Poezie

Un vis în Carpați

I

Noaptea este neagră, și p-ast colț de munte, Frigul cel de toamnă lasă p-a mea frunte Bruma sa cea rece. Tot tace împrejuru-mi, și ochiul nu pătrunde Astă ceață deasă, ce în văi afunde Lumea va să-nece.

Umezile boite fulgerul despică. Tunetul detună, pe maluri se ardică Fără precurmare. Crivățu-n pădure departe mugește Și cremenea stîncii ce-un șoim lăcuiește Varsă gîrlă mare.

II

În astă umezeală, un somn de grele vise Aripa sa întinse pe pleoapele-mi închise Și sufletu-mi zări un ce de-nfiorat: Într-un palat de flăcări, o sală-i luminată De mii făclii și lampe, în stofă îmbrăcată, Ș-un om într-însa sta pios îngenucheat.

Pă searbăda lui față a lampelor lucire Lăsa să se-ntrevază adînca lui mîhnire, Cînd mîinile spre cer își ardica rugînd. M-apropiu cu încetul să-i aflu tînguirea; Doream să-i aflu starea, să-i știu nenorocirea, Și iată ce-auzii din gura lui ieșind:

III

„Doamne! l-a ta provedință Cu toată a mea credință, Eu viu a mă ruga. Și daca a mea dorință Va fi și a ta voință, Grăbește-a asculta!

Ajută-mi docamdată să-mi fac întîi un nume: Să poată să mă crează și bun și rău în lume, Căci a lor credință voi ști-ntrebuința. Voi prigoni tiranii cu totul să se stingă; Cruzimea tiraniii pe nimeni să n-atingă, Tot nedreptățitul la mine-a alerga.

Apoi, după aceastea, i-oi face să-nțeleagă Mulțimea că e oarbă și trebuie s-aleagă Cine s-o conducă, — și-n față voi sta eu. Oh! dă-le lor credință și mie dă-mi putere; Dă între dînșii ura și mie prevedere Ca să-i fac să vază în mine, Dumnezeu.

Atîta cer, Stăpîne, și celelalte toate Le-oi face-așa de bine, cît crez că nu se poate Să nu vii din ceruri cu mine-a lăcui. Voi stinge suvenirea a oricărui nemernic Ce-avu puterea toată și nu știu fi vrednic D-absolutul bine ce tu lăsași aci.

Tiberii, Caligulii, Neronii și Cristierii, Și-atîția slabi de înger ce vrur-a da puterii Aripa întreagă și nu știură cum, Îi voi șterge cu o faptă-n a lumii suvenire; Voi face și demonii de mine să se mire; Cap să mă numească în iaduri de acum.

Voi face tot supusul la mine să se-nchine Și orice apăsare să zică că e bine: Eu să fiu stăpînul și toți să-mi fie robi. La orișice caprice să-i văz, cu bucurie, C-alerg să le-mplinească; nimic ei să nu știe; La a mea poruncă, să moară toți ca orbi.

Pă orice îndrăzneață ființă gînditoare, Voi pune-n temniți negre să nu mai vază soare; Subt pămînt să geamă; ș-acolo va pieri. Cu preotu-mpreună, să-mi rîz de omenire; Prin lege să-i iau mintea, prin sceptru-a sa simțire Corp, simțire, minte voi ști a le strivi.

Și daca nesupușii vor ardica o frunte Să-mi ceară socoteală, sau legea-mi să înfrunte, Voi ști să-i pui eu bine prin însăși frații lor. Le-oi ști eu stinge neamul cu însăși a lor mînă, Și liniștind iar pacea, peste a lor țărînă Voi ardica templuri la bunu-mi Creator.

Iar după ce voi face întreagă-le pierirea, Să pui să se omoare, să piară omenirea Și să las un Noe să poată povesti La alte generații, c-a stat un prinț în lume, Ce cu a sa putere și-a dobîndit un nume Demn de toată stima, cît globu-l va trăi.

Și-n zilele-mi din urmă, spre jalea cea obștească, Voi face din tot locul tot cerul să roșească De cetăți aprinse în flăcări de rubin. Ș-atunci, prin munți de corpuri, un ocean de sînge, Împurpurînd tot globul, în aburi va resfrînge Numele-ți, prea sfinte, în linii de senin.”

Într-o grozavă spaimă, deloc sunt în picioare, Și-n ochii-mi sta aievea icoana-ngrozitoare; O sudoare rece întreg m-a petrecut. Mi-arunc în ceruri ochii și nu-mi vine-a mai crede Că ochiul nemuririi, prin neguri, mai prevede Unde merge lumea și ce plan s-a făcut.