Poezie · 1920

Grădina Amintirii

Pădurea e de ger înțepenită, Și giulgiu de zăpezi s-a așternut Pe patima de veci nestăpânită. Ușoare-n stoluri, zilele-au trecut; S-a spart nădejdea ca un vas de lut; Pierit-au slabe-aripele iubirii, — Ți-a mai rămas, din tot ce ai avut, Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Nici o dorință și nici o ispită Ca să mai tulbure trecutul mut; E noaptea peste toate ’nțelenită, Și-altarul, unde dragostea ai vrut Să ardă, în ruine a căzut. Sunt stinse-acuma torțele-amăgirli, Și, jalnic, zbate crivățul temut Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Cărarea vremilor e troienită De trupul clipelor ce au crezut În veșnicie... Inimă pălită, De-acum rămas-ai pradă, fără scut, Durerii care-n tine-a străbătut — Săgeată ’nveninată-a Nălucirii, — Și zace în al iernii alb țesut Grădina ’mbălsămată-a Amintirii.

Închinare:

Fântânile, de-acuma, au tăcut; Stăpână, au murit toți trandafirii; Dar nu mai plânge visul tău pierdut, Că mândră se-nfiripă din trecut Grădina ’mbălsămată-a Amintirii!