Poezie · 1876
O stradă prea îngustă
Mihai Eminescu · 1 min
O stradă prea îngustă
Părea că se făcea
Și case lungi și negre
Pe două părți era.
Pe dânsa nu lucește
Un singur felinar
Eu trec încet și fluier
În suflet cu amar.
Deodată simt în urma-mi
Venind, tiptil-tiptil,
Pas sfiicios de fată,
Ușor ca de copil.
Și simt cum că de brațu-mi
Un braț ușor s-anină
Și simt că mâna-mi strânge
O mână dulce, fină.
Răsună miazănoaptea
Din turla neagră, veche
Suntem atât de singuri
Și suntem o păreche.
Căci tu ești, tu iubită!
Și am dorit, ah, cât!
Să fim odată singuri
Și iată-ne-n sfârșit!
Nici știi, copilă dulce,
Câte pe suflet am!
De când te întâlniră
Ochii mei, te iubeam;
Mi-erai atât de dragă
Mi-era atât de dor
Încât credeam adesea
Că trebuie să mor!
O, în sfârșit!... Copilă,
Și ai venit chiar tu!
Am așteptat norocul
Norocu-acesta nu.
Cum dete preste mine?
Cum de-ai gândit să vii,
Să simt suflarea-ți caldă
D-urechea-mi c-apropii?