Miradoniz

Miradoniz avea palat de stânci. Drept streșină era un codru vechi Și colonadele erau de munți în șir, Ce negri de bazalt se înșirau, Pe când deasupra, streșina antică, Codrul cel vechi fremea îmflat de vânt. O vale-adâncă ce-ngropa în codri, Vechi ca pământul jumeta din munte, Mâncând cu trunchii rupți scările negre De stânci, care duceau sus în palat O vale-adâncă și întinsă, lungă, Tăiată de un fluviu adânc bătrân, Ce pe-a lui spate văluroase pare A duce insulele ce le are-n el O vale cât o țară e grădina Castelului Miradoniz. Iar în castel de treci prin colonade Dai de înalte hale cu plafondul Lor negru strălucit și cu păduri De flori. Păduri cărora florile Ca arborii-s de mari. Roze ca sorii, Și crini, ca urnele antice de argint, Se leagănă pe lugerii cei nalți, Iar aerul văratic, dulce, moale. Ca stelele sunt musculițele prin frunze Și împlu aerul cel cald cu o lumină Verzuie, clară, aromată. Fluturi Cu părul de-aur și cu aripioare De curcubău în haine de argint Din floare-n floare fâlfâiesc și-și moaie Gurițele-umede și roșii în potirul Mirositor și plin de miere-al florilor. Tufe de roze sunt dumbrăvi umbroase Și verzi-întunecoase, presărate Cu sori dulci înfoiați, mirositori E-o florărie de giganți. Într-un loc Crăpată-i bolta de granit, de cauți Prin streșina de codru până sus, Unde în ceruri lin plutește luna. Ea-i o regină tânără și blondă În mantia-i albastră constelată, Cu mâinile unite pe-al ei piept De neauă... Trece luminând cu ochii Albaștri, mari, prin straturi înflorite De nori, ce înfoiate îi oferă Roze de purpur, crinii de argint; Din când în când cu mâna-i argintoasă Ea rupe câte-o floare și-o aruncă Jos pe pământ ca pe-o gândire de-aur; Colo un nor se nalță sfânt și sur, Se-ncheagă, se formează ncremenește, Devine-un templu grec și plin de umbra Columnelor ce-l înconjor și prin columne Trece-argintoasă câte-o rază-a lunei. Ea drumul ia spre-acel castel. Diadema-i De diamante-n stele contopite Brilează-n noapte tăriile negre A domei se-nsenină și ea intră În el. Columnele-ard sub clara ei lumină Și aruncă umbra una-ntr-alta. Ea intră-n domă... stelele-o urmează. Și noaptea sântă plină-i de-ntuneric Pe râul sânt ce curge-n valea mare Care-i grădina cea din codri vechi A lui Miradoniz. Insule sfinte Se nalță-n el ca scorburi de tămâie. Copile sunt cu ochi rotunzi și negri, Cu flori de aur, de smarald cu stânce De smirnă risipită și sfărmată În bulgări mari. Pe mândrele cărări, Ce trec prin verzile și mândre plaiuri, E pulbere de-argint. Pe drumuri Cireși în floare scutură zăpada Trandafirie a-nfloririi lor, Vântul le mână, văluros le nalță, De flori troiene în loc de omăt Și sălcii sfinte mișcă a lor frunză De-argint deasupra apei și se oglindează În fundul ei astfel încât se pare Că din aceași rădăcină crește O insulă în sus și una-n jos. Și nu-i nimica în aceste ramuri: Dintr-un copac într-altul numai țes Painjini de smarald painjinișul Cel rar de diamant și greieri cântă, Ca orologii aruncate-n iarbă. Și peste râul mare, de pe-un vârf De arbore antic țesut-au ei Un pod din pânza lor diamantoasă, Legându-l dincolo de alți copaci. Prin podul străveziu și clar străbate A lunei rază și-nverzește râul Cu miile lui unde, ca-ntr-o mândră Nemaivăzută feerie. Iară peste pod Trece albă, dulce, mlădioasă, jună, Albă, ca neaua noaptea, păru-i de aur Lin împletind în crinii mânilor, Ivind prin haina albă membri-angelici, Abia călcând podul cel lung cu-a ei Picioare de omăt, zâna Miradoniz. Ea-ajunge în grădina ei de codri Și rătăcește, o umbră argintie Și luminoasă-n umbra lor cea neagră; Ici se pleacă spre a culege o floare, Spre-a arunca în fluviul bătrân, Colo aleargă dup-un flutur, Îl prinde îi sărută ochii și-i dă drumul; Apoi ea prinde-o pasăre măiastră De aur, se așază-ntr-a ei aripi Și zboară-n noapte printre stele de-aur.