Poezie · 1869

Cine-i?

Norul țipă, dunii latră, Marea se zvârcole-n veci, Prin scheletele de piatră, Ce-n natura cea maratră, Stau bătrâne, slabe, seci.

În castelul trist și mare, Ce se nalță rece, sur, Cu fantasticul lui mur, Printre stânci cu poala-n mare Și cu fruntea-n cer de-azur;

În castel izbind de nouri, Stă-n fereastra ca un arc, Într-a mărei lungi ecouri, Fața-n văl de gând și nouri Al serafilor monarc.

Un monarc cu fața pală Și cu păr de-un aur blond, Iar în ochiu-i, vagabund, Vezi lumina matinală Stele-albastre fără fund.

Cine-i îngerul pe maluri, Ce visează în castel, Când al mărei vis rebel Sfarmă lumile-i de valuri De pământul eternel?

Cine-i zâna fără nume Ce privește tot în veci, Printre stânci de pietre seci, Cum se scutură de spume Ale mărei unde reci?

Ea privește ca o lună Dintr-un nor de piatră, sur, Ce-o întunecă-mprejur Cerul norii își adună Și castelul l-înconjur.