Poezie · 1837
Viața-mi se strecoară
Cezar Bolliac · 1 min
Viața-mi se strecoară, ca rîul se grăbește
S-ajungă la izvorul de unde a plecat,
De june încă veșted, nimic nu mă oprește
Ca să ating eu moartea ce tu mi-ai însemnat.
Mormîntu-mi este-aproape, îmi grință, mă coprinde,
Pe calea morții însă eu stau, mă mai opresc,
Mă uit la vreo scăpare, dar noaptea se destinde
Și norii desperanții în față mă izbesc.
O! taina mea cea mare în veci tu nu vei ști-o;
Greșala-ți fără știre eu nu te las să plîngi;
Și grabnica mea moarte tu nu vei auzi-o
Decît ca o nuvelă de care nu te-atingi.
Iar daca a mea umbră la tine se abate
Să-ți spuie că mormîntu-mi suspină d-al tău dor,
Te du atunci pe pasu-i țărina-mi să-ți arate
Ș-atunci, călcînd pe dînsa, precurmă al meu dor!
Cu salcia ce-a plînge să lași atunci să cază
O lacrămă la crucea ce ție-am consfințit!
Cu candela-mi cea tristă străbate a ei rază
Prin negura eternă ce voi fi rătăcit.
Pe piatră-mi lasă-ți ochii,.citește al meu nume,
Gîndește-n care vîrstă mă despărțesc de lume
Și scrie cu-a ta mînă p-ast lesped de granit:
Aci am pus p-acela ce-atîta m-a iubit!