Poezie · 1911

Șoimul

"Șoimule, ce-mi cazi din zbor, Ce ți-e glasul cobitor, Ce ți-e sufletul rănit, Șoimule neogoit?

Ori vrun vultur te-a ajuns, Ori săgeata te-a pătruns, Ori iubita te-a lăsat, Șoimule nemângâiat?"

"Vulturul nu m-a ajuns, Fierul greu nu m-a pătruns, Iar iubita mea, din zori, Mă așteaptă sus, în nori.

Numai zborul mi-l lăsai La izvorul de pe plai, Numai ochii mi-i rotii Și pe cine îmi zării? Floare albă, legănată, De voinici încunjurată:

Umil calea i-aținea, Altul din cofiță bea, Iar, din toți cel mai viclean Brațul și-l făcea colan Și de mijloc mi-o-ncingea Și din grai o dezmierda.

Mândra când mi-l auzea, Pieptul tânăr îi creștea, Fața albă-și dăruia Fața ei cu stelele, Gâtul cu mărgelele, Mâna cu inelele.

Și mai știi, măre, ori ba, Mândra cine îmi era? Dorul tău de astă-vară, Cu mijloc de trestioară Și cu salba legănată, Ce-i de tine cumpărată, Cu inele strălucite, Tot de tine dăruite."

"Șoimule, limbă vicleană, Nu-mi fi pasăre dușmană, Că te-oi blestema odată Să n-ai loc în lumea toată, Vulturul să te gonească, Aripa să-ți obosească, Gheară lungă Să te-ajungă Și să-ți zboare penele Prin toate poienele, Și să-ți rupă limba rea, Cum îmi rupi tu inima!"