Poezie · 1829

Albina și trântorul

Trântorul Spune, spune, mică-Albină, Încotro mergi acum trează, Când a soarelul lumină Pe cest câmp, nu scânteiază?

Încă tremură pe foaie În munți roua și prin râpe; Nu te temi să ți se moaie Delicatele aripe?

Încă florile-nmiite, Stând în umbră tupilate, Țin închise și-nvălite Bobocelile plecate.

De ce zbori ca o săgeată, Care aerul despică? D-unde vii tu mânecată Și-ncotro, Albino mică?

Lină-i viața mea și bună, Fără multă osteneală; Cele care alți adună Prânz îmi dau, chivernisală.

Așa trântorii urmară, Am trăit așa tot bine; Nu căra la alții ceară, Suge mierea ca și mine!

Albina Zice-Albina-n repegiune: Lucru toate-nvinge-n lume; De voiești, zburând, ț-oi spune A mea sistemă și nume.

Eu-s Albina românească, Al meu doru-i și-a mea lege, Pre câmpia pământească Din flori miere a culege.

Ale mele surioare, Când abia se luminasă, Dulce pârgă de pe floare O cărau de mult acasă.

Eu de farmăc amorțită Zăcui timpuri multe-aice Și abia mă simt trezită În acest minut ferice.

Aleu, lucru mult m-așteaptă! Multe câmpuri voi petrece; Unde soarta te îndreaptă, Mergi și tu, că timpul trece!

Și mă lasă-n a me cale S-adun ceară, dulce miere, Că de-a mele și de-a tale

Zile, samă ni vor cere!