Poezie · 1880

Cine ești

Nici luna plutitoare, nici stelele din ceri N-or să pătrunză-n umbra trecutelor dureri, N-or să pătrunz-amarul pierdutei tinereți, Chiar de-aș avea de-acuma ș-o sută de vieți, Căci sufletu-mi e-atâta de-ntunecat de-atunci... Tu numai o privire în visul meu arunci.

Ca toamna cea târzie e viața mea, și cad Iluzii ca și frunza pe undele de vad Și nici o bucurie în cale-mi nu culeg, Nimic de care-n lume iubirea mea să leg, Ca pe bătrânul Cain, pustiuri mă cuprind... Doar brațele-ți de marmur în visul meu se-ntind.

Aș vrea a mea viață să aib-un înțeles, Să apăr adevăruri, minciună ori eres, Pentr-un nimic oricare, cu lumea să mă lupt De-ar fi să mă strivească puterea-i dedesupt, Dar nu țin la nimica, căci nu mai cred nimic... Doar genele-ți umbroase în visu-mi se ridic.

Puțin îmi pasă dacă cu mine voi spori Mulțimea care numai se naște spre-a muri, Din leagănul acelor sicriu nu s-a făcut Ce-avură fericirea de-a nu se fi născut Și să ajung ca dânșii atâta am visat... Ci doar de nemurire în vis mi-ai revărsat.

Precum corăbii negre mânate sunt de vânt Cu pânzele umflate departe de pământ, Cum între cer și mare trec paserile-n stol, Plutesc a mele gânduri pe-a sufletului gol Și-ntind a lor aripe spre negre depărtări, Tu nu treci, cum nu trece luceafărul pe mări.

Am blăstămat în haos întâiul vieții colț... Pe care se-nălțară a cerurilor bolți, El fu începătorul eternelor dureri, El e eternul astăzi, și-a fost eternul ieri, Am blăstămat viața în însuși al ei miez... Ci tu, intrând în visu-mi, te binecuvintez.

De noaptea cugetări-mi, de gânduri ce gândesc, Pustiul se întinde, păduri îmbătrânesc De aspra viscolire sălbatecului cânt Își scutură copacii frunzișul la pământ, Căci sufletu-mi copil e al viscolelor reci... Tu, ramură-nflorită, pe visul meu te pleci.

Mai e încă în mine ceva de amăgit? Au moartea ca s-o merit destul n-am suferit, Trecutu-mi de durere prea este uniform Ca să am drept de somnul pământului s-adorm? N-am izbutit de mine destul a-mi bate joc De mai apari în visu-mi... o rază de noroc?

Dar cine ești tu oare cu ochii de mă minți, Ai căror raze lucii sunt dulci făgăduinți De-amor fără de margini, de drage fericiri Cari nu sunt în lumea aceasta nicăiri? De ce cu arătarea-ți îngreui al meu gând, Cu farmecul în visul vieți-mi străbătând?

De ce? E iarăși umbra iubirii cei de veci Ce trece cu întregul ei farmec pe când treci Căci e biruitorul amor atât de trist Ce-au luminat în umbra durerilor lui Crist Oriunde fug a tale priviri tot mă ajung; Din cadrul de-ntunerec nu pot să te alung.