Pentru păzirea auzului

Dacă auzi în aer cântare dulce, veche, O taie chiar cu sila de la a ta ureche Căci cântecele-acestea te-nchină dezmierdării Și-ți leagănă simțirea pe undele uitării; Se varsă înlăuntru-ți a aerului miere Slăbănogindu-ți mintea și mândra ei putere Și acea socoteală măreață-mbărbătată A sufletului mândru o-ntunecă îndată. Prea dulce adormire în aer curge miere Și inima-ți bărbată devine de muiere, Iar mintea ta cu partea ei cea nălucitoare Nu încetează-n forme a plămădi, ușoare, Acele chipuri mândre în cântec înțelese: Cu chipuri pătimașe se umple ea adese. Când cântăreții nu-i vezi ș-a fi muieri se-ntâmplă, Atunci se bate-n tremur sângele tău sub tâmplă Și-n primitorii creieri îndată el încheagă Poftite chipuri albe femei cu firea dragă. Nu fluierați de-aceea urechea-n versul iambic: Picioru-ușor se mișcă în saltul ditirambic, Fără de rânduială, și dulce și molatec, Ca ceara ea îți face sufletul muieratec. De vrei să scapi de ele, de-urmarea lor amară, Astup-a ta ureche tu singur chiar cu ceară. Nu spune-un basmu numai poetul cel vorbareț De eroul Odisseu cel mult meșteșugareț: Și-au astupat cu ceară urechea, să se culce, La glasul de sirenă adormitor de dulce, Ș-astfel putut-a numai corabia-i s-o poarte Pe lângă a lor ostrov aducător de moarte, Dorě pază și șie, urechei, înțeleptul, Cu gândul să-și ferească și inima și pieptul. Căci făr- de rânduială e al femeiei vers, Ca de pe-o tablă gândul din minte ți l-a șters: Te farmecă, urechei neavând învălitoare, Sirena dezmierdării de moarte purtătoare.

Cu drept cuvânt de-aceea se prihănesc de carte Asirienii antici din Asia departe, Ce nu se-mbată însă nicicând cu dulce vin Ci cu cântări molateci, cu-al glasului suspin. Ei schilozesc băieții ca glasul să-l subție, Ca gura lor ca gura muierilor să fie. Păreau c-a lor ființe sunt cu muierea gemeni, Cântau cu glasul dulce și rugător asemeni. La cânturi desfrânate ei ascultau cu haz, Se îmbătau de patimi, se îmbrăcau cu-atlaz Și numai în odihnă și-n desfătări de rând, Culcați pe sub umbrare, trăiau ei putrezind În dulce lenevire și nu erau destoinici S-asculte glasul aspru al trâmbiței războinici: Hrănindu-și nălucirea cu gânduri moi, băieții, Să pară cântărețe că li sunt cântăreții.

Cu cele-ndulcitoare a oamenilor glasuri, Cu zicături s-asamăn și glasul cel de pasări.

Ba-mpătimit se poate să fie omul oare Pentru jivine-adesea și necuvântătoare. Onorie-mpăratul mai mult iubea acușa Decât cetatea Roma pe Roma cățelușa. Mai mult decât pe oameni, inimi împătimite Iubesc flori, iubesc pasări cu penele-mpistrite. Sunt oameni cari vecinic cu oameni nu se-mpac. Și Xerxes se-ndrăgește mai iute de-un copac: Platanu-mpodobește el ca pre o mireasă Și spânzură în crenge gherdamuri mult frumoasă; De ramuri el atârnă cercei și cu inele Și rădăcina vezi-o înfrumsețând brățele. Și vârfu-ncununează surguci împărătești Să semene cu-o mândră crăiasă din povești; Ș-astfel împodobindu-l, el rădăcina-adapă Cu o mult prețioasă, mirositoare apă. Spre a-și păzi mireasa de orice ochi obraznic, Străjeri el pune-n poartă, epitrop pune paznic. Iar despre-un alt se spune că mult au îndrăgit P-un chip pe care singur cu mâna-i la cioplit: Sărută,-mbrățișază el propria făptură Și l-ale ei genunche-și dă sufletul pe gură. El singur se jertfește.