Călătoriul și cânii

Dineoare, un om pacinic, de mii grije-mpresurat, Pe o cale, în amurgul, trecea-aproape de un sat. Dulmecând pre el un câne, începu cumplit să latre; De asemene și alții, din bordeie și din șatre, Păzitorii câni de stână, cu dulăi ș-ogari urla, Cât de vuietul sălbatic toți munceii răsunau. Asurzit, plin de mirare, întrebă pe câni nu-s cine: Zgomotul și astă larmă, spuneți-mi, de unde vine? Însă nimene putut-au ca să deie vrun răspuns, Că lătra cânii, cățeii, din tunericul ascuns, Făr-a ști, cu toți, de ce În lătrat se întrecé! A deșertului om asta este chiar icoana vie: Cel rău scoate o minciună, alt nebun adaoge-o mie, Strigă, flacăra învită, Făr-a ști de ce-i stârnită! Focul din scântei precum, Născând, toate le preface În cenușă și în fum, Așa-a oamenilor pace O minciună au surpat Și pe frați au dezbinat. Deseori virtutea sântă prin intrigă s-au pierdut, Socrat pentr-o calumnie cupa morței au băut, Aristid s-au disțerat, Sțipion s-au defăimat, Staturi mari, ce-au înflorit, Tot de-acest rău au pierit!