Poezie · 1910
Primăvara
Panait Cerna · 2 min
Cu făptura ei de floare
Și cu daruri noi,
Veșnica biruitoare
A sosit la noi.
Trandafirii aurorii
Sunt obrajii ei,
Văl de argint ea are norii
Albi și subțirei.
Naltă, mândră, stă-n picioare
În rădvan domnesc...
Gingaș chip de fată are
Brațul voinicesc.
Viu strunește-n aer zâna
Roibi hrăniți cu jar;
Cai de vânt, scăpați din mâna
Cruntului Ghenar.
Bubuind înaintează
Pe un pod de nori,
Până iese-n drum de rază
Străjuit de flori...
La rădvanul ei, în soare,
Să privești nu poți!
Ard la osii pietre rare
Fulgere la roți.
Ferecați de caru-i de-aur
Vin, în pas zorit,
Crivăț cel nebun și Faur
Cel neisprăvit.
Ea-și privește cu mândrie
Prinșii de război
Chiuie de bucurie
Roibilor apoi...
Și rădvanul de lumină
Trece scăpărând
Brazi și palteni i se-nchină,
Freamătă pe rând;
Apele i-aruncă perle,
Când o simt trecând;
Grauri se rotesc, și mierle
O petrec cântând.
Fulgeră din zbor...
Sub roate Ia ce-i slab sau mort:
Sfarmă crengile uscate,
Rupe-al iernii tort.
Năruie pe unde trece
Cuiburile vechi
Și cu sufletul petrece
Tinere perechi.
Peste ochii lor adie
Văluri de colori;
De la sânul ei, zglobie,
Le aruncă flori...
Flori de rug, flori de zăpadă,
Zboară-n lunci mereu
Ah, și una fu să cadă
Drept la pieptul meu!
Semn zeița face-n pripă
Roibilor să stea
Ah, și ei opresc o clipă
Drept la poarta mea!
Fii la noi binevenită
Tu, regina mea!
Mâi, de-acu, la noi, iubită,
Nu te depărta!
Ea mă mângâie, c-o mână...
Țineți-o, voi, sorți!
Mult nu poate să rămână:
Sunt și alte porți!
Dus cu sufletul aiure,
O petrec în văi,
Peste vârfuri de pădure,
Pe cotite căi...
Dintr-un timp se-nalță tare,
Urcă în tării...
După ea se iau în zare
Stol de ciocârlii.
Dar și zborul lor se curmă,
Și cântarea lor
Codrii verzi rămân în urmă,
Flori jelesc de dor...
Printre raze mii, nebuna
Se topește-n zbor
Păru-i fâlfâie totuna
Cu mătasea lor.