Poezie · 1879

O, -nțelepciune ai aripi de ceară!

Ce mâni subțiri s-apucă de perdele Și într-o parte timide le trag! În umbra dulce, după vechi zăbrele Suspină gură-n gură, drag cu drag. Lucește luna printre mii de stele, Suspină vântu-n frunzele de fag, Se clatin codri mângâiați de vânt Lumini pe ape, neguri pe pământ.

O,-nțelepciune, ai aripi de ceară! Ne-ai luat tot făr' să ne dai nimic, Puțin te-nalți și oarbă vii tu iară, Ce-au zis o vreme, altele deszic,

Ai desfrunzit a visurilor vară Și totuși eu în ceruri te ridic: M-ai învățat să nu mă-nchin la soarte, Căci orice-ar fi ce ne așteaptă - moarte!

Tu ai stins ochiul Greciei antice, Secat-ai brațul sculptorului grec, Oricât oceanu-ar vrea să se ridice Cu mii talazuri ce-nspumate trec, Nimic el nouă nu ne poate zice. Genunchiul, gândul eu la el nu-mi plec, Căci glasul tău urechea noastră-o schimbă: Pierdută-i a naturii sfântă limbă.

În viața mea un rai în asfințire Se scuturau flori albe de migdal; Un vis purtam în fiece gândire, Cum lacul poartă-o stea pe orice val; A zorilor suavă înflorire Se prelungea până-n amurgul pal, În văi de vis, în codri plini de cânturi, Atârnau arfe îngerești pe vânturi.

Și tot ce codrul a gândit cu jale În umbra sa pătată de lumini, Ce spun: izvorul lunecând la vale, Ce spune culmea, lunca de arini, Ce spune noaptea cerurilor sale, Ce lunii spun luceferii senini Se adunau în râsul meu, în plânsu-mi, De mă uitam răpit pe mine însumi.

În van cat întregimea vieții mele Și armonia dulcii tinereți; Cu-a tale lumi, cu mii de mii de stele. O, cer, tu astăzi cifre mă înveți; Putere oarbă le-aruncă pe ele, Lipsește viața acestei vieți;

Ce-a fost frumos e azi numai părere Când nu mai crezi, să cânți mai ai putere?

Și dacă nu-i nimic decât părere Tot ce suspină inimei amor, Istoria cu lungile ei ere Un vis au fost amar amăgitor; Tot ce-aspirarăm, toată-acea putere Care-am robit-o falnicului dor Am cheltuit-o ca niște nebuni Pe visuri, pe nimicuri, pe minciuni.

Sunt nențelese literele vremii Oricât ai adânci semnul lor șters? Suntem plecați sub greul anatemii De-a nu afla nimic în vecinic mers? Suntem numai spre-a da viață problemei, S-o dezlegăm nu-i chip în univers? Și orice loc și orice timp, oriunde, Aceleași vecinice-ntrebări ascunde?