Poezie · 1874

Când se juca Elisa Müller...

Pe genunchii-mi te-am purtat. Ți-am privit în față, Ochii-mi ochii-ți a cătat, Gura-mi, buza-ți creață Și m-am pus pe sărutat. Cine mă învață?

Ca o mamă blând și lin Ce-un copil răsfață, Mângâiat-ai fruntea mea Și m-ai strâns în brață. Ah, cât te iubesc de mult! Cine mă învață?

Eu mă duc, te părăsesc Nu mă privi șuler, La spectacol mă pornesc, Stăi să-mi văd de guler. În teatru românesc Azi e Elisa Müler.

Un copil netrebnic sunt Spune-mi-o apăsată. Mi-ai legat acest cuvânt De viața-mi toată, Mi l-ai dat roșind, plângând Când ai fost ciudată.

Ah, surâde-mi înc-un pic Și nu-mi fi ursuză. Căci cu degetul cel mic Te ating pe buză. Și șoptește-mi un nimic Nimeni să n-auză.

Astăzi e duminecă. Pac! și una bună. Eu te las și bine că Mi te las nebună... Trage-te de mânecă... Ce știi de-i minciună.

Nici nu știi, o, turturea, Ce-mi auz de-a bine. Tu gândești cine știi ce Și te uiți la mine. Ah, iubită mititea, Cum te-ador pe tine!

Un nimic, un cuvințel, Spus după perdeauă, E o piatră de inel, E a nopții neauă, Arde-atât, încât cu el Aș aprinde-o steauă.

Ș-apoi taci ca nu cumva Să audă-o floare C-ai șoptit așa ceva: Din ascunzătoare S-ar roși mai, mai așa Cum o oarecare.

Cum te uiți așa, năuc, Și-n gândiri te-nsinguri, Ești tu ziua lângă nuc, Ești tu noaptea-n crânguri, Să te iau și să te duc, Să fim numai singuri.

Ș-atunci n-om vorbi defel: Vorba este pleavă. Când se iubesc doi astfel Inimă bolnavă Atunci tac, tac cumințel, Noaptea în dumbravă.