I
La munceii din câmpie, la pădurea cea umbroasă,
La cel râu care șerpează pintre înflorit ogor,
L-adăpostul singuratic, lângă stânca-ntunecoasă,
Întristat și plin de gânduri singur umblu cu Amor.
Că în cuget și în sânu-mi port simțirea cea duioasă,
Care n-a să stângă timpul, cel de toate stârpitor,
Că rămâne suvenirul unei inimi credincioasă,
Într-un eho ce-a să sune după ce eu voi să mor.
Cele grații și frumsețe, ce-s a muzei mele teme, Le rezic la floricica ce se leagănă de vânt Și mă tânguiesc la frunza care-n freamătul ei geme.
La ființele naturei, câte împregiuru-mi sânt,
Spun a inimei dorință ce sperează și iar teme,
Numai zânei cerc ascunde patima în care-mplânt.
II
Auzit-au Apeninul eho a durerei mele,
Ce din sân Amor îmi stoarce în tăcut-a nopței clipă;
Răsunat-au păn la istru patimile cele grele,
Ce nu vindecă Igea, nici Fântâna Aganipă.
Din a lor somn se treziră ațipite păserele,
Mai duioase se făcură fiarile-n ascunsa ripă,
Înalțară a lor frunte tupilate floricele,
Zefirul cel mai zburdatic înfrână a sa aripă.
Mai lin curseră atunce ale râurilor unde Și naiadele duioase au ieșit din râu, din mare, Acea patimă s-aculte care inima-mi pătrunde.
Toate-n giurul meu suspină, numai zâna pentru care A mea inimă s-încinde la durere-mi nu răspunde, Nici din sânul ei s-aude un suspin de îndurare!
III
Acea aspră pătimire de o inimă-nfocată
Într-atâta este deamnă ca amorul s-o aline, Încât, doamna me, eu nu știu de unde totdeauna vine Supra me să săgeteze o privire turburată.
Zea de gheață, de oțele au de piatră diamantată Inima în sânul vostru ferecată parcă-o ține, Unde nicŁ râul de lacrimi, nice-aprinsele suspine, Amar mie, eu simt astăzi că nu pot ca să răzbată.
Deși-n versul meu cel umil strălucinda-vă virtute Cerc să cânt ș-al vostru merit în toscană armonie, Care de l-a voastră faimă un eho să împrumute,
Când țintează sumeț ochiul în a ceriului făclie,
Întunericul îl ceartă numai câteva minute,
Dar seninul feței voastre totdeauna-i ascuns mie.