Poezie · 1871

Iubită dulce, o, mă lasă...

Iubită dulce, o, mă lasă Să privesc fața-ți, ochiul tău ceresc, Să mângâi păru-ți d-auree mătase, Privindu-te, de-amor să nebunesc! Ah, brațul tău rotund e alb se lasă Cu grație pe umerii-mi privesc În ochii tăi, în fața ta în gura jună S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are șir și minte, Ci grație ș-amor copilăros, La gura ta, care zâmbind îmi minte Spre-a coperi misterul cel duios, Ce-mi spune nu când da ochiu-ți fierbinte Din genele-i îmi spune voluptos Ah, tot amorul meu, copil în raze, E concentrat în ființa-ți luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare, Și ochii tăi sunt stele-n noaptea mea, Și sânul tău de vergină, ninsoare, Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta, Când tremurând privești și zâmbitoare La-a lui dulci flori ce cresc alăturea Și sărutarea ta oh, spune, spune Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viața, Speranțele-i, și binele-i, și tot! Un vis ar fi amestecat cu ceața, Un chin ar fi ce l-aș sfârși să pot; Pe când astfel o noapte e măreață, Pierdută-n stele ce în ceri înot, Prin ele trece melancolic luna O gură dă-mi, iubito și-ncă una!

Spre sărutare gura-ți se încreață Și ochii tăi privesc întunecat Și visători. Iubito, tu, glumeață, Nu știi c-a săruta e un păcat Și că-n întunecata lor dulceață Nu s-uită ochii de copii vodat' Fără să plângă-n urmă-a lor langoare Și voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma Aș uita toate... tu mă înțelegi E drept că ție-o vorbă-ți trebui numa Ca toată firea mea în lanț s-o legi Dar vorba aceea serie-ori de glumă, Cu care pasiunea-mi s-o diregi Vei spune tu? O, taci - o, taci, n-o spune Ai spus-o? -S mânios, tu, -nțelepciune!

În van vorba ta blând povățuiește La seriozitatea ta surâd; Spre sărutare gura-ți se-ncrețește; Spre sărutare ochii tăi se-nchid; Șireată ești! sub geana ce umbrește Ochii-ți sclipesc, și-mi pare că ei râd; Cu brațul ți-i acoperi?... Supărată? Ce te prefaci, iubita mea șireată?