Poezie · 1925
Floarea păcatului
Treceam cu gândul plin de mine
Prelung pe cai sufla ’noptarea
Și spulbera pe măguri floarea
Păcatelor haine.
Pe cei ce și-au făcut de-a bună
I ’ngroapă lumea la răspânte.
Acolo-un fel de mătrăgună
Văzduhul prinde să’l descânte.
Am smuls-o noaptea, fără pic
De soare’n ea, în zori albastră
Era și se ’nfigea voinic
La pieptu-mi ca într’o fereastră:
O floare bună ca un semn
Și ca un leac sosind în mine
Dintr’un păcat cu vechi îndemn
Din cine știe cine.
Țărână moartă ospitalieră
Cu mine bună într’atât.
Cum să-ți întorc un dar decât
Păstrându-ți floarea la butonieră?