Poezie

Când a fost să moară Ștefan

Când a fost să moară Ștefan, Multă jale-a fost în țară: Câte brațe-n deznădejde Către cer nu se-nălțară?

Câte jertfe la altare, Câtă smirnă și tămâie, Pentru ca viteazul Ștefan Viu și teafăr să rămâie!

Se părea că nici pământul Nu se-ndură să-l primească, Pe acel ce-a fost preavrednic Peste tot să-l stăpânească.

Și de groază și durere S-a cutremurat pământul, Ca în ziua răstignirii Celui ce-a vestit cuvântul...

Când a fost să moară Ștefan, Multă jale-a fost în țară. Cine ar putea să spună Câte inimi sângerară?

Iarnă grea ca niciodată Și o foamete cumplită Se-abătură-n anul cela Peste țara lui iubită.

Însă nici pe patul morții Nu putea s-o dea uitării Cela ce pe drept fusese Poreclit: Părinte-al Țării...

Lângă patul său chemându-i, Mângâie pe toți sărmanii, Plâng și îi sărută mâna Văduvele și orfanii.

Plâng și-l binecuvântează, Și se-ntorc pe la căminuri, Iar boierii zi și noapte Stau la patul său de chinuri...

Când a fost să moară Ștefan, Multă jale-a fost în țară: Lângă patul său de chinuri Toți boierii s-adunară.

În ceardac cerând să-l ducă, A luat în mâini ocheana, Să mai cate încă-odată La Moldova lui, sărmana!

Și de ce-a văzut într-însa L-a cuprins întâi fiorul — În ocheana fermecată El citise viitorul!

Veacuri negre, de urgie, Și de lupte, și de jale, S-arătară, într-o clipă, Fulgerând privirii sale...

Vis e însă, ori aieve? Dinspre Olt, urcând, zărește Un vultur măreț ce-ntinde Aripile — și-adumbrește

Toată Țara Muntenească Și Moldova și Ardealul... Vai! dar noapte și mai oarbă Își aruncă-n urmă-i valul!

Dintr-o dată, fără veste, Fața iar i se-nsenină: Pâcla grea deschide iarăși Gene-albastre de lumină.

Pe câmpia dunăreană Vede oști române-n zare; Mândru prinț din țări străine Merge-n fruntea lor călare...

Cântece de biruință Cresc și umplu tot văzduhul — Ștefan-vodă-și dete duhul!...

Dar cu dangăt plin de jale Mii de clopote dau veste: „Ștefan-Vodă al Moldovei, Ștefan-Vodă nu mai este!"

Tristă-i mănăstirea Putnei, Porțile deschise-așteaptă Strălucit convoi ce vine Și spre ele-ncet se-ndreaptă.

Este Ștefan. Azi străbate Cel din urmă drum prin țară, Dar pe unde trece-acuma, În măreața zi de vară,

Plânge dealul, plânge valea, Plâng pădurile bătrâne, Și norodu-n hohot plânge: „Cui ne lași pe noi, stăpâne?"

EPILOG Patru veacuri de durere Au trecut - și-n noapte-adâncă Doarme Ștefan, dar și astăzi Neamu-ntreg îl plânge încă.

Și-l vor plânge codrii veșnic Fremătând duios din ramuri, Cât vom fi-n cuprinsul nostru Tot iloți ai altor neamuri!

Jalnic apele l-or plânge; Și zadarnic, multă vreme, Din adânc de văi pierdute, Triste buciume-or să-l cheme...

Însă când suna-va ceasul De dreptate pentru țară, Din mormântu-i va străbate Vârful sabiei de pară...

Și va fi războiul mare Între neamurile toate; Caii, în potop de sânge, Pân-la coame-or să înoate...

Peste noi atunci pluti-va Duhul lui Ștefan cel Mare — Și vom rumpe orice lanțuri, Vom sfărma orice hotare!