Poezie · 1869
La moartea principelui Știrbey
Mihai Eminescu · 1 min
Turnurile mișcă-n doliu a lor inimi de aramă
Și un înger cu-aripi negre, cu diademă de spini,
Cu cîntarea-i plîngătoare lumea mișcă, lumea cheamă,
Precum mișcă vîntu-n cîntec fața mării de senin.
Și cu ochiul plin de lacrimi națiunea cea română,
Care are-n mii de inimi sufletul ei tremurînd,
Vede cum prin nori se stinge stea cu flacără divină
Și aude-n cer un tunet și un gemet pe pămînt...
A-ntristării neagră-aripă peste lume se întinde,
Totul tace, căci durerea este mută ca un gînd,
Lumea azi nimic nu vede, ochiu-i nimic nu cuprinde,
Decît cursu-acelui astru ce se sparge p-un mormînt.
Cine-i acvila ce cade? Cine-i stînca ce se sfarmă?
Cine-i leul ce închide cu durere ochii săi?
Cine-i tunetul ce moare umplînd lumea de alarmă?...
— Este domnul României: Barbu Dimitrie Știrbey!...