Poezie

Cerbul la fântână

Într-o fântână limpide, La codru, pe la munte, Văzându-și cerbul coarnele Ce-i se-nalță pe frunte,

Lăuda podoaba gemine, Dar bănuit-au foarte Cum și picioare-asemene Nu-i dă nedreapta soarte,

Zicând Ramosul creștetul, Mândria fruntei mele, Chiar ca copacii codrului Se nalță cătră stele

Aleu, cum și picioarele N-au formă, nici tărie, Că ele chiar ca fusele Sunt făr-analogie

Dar când așa se critică, Răsună-n giur tufarii, Din care fără tropote Ies sprintenei ogarii

Cerbul de spaimă tremură C-un salt la fugă împunge Și din câmpină repede Între tufari agiunge

Urâte mădulările L-ar fi putut s-agiute, De nu-i era de piedică Podoabele cornute

Cerbul în dese ramure Intrând, abia s-aburcă, Căci lăudate-i coarnele La trecere-l încurcă

Dar când ogarul dintele Încruntă-n șold, sărmanul Cerbul odoru-și blastămă Ce-i crește pe tot anul!

Decât folosul, multe ori Deșărtăciunea place, Care apoi de-a pururea În daune se preface.