Poezie

Primăvara amorului

N-am să scap, în piept port doru Piste ape, piste munți; Văz că piste mări Amoru, Când o vrea își face punți.

La Carpați mi-au adus jalea, Lor am vrut s-o hărăzesc; Resunetu, frunza, valea, Apele mi-o îmmulțesc!

Mii de pedici, mii de curse Piste firea toat-a-ntins, Lăcrămi în zădar sunt curse: Unde-oi merge eu sunt prins. ........................................ Se întinde o câmpie De subt poale de Carpați, Câmp deschis de vitejie La românii lăudați;

Surpături sunt de o parte, D-un oraș ce a domnit; O gârliță-ncoaci desparte Un crâng foarte-nveselit.

Acolo am eu cășcioară Pe un vârf de delișor; Curge-n vale-i o apșoară Murmurând încetișor.

În potrivă zmăltuite Dealuri altele se văd, Ș-în vălcelile-nflorite Miei pasc, alerg, se joc, șăd.

Lăsând ale lumei mare Cinsti, nădejdi și fumuri seci, Amăgiri cu-ncredințare, Vrăjmași calzi, prieteni reci;

Acolo cu sănătatea, Cu odihna însoțit, Toat-a vieții bunătatea Dobândeam eu îmmulțit.

Când la vie, la grădină, Când la câmp de multe ori, Cu o muncă prea puțină Pildă dam la muncitori. Când cu mreji amăgitoare Vii prindeam păsări din zbor; Când prin țevi fulgerătoare, Cu plumb le-asvârleam omor.

Când cu câinii prin pădure Vulpe, epure fricos, Lupul nărăvit să fure Îl răneam mai cu prisos.

Trăgeam mulți din lăcuința Ce-au adânc l-al apei fund; Câți, dând la-nșălări credința, Undiți lesne îi pătrund.

Muncă, luptă, călărie, Jocuri, umblete pe jos, M-întăreau cu veselie, Și-mi dau-nvederat folos.

Curăția și măsura Masa mea împodobia, Mulțumea stomah, ochi, gura; Dar mă sătura d-abia.

Musele, ce-mi sunt dragi foarte, Aveau ceasul hotărât, Când cu cei carii n-au moarte M-întâlneau numaidecât.

Cu nespusa lor dulceață Mințile mi le-mmulțeau; Mână, duh, ochi, limbă, viață Toate mi le-nsuflețeau. Atunci cu încredințare Deslușeam un veac mai bun; Cu a cărui așteptare Răul, oamenii suppun.

D-amărunt privind natura, Planeți, răsărit, apus, Stam gândind: Așa făptura Cine-ar fi-nvârtind de sus?!

Câtă slavă se cuvine La unul ca El, i-o dam! Ș-însumi mulțumit cu mine Mă duceam și mă culcam.

Dormind astfel într-o noapte Somnu-ntâi, ca vre un ceas; Mă deștept, înțeleg șoapte, Simț că de copil e glas.

Strigând întreb: "- Cine este? Cine-aicea s-a băgat? Cine-aici fără de veste A-ndrăsnit de a intrat?"

Mă uit!... Ce să văz? Minune! Prea ciudat un copilaș Fricos cere ertăciune, Se roagă să-i dau lăcaș.

Văz în spate-i arepi zmulte, Port frumos, dar sfâșiat; Gata el să-mi spue multe, Eu de somn îngreuiat, -"Las' - îi zic - om vorbi mâine, Acum culcă-te de vrei, De ți-e foame, iată pâine, Apă, vin de-i vrea să bei".

– „Dragul meu! d-acestea toate - Zice el - îți mulțumesc; Ți-e somn, văz; dar, de se poate, Oareșce am să-ți vorbesc.

Cât de mic sunt, vezi prea bine, Nici beau, nici mănânc, nici dorm, Și acei ce sunt cu mine Prea puține ori adorm.

Somnul, celor care place, E vrăjmaș omorâtor, El îi face-n veci de zace Ș-a mai multă viață mor.

Eu pe tine cu plăcere Poci să te țiu tot deștept; Ș-orice-i vrea-ți dau făr-a cere, Să te rogi mult nu aștept.

Vorbind nu știu ce vrăji face, Somnul văz că mi-a perit; De unde dormeam în pace, Îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrând, mă poartă Un puternic nu știu ce! Ce-al ticnitei mele soartă Fir, când el veni, tăie. Frumos caută, îmi zâmbește, Mi-e drag, îl iubesc mai mult. C-o blândețe el vorbește D-aș vrea tot ca să-l ascult.

Zice: -"Aici nu este locu Unde poci eu ca să-ți spui Cine sunt, la ce norocu Mă făcu să mă suppui".

Binișor mă ia de mână, Ș-într-o clipă m-aflu eu În crângșor, unde-o fântână Curgând face heleșteu.

Pe acelui undă lină A nopții făclie stând, Îndoită dă lumină Din oglindă-i s-întorcând.

Pe cer mii de mii de stele Semănate străluceau; La câmp focuri de surcele De departe văpăiau.

Briliant vărsa cu fală Al fântânei viu susur, O tăcere, o luceală Preste tot domnea-mprejur.

Firei, glasul cântăreții. Blândei, dulci privighitori, Spunea-ntoarcerea verdeții, Ș-a luminei după nori. Apoi doru-i venea-n minte, Ea de jale se spărgea, Nevorbind spunea cuvinte Ce simțirea atingea.

Înfoca spuindu-și tângu, Subt ea un copaci stufos Ce de nalt stăpânea crângu Ne-a dat razem șezând jos.

Ast loc, el, și vreme-alege, Astfel începând vorbi: "- Că e cea mai veche lege Pe pământ ca-n cer, vei ști,

Cu plăceri, sau cu durere, Câte trăesc, vor, nu vor, Curând, ori cu-ntârziere Stăpânite-a fi d-Amor.

Amor care dumnezeii, Îl slăvesc de Dumnezeu Ce-nblânzește tigrii, leii, Ș-înalță pe om, sunt eu".

Câte-a făcut biruințe, Câte jocuri, cui, mi-a spus; Cum ia Joiu-nchipuințe; Ercule cum umple fus.

"- Slavă - zice - îndestulă Nici o slavă nu-mi era, Al meu braț viteaz, de hulă, Pretutindeni m-apăra. Iar acuma făr-a prinde Eu de veste nicidecum, Fără arcu a-mi întinde, Fugar m-am trezit pe drum.

Mare foarte a fost jocu Și de tot ne-așteptat; Într-ascuns viclean norocu A mea stingere-a lucrat.

A puterei săvârșire, Frumusețele deplin, Daruri mari au strâns oștire, Și oricâte spui, zic puțin.

La un loc toți nurii crește, Șaisprezece anișori, Ș-în fetiță-nchipuește Fulger de biruitori!

Tocmai prin această țară Ce-o știam de tot a mea, D-astfel d-întâmplare-amară Eu nu mă puteam temea,

Neferit, fără gătire, La arme nici mai gândind, Plin de râsuri, de iubire, La suppușii mei venind.

Zăresc, văz așa copilă, Abia seama i-am luat, Când mă aflu fără milă Tot dodată desarmat. Norocu gândea să poată, Ca, prin ea meșteșugind, Să mă-njuge-n veci subt roată; D-abia am scăpat fugind.

Prin păduri coprins de frică, Alerg, stau, mă uit, ascult; Mă tem când o frunză pică; Deșii mărăcini m-au zmult.

Când mi se părea d-aproape Că vrăjmașul m-a sosit, Nezburând, adesea-n groape Sărind, eu cădeam zdrobit.

A ta bună priimire C-am scăpat m-a-ncredințat, Și d-a lui nelegiuire C-altu nu e vinovat.

Aș zbura d-aș avea stare, La maică, la dumnezei; De rușine mi se pare Că n-o să-i mai văz pe ei!

Resplătirea îmi aprinde Jeratic nestins în pept, Și mirare mă coprinde, Eu atât, cum mai aștept!

Biruirea mea în grabă A putut a mă slăbi; Dar din stare cât mai slabă Mai curând poci m-întări. Acum voi să se arate D-am putere eu sau nu, Ori sunt legile schimbate După cum norocul vru".

Mișcare puțină face, Stă, ș-îl văz iar se mișcând; Filomel-atunci, când tace, Când iar s-aude cântând.

Ea îi simte-ntâi puterea, Și cu glas petrecător Tuturor apropierea Spune-a dulcelui amor.

Cu ea mii de păsărele Se unesc concertuind; Și deodată lună, stele, De tot fața-și perd albind.

Saltă-n sus, pe lângă focuri Călător și ciobănaș; Preresună-n multe locuri Dulce glas de flueraș.

Toate se deștept, simt, cere Magnetul însuflețit Ce va prin împărechere Sufletul a fi-ndoit.

Se deștept cele-nsoțite Spre-a-nălța slavă l-Amor; Ne-nsoțite, despărțite, Spre-a jăli cel mai trist dor. Aurora se coboară Din brațele lui Titon Veselă și rumeoară Fără teamă de vrun zvon.

P-a ei cale semănată De trandafiri vii la feți Vine, porți deschide-ndată Zâmbitoarei dimineți.

Focurile-și respândește Noaptea lor se suppuind, Norii toți îi aurește Viața firei înnoind.

Bășicuțele de roă Ce pe iarbă strălucesc Câmpului dau zmalturi nuoă, Florile l-înveselesc.

De miroase îmmulțite Balsam viu din ele dând, Zefir dulci suflări trimite Ici și colo se jucând.

Arătorul ce silește Boii săi cei grei la pas Cântând spune ce dorește Tare răsun-al lui glas.

Plăcute zbierări de turme, Aerul îl umple tot; Tauri grei p-ale lor urme Apăsate mugiri scot. Călușaoa d-altă parte, Lor respunde nichezând; Ecco prelungind în parte, Al ei glas tot s-înălțând.

Ochiului s-arăt grămadă Turnuri, case, vii, grădini, Munți verzi, munți d-o zăpadă Lucitoare fiind plini.

Ducând apă cânt fetițe. Mai încolo lângă oi, Spun, ca ele ciobănițe Că sunt bine câți sunt doi.

Ecco prea cu îngrijire Al lor cântec rescântând, Drag îl duce la simțire Și desmiardă orice gând.

Rândurele zbor s-întrece, C-o aripă răzuesc Unda, ce-și torn pe trup rece, Recorite s-întăresc.

Face fluturi mii să zboare, Cum va zefiraș ușor; Albini fac din floare-n floare Furtișag nestricător.

Se înalță cu mândrie Soarele pre răsărit, Toate lui cu bucurie Pe loc închinări trimit. Prin armonie nespusă De acord unsunător; Firea e-n mișcare pusă; Orice ton resun-amor!!

Înlățită mi-e simțirea Acum simț deosebit, Simțind văz deosebirea De simțit și de simțit.

Sângele mi s-înnoește, Mințile mi se desleg, Orice glas mie-mi vorbește, Orice ton eu înțeleg.

Vinele repede-mi bate, Firei voi să dau respuns, La simțirile-nălțate Al meu glas e neajuns.

Dar mi-e inima deschisă Ș-în lăuntru ei văzut, Spune cu o mută zisă Că ce simț mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire, De plăcere îmbătat, Când d-Amor cu o zâmbire Ca din vis sunt deșteptat.

"- Tinere iubite!-mi zice, Destul, te cunosc acum; De tine acum ferice, Acum calci pe al meu drum! Calcă cu statornicie, Rabdă tot neostenit, Ș-orice întâmplare vie Nu fi desnădejduit!

Ce ai mai scump, mai sfânt, mai mare Legăminte omenești; Gând, păreri, încredințare, Toate să mi le jertfești!"