Poezie · 1871

Iubitei

O, îndulcește-ți ochii tăi, iubită, O, însenină fața ta de nea. Nu știi că-n piept inima mea rănită Tresare-adânc la întristarea ta? Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită Oh, în zadar mi-ncreți tu fruntea ta. Durerea chiar de-o simulezi eu simt Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât ești tu de mândră și frumoasă Când râzi, când plângi, când mă săruți, când ah! Cuprind în mâni eu capul tău geloasă! Și sărut ochii-ți plini de lacrimi, ah! Ei strălucesc ca stelele focoase Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina! Și te iubesc, și te sărut, te-ador, Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită, C-atunci în veci prin noapte-aș rătăci Mi-aș sfărma viața-n jalea cea cumplită Și de durere n-aș putea muri. Aș purta-n timp inima-ncremenită, Cu ochii stinși, și gura-ar amuți. Durerea ta m-ar face să trăiesc, Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.

Așteaptă dar cu moartea ta, iubită, Pân-ce de fericire-oi muri eu. Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită, Zâmbind să mă săruți, amorul meu; De-oi învia, să știi, dumnezeită, Că-un somn a fost angelic, deși greu. De nu mă voi trezi, să știi, să știi Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ți pot spune Eu numai îl gândesc când mă cufund În ochii tăi. Neclare sunt, nebune, Acele-nchipuiri ce mă pătrund. Privește tu în ochii mei și-mi spune Ce vezi în ei, în dorul lor profund. Tot ce-ai văzut eu n-am văzut n-al tău Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă, În somnul morții m-or neliniști, Pătrunde-vor cu raza lor focoasă Chiar în sicriul unde voi dormi. Ei au pătruns prin pături neguroase, Ce viața mi-a urzit până aci De-ați putut sparge negurile-acele, Veți lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume Eu am iubit murit-au prea curând Orice amor ce n-a luat drept glume Al meu amor e astăzi în mormânt. Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume: Căci ea ești tu tu ea într-un cuvânt Tu mi-ai murit o dată. Să nu-mi mori De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aș face eu în lume N-aș regăsi în veci chipu-ți ușor Și osândit aș fi să stau în lume De jalea ta eu n-aș putea să mor. Acum acum n-aș plânge al tău nume Ci chiar pe tine, vecinice amor: Mort, aș trăi eu; viu, eu aș fi mort. Trăiește-mi dar c-adânc în piept te port!