Poezie · 1875

Miron și frumoasa fără corp

Ce lumină-i și ce vorbe Jos sub grinzile colibii? Marta mânuie cociorbe, Iar Maria toacă hribii, Iar ciobanu-și pune gluga, Mai îndrugă câte-ndrugă, Iese-n noaptea cu scântei Ș-o tuli urât de fugă, Parcă-i dracul în călcăi.

Iar la colțul marei vetre Stau pe laiți, lângă spuze, Un moșneag și trei cumetre, Povestesc mișcând din buze. Tinerica puica nașa Prejmuiește tot pe moașa, Pe când spală la un blid, Iar bătrâna gată fașa Și cumetrele se râd.

Măi ciobane ortomane, Unde-mi mergi așa pe frig? Da la râșniță la Dane Și la borș la Pipirig; Ce era să spun? Iac-asta, Mi-a făcut băiet nevasta, Nu vă fie cu bănat. Să-mi veniți și dumneavoastră Că ș-așa-mi sunteți din sat.

L-a spălatu-l, pieptănatu-l, La botez l-a dus pe micul, La icoane l-a-nchinatu-l, Un diac citi tipicul; Când pe el veni botezul Îi trecu auzul, văzul, Nici că-i pasă lui săracul, Că nanașa spune crezul Și se leapădă de dracul.

Că el strigă și se strâmbă Parc-ar fi pe o frigare. Duhul sfânt în chip de limbă I-a ieșit pe gur-afară. Unii află cum că nasu E cam strâmb, ca și la tat-so, Și că-și samănă cu soiul. Dar pe când cu toți au ras-o Se-mprăștie tărăboiul.

Nins lucește câmpul, teiul, Și trosnește cărărușa, Când se-ntorc și văd bordeiul Și deschide Mușa ușa. Când își pun copilu-n leagăn, C-un picior încet îl leagăn La lumina din surcică Și o vorbă de-alta leagă-n Planuri mari pe gâza mică.

Dar deodată din părete Ies ursite ca pe-o poartă, Flori albastre au în plete, Câte-o stea în frunte poartă. Și de-o tainică lumină Toată casa este plină Ce din ochii lor porni. Peste leagănu-i se-nclină Și-ncepură a-l meni:

Ca și leii să fii tare Și frumos ca primăvara, Să fii gingaș ca o floare, Luminos ca luna sara; Și iubit să fii de lume, S-ai averi și mare nume, Să te faci chiar împărat Și să-ți meargă astfel cum e La ficiori din basme dat.

Zise-atunci duioasa mamă: Mulțămesc de câte-ascult, Dară mulți i-or fi de samă Ș-or avea atât de mult. Lui să-i dați ce din mulțime N-a putut să aibă nime, Și nespus și fără rost Ș-atunci zâne din nălțime Vă sărut piciorul vost.

Zise-atunci, din ele una: De-a dorești cu dinadinsul, Fie-i dat cu totdeuna El să simt-adânc într-însul Dorul după ce-i mai mare N-astă lume trecătoare, După ce-i desăvârșit Și să-și vadă la picioare Acest dar neprețuit.

Ele pier. Iară băietul A crescut cum l-a menitu-l, Se făcu frumos cu-ncetul, Cine-l vede l-a-ndrăgitu-l. Și deși ca leul tare, Era gingaș ca o floare Și isteț era cu duhul, Cum a toate-s știutoare Doară luna și văzduhul.

Într-o zi văzu pe-o rablă Un tobaș ce lumea cheamă, Cu musteața ca o greablă Și c-o trâmbiță de-alamă: Împăratul preanălțatul M-a trimis s-adun tot satul, Să dau știre tuturor Că el caută în latul Lumii-aceștei pe-un ficior,

Ce din toți va fi mai tare, Mai frumos și mai cuminte. Deci vă strângeți mic și mare Și să țineți bine minte... Căci se poate, cine știe, Ca la voi prin sat să fie Voinicel a-i fi pe plac, Să-i dea fata de soție. Cât v-am spus-o, iaca tac.

Abia el sfârși s-audă, De la sat ia ziua bună, Nu-i păsa de drum și trudă, Căci mereu părea că-i sună Vestea mândră în ureche, Ca și o poveste veche. Ș-a pornit în toiul lui, Năzdrăvan într-o ureche Ca feciorul nimărui.

Și la curtea-mpărătească A ajuns într-un târziu Ș-apăsă pe frunte casca, Șterge păru-i auriu, Intră-n curte. Sumedenii De voinici, boieri, rudenii Se-nchinau fetei bălane, Precum oamenii la denii Bat metănii la icoane.

Ea se uită tot în laturi, Se închină și suspină Când cu zâmbet, când cu sfaturi, Când cu-a ochilor lumină; Cum prin șiruri ea colindă Se uita într-o oglindă Cu un aer curios, Ce-i menită ca să prindă Chipul celui mai frumos.

Din oglindă ea nu vede Decât vecinic chipul ei, Dar deodată, mai nu crede, Ce văzură ochii săi? În oglinda fermecată, Dintr-o negură s-arată, Ca-ntr-un vis frumos în somn, O figură minunată Într-o mantie de domn.

Ea mai face-o dat-ocolul Adunării...-i pare cum că Într-un colț ea vede solul Frumuseței, ce-și aruncă Ochii triști, numai văpaie. Nu știu cum o să vă paie, Zise ea, zâmbind voios, Roșă-n fața ei bălaie, Dar acela-i mai frumos.

Când cu degetul l-arată, Toți la el și-ndreaptă, ochii, Și mulți pinteni zurăiră Și foșniră multe rochii Și din bolta de fereastră, În armura lui albastră, El apare lin din unghi Și la fata cea măiastră El își pleacă un genunchi.

Nici nu ai de ce să stărui, Zise ea cu ochi-n vis, Bucuros mâna ți-o dărui, Căci în suflet te-am închis, Și-a ei mână preafrumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-a lui creștet adorat, El la gură-i o apasă Ș-o sărută înfocat.

Iată, vine și-mpăratu-i, Ce zâmbea cu mutră hâtră, El la mers cam legănatu-i Și pe capu-i poartă mitră, Poart-un schiptru ș-alt nimică, Ca și craiul cel de pică, Ș-aurit veșmântul său; Cine-l vede stă să-i zică Că-i vlădica din Hârlău.

Am avut un om al casei, Zise dânsul, un ciocoi, A murit, și anul azi-i S-a făcut din el moroi. De-unde-mi aprindea ciubucul, Se apucă, bată-l cucul, Ca să-mi strice-mpărăția Și nu pot ca să-l apucu-l, Ori să-i stric fărmăcăria.

Fierul, aurul, tombacul, Ardă-l focul să mi-l ardă, L-a strâns tot și, știe dracul, A făcut din ele-o bardă; Iar din codri, huci, poiene Și din alte buruiene A făcut num-un copac. Cin se simte mai cu vene Să li vie-ăstor de hac?

Și cu toți se duc de-a valma, Văd, se miră, nici se-ncearcă, Dar Miron ia barda-n palmă Și copaciul mi-l încarcă, Pân- ce vede că se-nclină, Scârțâind din rădăcină Ș-a cioplit din el țăruș, Pe-a moroiului țărână El l-a-nfipt adânc acuși.

De-atunci farmecu-ncetează. Codri cresc și fierul iar e. Împăratul cuvântează: Ăst voinic e cel mai tare. Un bătrân răspunse: Bine, Spune-mi, tinere, pe cine Fata are-acum în minte? Ea gândește-acum la mine. Ha! acesta-i mai cuminte!

Și să cânte strana prinde: Este tare, este tare, Și cuminte, și cuminte, Ș-arătos la arătare. Scărpinându-se la ceafă, Împăratul c-o garafă A venit și c-un sângeap Și, împlându-l, zice: Ia fă De mi-l toarnă peste cap!

Și acu să-mi faci hatârul Să-mi iei fata-n însoțire; Știu că ai să fii catârul Peste nazuri, fasolire, Ba să poate să te-adoarne Cu frumos proțap de coarne Și să-ți puie și urechi. Cine poate s-o întoarne Când așa-i menit din vechi?

Că, să vezi, și-mpărăteasa... De... atâta-ți spun acuma, Taci, da ochi-ți ai de pază, Că ce-i fata, ce-i și muma! E și-un alt metod, ți-l sfătui, Să taci molcom, să îngădui, Fă-te că nici știi... n-ai treabă, Tu să-i faci frumos tabietu-i Și-ncolo să-ți vezi de treabă.

Deci Miron o ia de mână Ș-o arată pe la oaspeți, Cu-a ei ochi numai lumină, Cu obrajii fragii proaspeți. Ș-au pornit frumoasă nuntă De sărea până și ciunta, Și ologi-și făceau grabă, Și moșneag juca mărunta, Curtenind pe lângă babă.

Dar deși ferice încă, Totuși el în pieptul lui O dorință are-adâncă, Neștiută decât lui, Dorul după ce-i mai mare N-astă lume trecătoare, După ce-i desăvârșit, Și tot sufletul îl doare După cum a fost menit.

Și pe toți el îi întreabă Dacă știu cumva în lume Astă tainică podoabă, Ăst odor fără de nume. Dar pe cine-ntreabă tace, Cui prin minte-i poate trece? Numai cântărețul orb Spune-n treacăt cum că asta E frumoasa fără corp.

El i-a spus că-n vremi denante Auzi duioasă veste, Că-n castel de diamante Cea mai mândră fată este; Ochi de-albastru întuneric, Ce lucesc adânc, himeric, Ca d-iubire două basme; Dară corpul ei eteric, Nesimțit, ca de fantasme.

„De vei merge în ajunul Mult senin din Anul nou, Pe când cerul se deschide La a lumilor ecou, Atunci ea vine asemeni Printre stâncele de cremeni, Lângă lacul de smarald, Ca să-și scalde sânii gemeni Unde zânele se scald!"

El plecă atunci în lume Și nevasta-n lacrimi lasă, Cu un dor fără de nume Uită țară, rude, casă. Cum trecu numai Crăciunul, El pe cal a pus presunul Și s-a dus la lacu-n vrajă, Unde așteptând ajunul De-Anul nou el sta de strajă.

Și din trestia plecată El privea la apa fină, Cu oglinda-i nemișcată Strălucind sub luna plină. Deși știi că apa-i moale, Totuși, placa-i de cristale Parc-ar fi încremenit. Nencrețite, plane, pale, Viorii au adormit.

Rădăcinile în pături Sub pământ s-a-ntrețesut Și pornesc în mii de lături Flori frumoase la văzut. Colo-n snopi, colo câte-una, Colo-n fire se-mpreună, Îndoite într-un trunchi; Ici o pajiște într-una, Iar dincolo un mănunchi.

Roși și vineți, albi-s snopii Cei de flori strălucitoare, Picurați, își scutur stropii, Ce lucesc mărgăritare. Pe cărarea-abia îmblată Pintre iarba înfoiată, Trece-un mândru chip de zână, Cu-arătare fermecată Și privire bândă, lină.

Și pe ea o haină fină, Țesătură străvezie, Ca o brumă diamantină, Ce în crețuri se-mprăștie. Se lipește sclipitoare De duioasa-i arătare, Ce-n mișcările-i o tradă, Se strevăd a ei picioare, Sâni și umeri de zăpadă.

Inocentă-i e zâmbirea-i, Îngerească, tristă, lină, Diamante în privirea-i Ș-au topit a lor lumină. Peste-a apei dalbă placă Ea acum zâmbind se pleacă, S-uită-n fundu-i luminos Și în lună își dizbracă Corpul ei așa frumos.

Luna parcă se roșește De amor și de mirare, Numai lacul o privește, Rămâind în nemișcare. Este albă ca zăpada, Iară păru-i stă să cadă La călcâiu-i rotunzit, Cine oare-ar fi s-o vadă, Să nu moară de-ndrăgit?

Dar deși pe noaptea toată Peste lanuri luna tace, Arătarea-i luminată Nici o umbră ea nu face, Cu-ntuneric nu încarcă; Întinzând piciorul, parcă Lacul cel de farmec prins Cu-a lui vârf întâi îl cearcă, Pân- se lasă dinadins

Și încet pășește-n apă. Ochiul ei s-aprinde, cere, Iară buzele-i se crapă De o stranie plăcere; Totuși, valul nu se taie Cercuind apa bălaie Ci-o încunjură frumoasă Ș-o îmbracă cu văpaie În lucire scânteioasă.

Și deși în lac înoată, El nu mișcă, nici se-ncreață, Ca o floare-i aninată De oglinda cea măreață. El din trestii o privește, Nici se mișcă,...-ncremenește L-arătarea ei cea crudă. Și când lacul părăsește Pe-al ei corp ea tot nu-i udă.

Ea s-a dus. Dar el rămas-a În adânc rănit de dânsa, Uită lumea, uită casa, Îmblă drumurile-ntinsă. Ea îi pare că-i mai mare N-astă lume trecătoare, Că-i ceva desăvârșit Și să vadă la picioare Acest dar neprețuit.

Toamna vine și prin lunce Frunza cade rânduri, rânduri, Adâncit îmbla atunce El în grijă și pe gânduri; El purta în gându-i nurii, Ochii mari, zâmbirea gurei, Și îmblând prin codrii mari, El văzu Mama-pădurei Rătăcind pintre stejari.

El durerea lui ș-o spune Și că trebuie să moară De n-a prinde-acea minune, Acea tainică fecioară. Ea, îi zise-atunci bătrâna, Locuiește ca o zână În palat de diamante, Mai frumoasă, mai senină Dintre toate celelante.

Tu palatu-i vei ajunge De vei merge, fără însă Să gândești la alta-n lume Cât la dânsa,-n veci la dânsa; De-o ajungi fără de veste, Ea atunce astfel este Ca și când ar fi a ta; Căci ea face tot ce peste Dânsa ca să treacă-ai vrea.

El a mers, a mers într-una, Făr- de drum, de-orice să-i pese, Când pe vârfuri trece luna El văzu prin lunci alese Un palat lucind departe, Ce lucește parc-ar arde. El intră pe scări de-oglindă Și prin salele deșarte Pe covoarăle din tindă.

Și-n lumina blândei lune El văzu frumoasa fată, Dulce, mândră, o minune, De fereastă rezimată. El la ea genunchi-și pleacă: Ca amorul meu să-ți placă, Părăsii părinți și țară. Ea tăcea... privirea-i sacă, Fața rece, ca de ceară.

„Ah, gândi el, cum nu-i bună, Cum nu zici: Bine-ai venit!" Atunci ea zâmbi în lună Și șopti: Bine-ai venit! Și-n palat atunci s-aprinse Mii lumini sclipind ca ninse; Ea-l luă de braț și-l duse Pintre salele întinse Și la mândre mese puse.

Ei cinară-n mândre muzici, Cu de aur vase, linguri, Beat de-amor el spuse: Nu zici, Scumpo, să ne lase singuri? Și lumini se sting de sine, A cântărilor suspine Dispărură rânduri-rânduri, Ei rămân cu dulce bine Și înșiră mândre gânduri...

Ah, iubito, zise dânsul, Cum nu simți focul ce-l simt? Și pe ea o-apucă plânsul, Parcă pieptu-i este strimt De-a ei patimă-nfocată. Ea plângea, râdea deodată, Cu-a ei buze dulci și coapte N-întuneric parcă-l cată, Îmbătat de-amor și noapte.

Ah, îi zice el cu dorul, Lasă-ți haina ta regală, Gol în ochi-ți văd amorul, Ah, arată-mi-te goală. Atunci ea roșind se pleacă Și sta piepții să-și disfacă Și din sponci desprinde haina Și în lună se dezbracă, Dezvelind taină cu taină.

Ce frumoasă-i... Umed-albă, Neted-dulce zugrăvit, De pe sâni rotunzi o salbă Ea în urmă a zvârlit, Și se plimbă pe covoare Moi cu micele-i picioare, Păru-i curge la călcâie, Iară luna zâmbitoare, Poleind-o, o mângâie.

La picioare-i el s-aruncă, Lângă el să vie-o roagă, Ea s-așează dulce, pruncă, Lângă el în mândră șagă, Și el brațele și-ntinde, Rumenește și s-aprinde, Pe când ochii lui o sorb, Dar nimic în braț nu prinde Căci frumoasa-i fără corp.

„Ah, gândi el cu turbare, Tremurând învăpăiet, Dulce zână, cum nu are Corp frumos, precum o văd!" Asta n-o pot, că ce pipăi, Numărul vieții o pripă-i, Trecător, de unde-un șopot Și ființa lor o clipă-i, Eu eternă sunt și n-o pot!

El își scurge toată viața Într-un chin, în nedormire, Vecinic o avea în față Blândă, dulce, în zâmbire, Vecinic tinde a lui mână Dup-imaginea-i divină, Vrea s-o strângă, s-o omoare, Dar deși de nuri e plină, Totuși umbră-i ca din soare.

De dorința lui aprinsă, Ce-a rămas neîmplinită, El un an trăi la dânsa Cu viața-i mistuită; Dar pierind chiar din picioare, Pierzând mintea care-l doare, Dup-un an se-ntoarce iară L-a lui casă râzătoare Și la dulcea-i nevestioară.

Dară vai! cum îi părură De urâte toate cele. Nimic ochiul nu-i mai fură, Nici simțirea lui în jele, Toate-i par urâte, sure, Într-un chip, într-o măsură, Închircite și de rând, Și nimic nu-i de măsura Celor ce avea în gând.

Trist, retras, rănit de moarte, S-ar fi-ntors l-acea frumseță, Dar știa ce crudă soarte Are-eterna-i tinereță. Lângezind în gând și-n fire, În muri triști de mânăstire Ș-a închis chipu-i pierit, Ș-adâncit în amintire Și-n amor, el a murit.