Poezie
Stanțe, 1
Luca Caragiale · 1 min
Dacă-ai veni acuma să știi de ce sunt trist,
Ași sta, senin și tainic, privindu-te-n obraz,
Și chipul, ce frumos ’ți-e, ar fi ușor uimit
Că n-ar vedea la mine nici ură nici necaz.
Și-ași spune-n șoapte rare că iarna se vestește,
Că ciorile, în cârduri, prin neguri au trecut;
Ți-ași arăta frunzișul cum putred se-ofilește
Și ochi-ți gravi privindu-i ași sta apoi tăcut.
Și dacă tu cu vorbe viclene tot ai vrea
Să-ademenești durerea ce plânge, împăcată,
În pumni ași strânge dorul și, poate ași ofta,
Dar n-ași chema în peptu-mi nădejdea ca altă dată.
Că deacuma te-aseamăn cu cerul și izvorul,
Cu florile și vântul, cu codrul și colina,
Și deaceia astăzi, cum ești frumoasă, dorul
Nimic nu-ți cere alta decât să fi senină.