Poezie · 1837
Privegherea ostașului moldovan
Gheorghe Asachi · 2 min
Meditație
Pe a muntelui verzi plaiuri a ei umbre noaptea-ntinde,
De tăcerea cea adâncă orizonul se cuprinde;
A pădurei tristul freamăt, râul care murmura,
Prin acordul melancolic pe natură-adormita;
Dar pe-o stâncă înălțată singuratic priveghează
A Moldovei militarul pentru-a țărei sale pază.
A lui arme lucitoare prin tuneric fulgerau,
Și a coifului său coame de zefir se legănau;
Pasul lui în tact și graiul: cine vine? mpregiur tună
Și eho în depărtare la puternic ton răsună.
Deș-aiure cruntul Aris mii soții a văduvit,
Iar Belona cu făclie secerișuri a stârpit,
A lor furie-nvărvărită, buciumul cel de aramă,
Pe-a Moldaviei junime la resbel încă nu cheamă,
Că pământul ce-n pericoli în vechime a stătut
Se acopere acuma cu-a ostașilor săi scut.
Chiar ca tânăr pui de vultur, ce-n esemple se îndeamnă
A sumeței sale maice la zbor drumul când însamnă
Stând în viglă, este-ostașul celor răi înfrânător
Ș-a Igeei europee credincios apărător,
Că-n obeze ferecate p-egipteanul monstru ține,
Ce mugind se zbuciumează pe a Dunărei arine
Și din gură-nveninată vărsând moarte-nfricoșat
De mii sfere inocente undele s-a încruntat.
Priveghind ostașul postul în a nopței tunecime,
Aripata sa gândire se întoarnă la vechime,
La eroii ce stătură în strămoșilor pământ,
Ale cărora cenușă zace-acuma în mormânt.
De respect plin de mirare cugetează l-a lor nume
Și esemple de virtute care-a făptuit în lume.
Dac-a soartei grea povară multe veacuri a purtat
Și a patriei mântuire cu sânge-a răscumparat,
Răzămându-să în Pronie ș-a părinților credință,
Prin ei dacă țara încă a păstrat a sa ființă,
Nu-i virtute mai puțină, pentru cugetul mărit,
A-ndrepta în pace patria cătră scopul cel dorit,
Între mii cărări străine nemirita a alege,
A domni cu dreptul cuget, prin energie și lege,
Și-n temeiul de legi nouă a urzi un nou popor.
La aceste nalte fapte când ostașul cugetează,
Iacă soarele revarsă scânteioase-a sale rază,
Și-n luceafărul luminei văzând scris acea menire
Cum că Pronia decretează a Moldovei fericire,
Umilit de cunoștință, cu un suflet înfocat,
Plecând arma sa, ostașul ceste rugi a înălțat: