Ecò

Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe. În umede lanuri de-albastru ceresc, Merg norii cu hainele crețe Și stâncile rar Ca stâlpii răsar, Negriți și-ndoiți de furtună În lună.

Diamant e în aer, în codri miros Și umbră adânc viorie; Și luna-i a cerului scurt argintos Și stele păzesc în tărie Și văile sunt În aburi de-argint Pierdute-ntr-al doinelor șuier Din fluier.

Pe-un cal care soarbe prin nările-i foc, Din ceața pustie și rece, Un tânăr, pe vânturi, cu capul în joc, Cu clipa gândirei se-ntrece Și calu-i turbat Zbura necurmat, Mânat ca de-a spaimelor zână Bătrână.

Pe umeri de munte, din stânci de bazalt Castelul de nalță, se-ncruntă, Și-a murilor muche și creștetu-i nalt De nouri și ani se-ncăruntă, Dar astăzi e viu Și-n glas auriu Răsună din umbra cea mare Cântare.

În mii de lumine ferestrele-i ard, Prin cari se văd trecătoare, Prin tactul cântării pierdute de bard, Ivindu-se umbre ușoare; Trec albe ca-n vânt Dulci neguri de-argint, Palatul plutea în magie Aurie.

Ca cerbul uimit ce prin creștet de stânci E-urmat de săgeat-arzătoare, Din căi năruite, din gârle adânci, Fugarul în tropot răsare Cu nara arzând Cu coama pe vânt, O dată-ncă pinten l-împunge Și-ajunge.

Iar tânărul sare ușor de pe el Și prundul sub pasu-i răsună. Frumos ca din basme și tras prin inel Și nalt ca și bradul din lună, C-un salt a suit Al bolții granit. Urcat într-un arc de fereastă Adastă.

Mantaua lui neagră în lună s-a-ntins De pare-o perdea în fereastră Și gratii de fier a lui mână-a cuprins Uitându-se-n sala cea vastă. Pe stânci de bazalt Stă calu-i înalt Și coama-i i-o îmflă în lună Furtună.

Sala-i ca aerul scăldat în soare, Muiat de-a florilor suflet răcoare. În ea frumoasele ființe albe Par gânduri palide din visuri dalbe. De-umărul junilor de razim, zboară, De raze umede ochii-s izvoare, Ca-n vânt se leagănă zveltele poze Prin păr ce flutură cununi de roze... Și beți de muzică plutesc ca vântul, Jocul e repede, încet e cântul Și pe când sufletul stă de beție Plutesc ființele... o vijelie... Până ce aria dispare, trece... O rază timidă în ziua rece. Apoi perechile stând risipite S-adun în grupele orânduite Și din amestecul de vise dalbe, Din trecătoarele ființe albe,

Iese ca aria dintre suspine Regina albelor nopții regine, Sau cum din zilele poetic june A idealului iese minune. Păru-i ca aurul fața-ncadrează, Cunună-n undele-i se furișează, Se-ndoaie talia-i în albă haină Parcă-i o těmidă a nopții taină. Pe-o liră gingașă și argintie Mânuța-i coardele le-ncurcă vie, Prin blânde notele lirei de-amor Glasul ei tremură dulce ușor:

Prin bolta ferestei înguste Mă uit într-al văilor rai, Cum codrii în cale-i supune Furtuna, copila de crai.

Prin păru-i de aur, coroană Cu colțuri în fulger și jar, Ea apele-n cale-i aplană Și-ndoaie bătrânul stejar.

Prin poarta îngustă din murii Grădinei, cetății-mi din stânci, Cobor în adâncul pădurii Unde-izvoarele murmur adânci.

Prin nourii rupți trece luna Și-n sufletu-mi dor a pătruns. Și părul mi-l îmflă furtuna Și ochii-mi se-neacă de plâns.

Doresc doar ca în fundul mării Să mă ia cu sine-n sarai, În nalte albastrele sale, Furtuna, copila de crai.

Doresc ca să intru cu luna În dome de nouri, ce pier Doresc cu popoare de stele Să merg drumul mare din cer.

Ce caut eu nu vă știu spune, Eu singură nu știu ce vreu, Atât e de tainic ascunsă Dorința în sufletul meu.

Mi-e ciudă pe frunza cuminte, Pe vorbarețe valuri de râu, Ele-mi spun ce dorește-al meu suflet, Ce singură eu nu știu.

Și flori și crenge și stele În ciuda mea taine îmi spun Ah! cum le-aș smulge pe toate Să fac din ele cununi.

În codru o creangă se-ndoaie, O poartă prin frunze, și-n prag Un chip cu ochi mari se ivește Ah! cum mi-ar putea fi de drag.

Un murmur feeric dezmiardă voios A salei tăcere senină. Din bolta ferestei arcată pompos S-aude vibrând mandolină Și-un eco ușor Petrece cu-amor, Cu dulcea vibrare de strune, Ce spune.

Și toată viața lui, tot ce-a cules Din unde, din munte, din vale, Tot sufletu-i june, tot scumpu-i eres Alunecă-n cântecu-i moale Ș-al coardelor grai, Frumos ca din rai, Amestecă-n vorbe de miere Durere:

Sara pe deal buciumul sună cu jale, Turmele-l urc stele li scapără-n cale, Apele plâng clar izvorând în fântâne Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară, Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară, Umezi se nasc stele pe bolta senină Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică, Streșine vechi, casele-n lună ridică, Scârție-n vânt cumpăna de la fântână, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinare Vin de la câmp, toaca răsună mai tare Clopotul vechi împle cu glasul lui sara, Sufletul meu arde d-iubire ca para.

Ah! în curând valea și satu-amuțește, Ah în curând pasu-mi spre tine grăbește, Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă, Ore întregi spune-ți-oi cum îmi ești dragă!

Te-i rezima, dulce copil, de-al meu umăr Și fir cu fir păru-ți aurit am să-l număr, Ap-am să beau din a ta gură frumsețe, Dulci sărutări din ai tăi ochi de blândețe.

Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină, Fruntea-mi în foc pe-ai tăi sâni se înclină, Ce-alături cresc dulci și rotunzi ca și rodii Stelele-n cer mișcă-auritele zodii.

Ne-om rezima capetele-unul de altul Și surâzând vom adormi sub înaltul, Vechiul salcâm astfel de noapte bogată Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

...................................................

Pe vârful de munte, în codri-mbrăcat, De nouri grămezi se adună Și unul pe altul, măiestru urcat, Ei par o cetate în lună. Și bolțile-n muri Și stâlpii sunt suri, Lumina prin arc de fereastră E-albastră.

În halele-albastre ănstelatele bolți Te uiți prin coloane de nouri Și luna ieșind dintr-a stâncilor colți Le împle cu mii de tablouri. Lumina-i de-argint În nouri s-a frânt Și se-ncheagă prin naltele dome Fantome.

În hainele albe de neguri de-argint Și creții de roze purpure, Și părul pe frunte cu stele e prins, Ca îngerii albe și pure Prin gene de nor, Ca visuri strecor, Ducând înstelata lor viață Prin ceață.

Un șuier în noapte, prin codri, un vânt, Un freamăt și totul dispare... Și nori se-ncrețesc risipiți și s-avânt. În lună stau stâncile rare Iar junele-iubit E-un brad putrezit Pe trunchi de granit, pe ruine Bătrâne.