Pleiada

În a cerului tărie șase stele scânteiază Ș-între cele fără număr răspândesc mai viu lucor, Precum soarele pământul ele mintea luminează Cu cea rază ce purcede de l-al lumei Urzitor. Acolo petrec în faimă geniile fericite, Care sunt de a lor muză nemurirei consfințite.

Nu averea, nici fortuna, nu drit moștenit-au nume După moarte deschid poarta la mausoleul stelit, Nici poate să înfrâneze pizmătara oarbă lume Zborul celui ce-n virtute, fiind în ea, a trăit. Pre poeta la luceferi duce-a geniei făclia, Entuziasmul l-aripează, cale-i face armonia.

Acolo dintăi profeta, cântător de imne sânte, A depus antica harfă, mântuind pe Israil. De-acolo răsună încă înfocatele cuvinte A lui Omer, Oraț, Pindar, lui Ovid, Corneil, Virgil, Milton, Șiler și Petrarca de-colo pre oameni cheamă La virtute, l-amor nobil, și-s a tiranilor teamă.

Voi, ce-n sân purtați pe-Apolon, patrioți din românie, Deș-ursita vă desparte, armonia va uni! Patria, care vă-ascultă, tema muzei voastre fie, Ca și ea întru lumină să se poată înnoi, Ca prin fapte virtuoase, de o mai dorită soartă, Deamnă chiar să se arăte și de numele ce poartă.

Acordați române versuri p-armonioase alăute, Într-un rost, ca și poporul, geamăn cu cel italian, Să învețe amor de patrie, dor de glorie, virtute, Și românul de pe Istru, ș-al Carpaților muntean, Cel ce bea-n Siret, în Nistru și-n a Murișului unde, Cel l-a cărui triste doine plaiul Pindului răspunde.

Când românul va cunoaște, prin a cântului putere, A sa gintă, a ei soartă, ce-i ascunsă-n viitor, Versul când din ochi va stoarce lacrima cea de plăcere, Pe româna tinerică când va-ncinde-o de amor, A românului poeta atunci lumea va să vadă Numele-ncins de cunună strălucind chiar în Pleiadă.