Acii doi catâri

Doi catâri călătoreau Și-n desagii lor duceau Unul ceapă de câmpie, Altul bani de visterie Cest din urmă, îngâmfat Că-i de aur încărcat, Chiar de șelile-i apasă, Nu vra sarcina s-o lasă. Mândru calcă, parcă-i leu, Și suna un zurgălău. Când deodată, din tufari, Iesă o ceată de tâlhari. Toți la cel catâr dau bustă Ce ducea de aur soamă, De urechi îl prind, de soamă, Alți împung și-l bat c-o fustă. Încât bietul, gemând foarte, Zice: Oare asta-i soarte Carea mi s-au giuruit Pe ist drum când m-au pornit? Al meu soț ce cară ceapă Fericit de daună scapă, Dar eu, făr de agiutori, În bataie, aleu, mor! Iar catârul celalalt Zis-au: Vere, totdeauna Pe copaciul mai înalt Darmă repede fortuna; De-ai fi șerb la un cepari, Iar nu casă de dinari, La os teafăr și la piele N-ai păți aceste rele Când eu în săracul trai Voi să pasc în pace scai!