Peste codri sta cetatea...

Peste codri sta cetatea Stăpânind singurătatea... Luna plină strălucea, Din nălțimea cea albastră Bătea tainic la fereastră. Și pe negrele zăbrele Sta domnița după ele, Uitându-se norilor Calea zburătorilor. Părul galben, abia creț, Peste tâmple sta răzleț Și trecând pe după tâmple Ca un val de aur împle Umerele și spinarea Și întreagă arătarea. Și e una la părinți, Cum e luna printre sfinți, Și-ntre fete tinerele Ca și luna printre stele, Și e una chiar sub soare, Cine cată-n ochi-i moare, Ochi izvoare de lumine, Cu mâni albe, lungi și fine Și cu degetele trase, Subțirele, de crăiasă, Și buzele subțirele De-mi zâmbea-ntristat cu ele. Au mai știu povestitorii Ce sunt, oare, zburătorii? Vin din rumenirea serii Și din fundul sfânt al mării, Vin din ploaia cea cu soare Și din dor de fată mare. Iară umbra norilor, Calea zburătorilor, Căci îi vede Cine-i crede, Le năzare La oricare L-a chemat din noaptea mare. De-ndrăgește vreo fată, Ca luceafăr i s-arată, Dar din nouri se repede La pământ unde o vede Și-n cărare îi răsare De la creștet la picioare; Ochii negri-ntunecoși I se uită mângâioși, În păr negru stele poartă, Dară alba față-i moartă, Ori se face nor de ploaie Care cade în șiroaie Și burează-așa de lin Prin perdelele de in; Și-n fereastră, ca-ntr-un prag. Se arată nalt și drag, Cu păr lung de aur moale Și cu ochii plini de jale. Trestia l-încununează, Hainele îi scânteiază, Haine lungi și străvezii, Pare-un mort cu ochii vii. Astfel iese zburători Și din umbră, și din nori, Și din lanuri, și din luncă, Și din stea ce se aruncă, Și din tainicul izvor Care sună-ncetișor, Și când luna cea bălaie Varsă apelor văpaie. Iese din senin cu ploaie, Și din ploaie cu senin, Și din lacul cristalin, Și din ceruri, și din mare, Și din dor de fată mare. A lui suflet e-o scânteie Din luciri de curcubeie, Din dragoste de femeie; A lui glas la miez de noapte E ca muzica de șoapte, Când se clatin rămurele Și suspină păsărele. Și cum sta domnița dusă Și pe gânduri multe pusă, Teiul nalt crescut sub geamuri I-au întins vro două ramuri Încărcate,-nfloritoare Și frumos mirositoare, Și aude șopotind Și prin frunze ropotind Ca un glas de copilaș Ce-o întreabă drăgălaș: De ce șezi închisă, fată, După poarta ferecată, După zidurile grele, După negrele zăbrele? Deschide zăbrelele Și privește stelele, Luna plină o privește Cum pe munți călătorește Și deschide-mi un oblon Ca să trec fără de zvon, Că de noapte îmi e teamă; Toate umbrele mă cheamă, Tricolici mă prigonesc, Iar babele mă vrăjesc Cu flori roșie de mac, Cu oscior de liliac, Ca să nu mă dau de leac. Nu auzi cum zbor prin ramuri, Țip în horn și bat în geamuri? Nu sunt tânăr fără minte, Prins de dulcele-ți cuvinte, Nu curtean înfumurat, Nici oștean împlătoșat,

Ci eu sunt Zburător Ca un vânt De ușor, Mă anin De un ram Și suspin Lângă geam, Ca-n sălaș Tremurând Să mă lași Mai curând.

Căci sunt slab de-mi plângi de milă, Orb ca visul de copilă; Sunt ca vânt de primăvară, Ca amurgul cel de vară; Din picioare pân- la cap Într-un cuib pot să încap, Iar în cuib de turturele Dorm alăturea de ele. Iarna vin gonit de fulgi, Ce m-acopăr ca un giulgi, Și când voi spuneți povești, Suflu codrul pe ferești, Iar la claca cea de furcă Mâna-mi torturile-ncurcă. O, deschide-mi un canat, Ca printr-însul să străbat, Să mă iei la tine-n pat, Ca să dorm lâng-al tău sin Ca un biet copil străin; Adormit la pieptul gol, Nu mă-ndur să te mai scol; Sânii albi, două comori, Tare sunt dezmierdători, Fiind albe și rătunde, Inima mi se pătrunde, Cu gurița mă adapă Și de focul meu mă scapă; Adormit pe brațul stâng, Nu te teme c-am să plâng, Teamă n-ai că te-oi trezi, Că eu pier în zori de zi; Ci-am să suflu-așa de cald, În miroase să te scald, Să-mi vezi fața de ninsoare Și aripele ușoare, Căci viața mea o țin Cu miros de flori de crin; Nu beau apă, ci scântei Și miros de flori de tei, O, primește-mă în brațe! Umbra nopții mă îngheață, Un strigoi poate în pripă Să mă prinză de aripă, Să m-ascunză în mormânt, Ca să nu știu unde sunt, Ori de aripi să mă lege De un clopot fără lege Și trăgându-l, sunător, De izbirea lui să mor, Căci eu nu sunt vrun fecior Ca să viu amăgitor,

Ci eu sunt Zburător Ca un vânt De ușor, Mă anin De un ram Și suspin Lângă geam, Ca-n sălaș Tremurând Să mă lași Mai curând.

Ea-și netează a ei tâmple Și de lacrimi i se împle Ochii dulci de mângâiere. Ea suspină fără vrere, Neștiind încă ce-i cere Inima cu-a ei durere, Iar gândirea ei cea dulce N-o mai lasă să se culce. Peste vârfuri trece lună, Tânguios un corn răsună, Petrecând cu-atâta drag Toată rariștea de fag. Mai începe, mai se pierde, De-i răspunde codrul verde Fermecat și îndrăgit De-acel sunet rătăcit. Iară inima îi zice: „Ce stai, draga mea, aice, Scoală-te, supune-te Valului de sunete, Ce te trage, plin de jale,

Colo,-n rariștea din vale." Și un glas aude, pare, Ce-o chema în depărtare: „Mărgărită, Mărgărită, Cu coroană aurită, Ah, din valea cea adâncă, Ca pe-o stea te zăresc încă, Ca pe-o stea luminătoare Și deasupră-mi plutitoare; Glasul cornului străbate Dulcea ta singurătate; O, te pleacă plângerilor, Tu, crăiasa îngerilor, Lasă zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale!

O, auzi sunând Pe cărare corn, Căci spre tine blând Îl întorn.

Mărgărită, Mărgărită, Cu coroana aurită, Glasul cornului străbate Neagra ta singurătate, Valului de sunete, Draga mea, supune-te, Lasă zidurile tale, Vino-n vale, vino-n vale!"