Ioviță, Făt-Frumos

A fost odată ca niciodată etc.

A fost odată un împărat și o împărăteasă. Ei n-avuseră parte de cele trei fiice ale lor, căci li le răpiseră niște zmei.

Nu se poate spune mâhnirea ce avu acest împărat când auzi de prăpădul copilelor sale. Ridică oaste mare și purcese să bată pe zmei, ca să-și ia fetele înapoi. Iară dacă ajunse până la marginea țărei sale, chip nu era să înceapă bătălia, căci îi despărțea o apă mare. Puse, deci, să se facă un pod peste acea gârlă. Lucră trei ierne și trei vere, dară podul să se așeze ba! Căci ceea ce se lucra ziua noaptea veneau dracii de zmei și stricau tot. Ce să facă bietul împărat, căci i se frigea inima după copilele sale? Puse să se strige prin toată țara că cine se va găsi să descopere pe nelegiuiții carii îi tot stricau podul și chipul cu care va putea să-l înființeze va dobândi daruri împărătești. Nimeni nu se bizuia la așa ceva. Făgăduiala împăratului se mai mări; dară cine să se însarcine cu slujba nu se găsi.

Iată o babă chioară, șchioapă și gârbovă veni și se arătă împăratului, zicînd:

— Mărite împărate, să-ți ție Dumnezeu zilele și să-ți fie fața curată și luminată! Tot mi-este mie viața o povară, mă voi duce să ispitesc și să descopăr ceea ce măria-voastră dorește să știe.

— Dacă vei izbuti – îi răspunse împăratul — cinste împărătească vei avea și daruri care să te scape de nevoi și de ticăloșia ce a căzut pe capul tău.

— Voi face pe dracul în patru, numai să-mi izbândesc bărbățelul pe care mi l-au răpus acești cârcotași de zmei, încă din tinerețe, și ce o vrea Dumnezeu cu mine.

— Du-mi-te cu bine — îi mai zise împăratul — și Dumnezeu fie-ți în ajutor!

Râse împăratul de semeția babei. El nu credea să facă ea vro ispravă, mai cu seamă că atâți viteji nu se încuemeseră a-i face această slujbă.

Baba, șiontâc-șiontâc, se duse și, pe furiș, se ascunse într-o scorbură de copaci ce era p-acolo primprejur, pe unde ajunsese oastea împăratului de așezase câteva bârne.

Cu moarte în sân și sufletul țiindu-i-se numai într-un firicel de ață, ea sta acolo și tremura ca varga. Tot așteptând, frica ei creștea. Îi tâcâia inima de parcă sta să-i sară din pept. Și la atâta ajunsese, încât își blestema ceasul când se semețise a veni aci. Ar fi voit să fugă. Dară acum altă nevoie o pironi pe loc. Îi era frică să nu dea peste dânsa zmeii, căci o făcea una cu pământul.

Când, ce să vezi dumneata? Unde auzi, măre, un urlet, o vâjietură și un chiloman de glasuri, de îngheța sângele în om. Ea se făcu mititică într-un unghi și lua aminte la toate mișcările și vorbele zmeilor, căci zmeii erau care făceau acel zgomot drăcesc.

Dărâmară tot. Nu mai rămase nici un lemnișor în picioare. Apoi se adunară la sfat. Și râseră cu niște hohote îngrozitoare, de ți se ridica perii pe trup, și-și bătură joc de osteneala împăratului și de neizbânda lui. Ziseră unii unele, alții altele, iară un drăcos de zmeu tânăr și fără doxă la cap, mușcându-l șarpele de inimă, se scăpă și el de spuse:

— Hei, măi fraților, zise către unul d-ai lor. Bine a zis cine a zis că, până n-o arunca împăratul vrăjmașul nostru năvodul să prinză mreana de aur, să o gătească și să o dea neveste-sei, împărătesei, să o mănânce, nici că am gândul tatei că va putea întinde podul peste apa asta și să vie să ne bată.

— Ia taci, măi tontule și flecarule, ce tot stai tu de vorbești; mare lichea ai mai fost, gură de cârpă ce ești! îi răspunse acela către care se îndreptase cu vorba și răstindu-se la dânsul. Dară de va fi cineva primprejur care să te auză și să te crează că o fi așa, ce ne facem noi?

— Dară cine cutează să se apropie de lucrul nostru? răspunse altul. Lasă băiatul în pace.

Și ce e dreptul, nu știu cine ar fi putut să meargă la dânșii și să se întoarcă teafăr! căci ei când vorbeau, hăuiau văile și codrii. Toți vorbeau deodată, cu niște răcnete și bolborosituri de-ți luau auzul.

Biata babă, nu mai rămăsese inimă într-ânsa. P-aci, p-aci era șă se ducă dracului de pomană. Atâta frică ce păți ea în noaptea aia nu pățise de când o făcuse mă-sa.

În revărsat de zi, zmeii se duseră de unde veniseră. Baba sta ghemuită și nu-i mai venea să iasă de unde se ascunsese. I se tot părea că vede zmeii sfădindu-se între dânșii. O apucaseră vedeniile. sărmana de ea, de frică. Chiar după ce-și veni în fire, i se tot nălucea zmei, certuri și câte nagode toate. În cele mai de pe urmă, își luă inima în dinți și ieși din scorbură. N-apuca să facă un pas și se uita în toate părțile, nu care cumva să o vază zmeii și să o facă chisăliță, una cu pământul.

Și iarăși, șiontâc-șiontâc, veni până la împăratul, scăpând cu față curată. Spuse împăratului ce văzu și ce auzi. Împăratul îi dete avuții și o puse în cinste împărătească. Apoi, adunând pe toți năvodarii cei mai iscusiți din țară, îi puse să dea cu năvodul. Cum aruncară năvodul, pare că fu un făcut, pescuiră numaidecât mreana cea de aur.

Luând împăratul mreana, o găti însuși cu mâinile lui și o dete împărătesei, soția lui, ca s-o mănânce. Aceasta, cum o mâncă, simți îndată a fi luat în pântece. Mare le fu mirarea când văzură o astfel de minune. Atunci împăratul amână bătălia și se întoarse acasă.

După nouă luni, unde îmi născu împărăteasa un prunc ca un grăsun și îi dete nume de Ioviță Făt-frumos.

Din rămășițele de la masa împărătesei apucase de mâncă și o cățea, și fătă și ea trei cățeluși, unul mai frumos decât altul.

Creștea fiul împăratului într-un an cât creștea alții în trei. După ce se mai mări, îl puse la învățătură și numaidecât întrecu pre toți procopsiții din împărăție; iară de viteaz era vai de lume! Cine putea să-i stea lui împotrivă? Cine să se puie cu dânsul? Nimeni nu i se putea asemăna.

Când se făcu șasesprezece ani, întrebă el într-o zi pe mumă-sa de a mai avut frați.

Mumă-sa îi spuse că a mai avut trei surori, dară că le răpiseră zmeii.

Când auzi el de una ca asta, se făcu leu paraleu, și spuse că se duce să le scape de la robie.

În deșert se împotrivi mă-sa ca să nu plece, căci îl vor prăpădi zmeii, el fiind încă copilandru și zmeii voinici încercați. În deșert rugăciuni, în deșert îi spuseră că mai era timp, căci nu vru să știe de nimic, ci se pregăti de plecare.

Dacă văzură și văzură că este peste poate de a-l opri din drum, tată-său și mumă-sa îi dară bani de cheltuială și haine de primeneală și îl lăsară să meargă unde l-o trage pe el ața; iară dânsul își luă câinii fătați de cățeaua ce mâncase din rămășițurile ce căzuseră din masa împărătesei și plecă.

Plânse tată-său, se tângui mumă-sa când plecă el. Dară dânsul pare că nu-i vedea, nu-i auzea. Dete pinteni calului și pieri ca o nălucă din ochii părinților lui.

Merse, merse, merse, și iară merse. Merse mai multe zile, zi de vară până în seară, până ce ajunse la soru-sa cea mare. El mergea ca pe ciripie. Intră drept în curtea zmeului, unde întâlni pe soru-sa, și o întrebă unde este zmeul.

Soru-sa, cum îl văzu, prinse milă de el. Îl cunoscu după port că este om din împărăția tatălui său, și apoi parcă îi zicea inima ceva. Vezi că, măre, sângele apă nu se face. Până a nu întreba de părinți, ea îi zise speriată:

— Fugi, fugi mai iute, vai de mine, și te ascunde undeva, să nu dea zmeul peste tine, că se face prăpăd mare.

— Au doară de florile mărului socotești că am venit eu p-aici? Unde este el acum?

— S-a dus d-azi-dimineață la vânătoare și acum îl aștept cu masa pusă.

— N-apucă să sfârșească bine vorbele și se auzi un șuierat și un tropot de cal. Venea, măre, spurcatul de zmeu ca un balaur turbat.

În pragul porții îl întâmpină și Ioviță. Cum îl văzu zmeul, îl cunoscu și păli. Se vede că știa el ce știa. Și cum sta Ioviță țanțoș și înfipt, zmeul pricepu că nu mai era loc de joc. Atunci îi zise:

— Cum vrei, Ioviță Făt-frumos, să ne batem? În săbii să ne tăiem, în arcuri să ne săgetăm, în suliți să ne împungem, ori în luptă să ne luptăm?

— Ba în luptă, că e mai dreaptă și mai sântă, răspunse Ioviță.

Se apucară la luptă. Și se luptară, și se luptară, de socoteai că o să se cufunde pământul sub dânșii. Când aducea zmeul pe Ioviță, când loviță aducea pe zmeu, și nu se puteau dovedi.

Așa se luptară până către amurgul serii. Văzând Ioviță că timpul trece, și ca să nu-i fie munca deșartă, unde își adună toate puterile, strânse pe zmeu, neiculiță, de-i ieși limba din gură și, aducându-l odată valvârtej și trântindu-l, mi ți-l răpuse ca pe el. Apoi îi reteză capul.

Așa făcu și cu ceilalți doi zmei, la care se aflau celelalte două surori ale lui.

După ce își izbândi asupra răpitorilor surorilor sale, Ioviță le adună la un loc și le spuse că el este fratele lor. Atunci să fi văzut bucurie pe dânșii. Nu se mai săturau întrebându-l despre ce mai este pe acasă pe la dânșii, despre părinți și despre tot ce voiau ele să știe.

Surorile lui Ioviță îi spuseră că mai-nainte de acolo trăia Calomfir, împăratul florilor, care avea o soră frumoasă, cuminte și bună, încât s-o pui la rană și să se vindece.

Ioviță purcese spre Calomfir, împăratul florilor, și, trecând prin câmpia cu sulfină, ajunse la dânsul, pe care îl găsi adormit sub un pom verde, stufos și umbros, culcat pe pajiștea moale ca puful. Cum îl văzu, se culcă lângă dînsul.

Deșteptându-se Calomfir și văzând pe Ioviță culcat lângă dânsul, carele se făcea că doarme, odată sări în sus și scoase paloșul. Când voi să-l taie, se gândi și-și zise: „Ce eram să fac? Dacă omul acesta avea vrun gând rău asupră-mi, el mă răpunea, cum mă găsise adormit. Bine că nu-mi încărcai sufletul cu un păcat.”

Deșteptându-se Ioviță, se împrieteni cu Calomfir și mergeau amândoi adesea la vânătoare. Însă de câte ori trecea pe lângă un copaci mare, Calomfir se ofilea și se întrista. Într-o zi întrebă Ioviță pe Calomfir:

— Ce-ți este, frate, de te întristezi și te ofilești când treci pe lângă copaciul acesta?

— Când o fi să-ți povestesc ceea ce mă întrebi tu, vericule, cată să-mi pregătesc toate de moarte, și apoi să-ți spui, răspunse Calomfir.

— Dară pentru ce să mori? îl mai întrebă Ioviță. Au doară ți-este viața în mâna cuiva?

— Așa, răspunse Calomfir.

— Măi, caută-ți treaba, nu mai crede și tu toate iresurile1! Spune-mi numai, și lasă pe mine.

Calomfir se încumese și îi spuse istoria cu copaciul, cum mersese la vânat, ce făcu apoi și ce păți.

Atunci Ioviță Făt-frumos încordă arcul, își luă câinii și porni și el la vânat, făcând ceea ce auzise că făcuse și Calomfir. Ca și dânsul, el săgetă două turturele și le puse să se frigă pe jăratecul de la două cară cu lemne. Pe când le frigea, auzi, ca și Calomfir, o gură care îi grăi:

— Calomfire, leagă-ți cățeii, leagă-ți boldeii, cu firul de păr ce-ți dau eu, ca să mă apropii să mă încălzesc la focul tău, căci mult mi-e frig; îmi clănțănesc dinții de mi-am mușcat limba.

— Vino și te încălzește — îi răspunse Ioviță — oricine vei fi tu. La focul meu se poate încălzi, fără teamă, oricine, numai să fie om de omenie.

Ca și la Calomfir se dete scorpia jos — căci o scorpie era aceea ce vorbea — însă Ioviță fusese atât de înțelept de nu-și legă câinii, cum făcuse Calomfir. Dându-se scorpia jos, se apropie de foc și se dete să-i mănânce friptura. Atunci Ioviță îi zise:

— Fugi d-acolo, dihanie urâtă, nu te întinde la friptură, că te plesnesc cu dânsa peste ochi. Este destul loc unde să i te încălzești.

Ea nu ascultă. El o izbi cu friptura. Atunci ea sărind să-i soarbă inima, cum făcuse lui Calomfir, Ioviță asmuți câinii, cari săriră pe dânsa.

Scorpia credea că Ioviță își legase câinii cu firul de păr ce-i dase ea, și strigă:

— Păr, perișorul meu, să mi-i legi, să mi-i fereci, gurile să li le încleștezi.

Câinii, nici una, nici alta, o înhățară bine și o ținură în loc.

Atunci Ioviță îi zise:

— Dacă voiești să-ți scapi zilele, dă-mi inima lui Calomfir.

— Nu este la mine — răspunse ea — ci la sora-mea, preste nouă mări, preste nouă țări.

— Strig-o să vie și să o aducă, căci, de nu, zic să te mănânce câinii de vie.

Văzând scorpia că n-are încotro cârmi și că nu este scăpare, o strigă. Să fi văzut, măre nenișorule, cum mai venea spurcata de soră a scorpiei cu o falcă în cer și cu una în pământ, de te prindea răcori de frică. Ioviță îi zise să vie mai încet și să se facă mai mică, că, de unde nu, tocmai în inimă o săgetează, și-și întinse arcul. Ea se făcu mică ca o vrabie și strigă că inima lui Calomfir nu este la dânsa.

Atunci Ioviță zise scorpiei să spuie soru-sei să vie mai aproape să-i grăiască la ureche, căci nu prea aude. Sora scorpiei crezu și se apropie. Ioviță asmuți un câine, care puse gheara pe dânsa și o înhăță cu colții.

— Spune-mi, fiară spurcată, unde este inima lui Calomfir?

— Aoleo! îți spui, îți spui, numai zi câinelui să mă mai slăbească.

— Spune întâi și apoi te voi scăpa.

— Inima lui Calomfir — zise ea — este la frate-meu, preste nouă mări, preste nouă țări. Nu se poate lua decât omorându-l pe dânsul. Și atunci, despicându-l, vei găsi în el un iepure, în iepure o turturică, în turturică o cutioară și în cutioară inima lui Calomfir.

Cum auzi așa, Ioviță porunci câinilor și le omori pe amândouă. Le scoase apoi inimile, le fripse și le dete câinilor să le mănânce.

Acum trebuia să aducă și inima lui Calomfir. Încălecă dară, și se duse, se duse, iute ca năluca, și fără a da măcar ochii în gene, trei săptămîni, până ce ajunse la fratele scorpiilor.

Cum îl văzu, îl chemă la luptă. Fratele scorpiilor era cam budulac2, căci purta într-ânsul o greutate ce nu-l lăsa să fie sprinten. Îl dovedi lesne și, răpuindu-l, îl și omorî.

Apoi, spintecându-l, apucă iepurele de ureche și-l spintecă și oe dânsul. Scoțând dintr-ânsul turturica, puse mâna și pe ea; o tăie și găsi cutioara pe care o luă și se întoarse într-un suflet la Calomfir. Și deschizând cutia, scoase inima și-o dete stăpânului a cui era. Nu mai putea de bucurie Calomfir când se văzu iarăși cu inimă. Sărea, râdea, juca.

Iară dacă văzu bucuria lui Calomfir și pe dânsul om ca toți oamenii, Ioviță Făt-frumos îi ceru de soție pe soru-sa. Calomfir zise că nu atârnă de la dânsul aceasta, ci de la dânsa. El voiește bucuros să aibă un așa frate ca Ioviță.

Mergând amândoi la sora lui Calomfir, fratele său o întrebă:

— Îți place ție, surioară, flăcăul ce ți-am ales de bărbat?

— Dacă zici tu că este bun, frățiorul meu, n-am nici un cuvânt să mă împotrivesc la hotărârile tale.

Ce femeie era aceea care să nu-i placă un așa român verde, Făt-frumos și drăgăstos?

Se învoiră și o luă. Sora lui Calomfir învăță pe Ioviță să ceară de la frate-său biciul lui cel năzdrăvan.

Calomfir, cam cu greu, dară pentru dragostea lui Ioviță și surorei lui primi cererea și i-o și împlini. El zise:

— Mi-ai dat viața, frate să-mi fii până la moarte, și biciul acesta să ne fie mijlocitor al dragostei noastre.

Plânseră ei cu lacrămi fierbinți când se despărțiră. Ioviță, luând pe sora lui Calomfir și biciul, se întoarse pe la surorile sale și, trosnind asupra caselor fiecăruia din zmeii ce răpiseră pe surorile lui Ioviță, se făcură niște mere.

Cu surori, cu soție, cu mere cu tot, se întoarse la tată-său și la mumă-sa.

Când auziră părinții că fiul lor se întoarce cu o așa izbândă mare, îi ieșiră înainte cu toți boierii cei mari, cu ostași și cu poporani, deteră în trâmbițe, și în surle, și în buciume când îi văzură. Iară când se întâmpinară, împăratul și împărăteasa își îmbrățișară copiii și nurora și merseră cu toții la palaturile împărătești.

Ioviță, plesnind din bici asupra merelor ce aveau surorile, odată se făcură alte trei palaturi alături cu palaturile părintești.

Nu mai trecu mult și Ioviță unde mi-ți trânti un pui de nuntă, și ținură veseliile trei zile și trei nopți în toată împărăția.

Iară eu încălecai etc.