Portret

Coroana pe creștet în veci se-mpletește, În ochii-ți, seninul cel mai împăcat; Zâmbetul în buze-ți vesel strălucește, Inima e-n chipu-ți cel nevinovat. Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă, Peste ele falnic, făr-a ști, privești. Dulce ca blândețea, și blândețe altă Tu nu știi, copilă, că împărățești!

Sânul tău ușure și blând învelește lnima-ți, altarul d-un ceresc amor; Focul lui sub dânsul arde, colcăiește Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină, Frumoasă ca viața celui fericit, Veselă ca ziua de mai prea senină, Edenul în pieptu-ți e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare, Marea-cuviință îți dă al său glas; Pasul aurorei cei răcoritoare E mai puțin mândru decât al tău pas.

Ea când se ivește, noaptea risipește; Și fața ta-n sânu-mi gemător, noptos, Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbește, La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăși fericirea! Care părinți astfel te desăvârșesc? Ochii lor cei tineri îi fură uimirea Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc! Ce rază de pace sânu-ți luminează, Fiică fericită? Ce e ast amor Care cu privirea-ți ca o altă rază Către cer din ochii-ți își ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credința? Sau dragostea însăși vii să ne arăți?! Vorba-ți însuflată ți-arată ființa, Fericit amestec astor zeități!