Cântec

Rariște de gînduri, rariște de brazi, Inimă sicriul spargeți-l să cazi Printre ei ușoară, ca de stea o schije, Fără de durere, fără nicio grije.

Sparge-ți și cîntarea, sparge-ți coardele Ca să năpădească toate hoardele De gîngănii scurt lovite de păreții Pieptului, precum Rătăciți din drum, Se lovesc de cer în seri tîrzii, ereții,

Sparge-te de osul pieptului, să-l simți Ca pe-un junghi în tine, cu plăsea și zimți Sparge-te de coșul pieptului, să-i dai De păreți zăbreaua lui de colivie Să-și aprindă stele ’n mica lui stihie Creerul, sub spuza lui de mucegai.

Și din trup zbughind și tu, în urmă-ți lasă, Alb și zvelt, scheletul Să pornească, bietul, La plimbare ’n lung Și în lat, la masă Să se-așeze’n case mari de gospodari, Sa se furișeze printre lăutari, La flăcăi la horă, în joc, să pună piedici, Și să reapară Dumineca ’n predici, Să se-arate altfel fetelor viteze Cînd se crapă ceru’n nopți de Boboteze ;

Și să bată’n geamuri. Să-l gonească'n zori cocoșii pe maidanuri, Să se culce ’n lanuri Și să'ntrebe 'n graiul vr’unui pitpalac Cerul și pământu'n treacăt ce mai fac.

Și pe când pe tine gazdele te plîng Și-ți aruncă’n groapă bulgări de țărînă, Binișor și vesel c’a scăpat de trup Și cu-o față numai puțintel mai cîrnă, Ca un roi de-albine lunecat din stup, Să se ’ntoarcă vesel băiețelu-acasă Ușurat că singur are să rămîe, Și pe când pe tine gazdele te plîng Și-ți aruncă’n aer bulgări de tămiie, Și-obștea păcătoasă crede c'ai murit, Cu o față doar ceva mai luminoasă, Vesel să rînjească de un gind nătîng, Chinuind din mina albă-adusă coasă.

Și pe dedesupturi mici de infinit Să se-așeze iară suflețel in casă.