Poezie

Cântecul despre preafericita izbândă de la Podul-Înalt

Ștefan-voievod, Slăvit de norod, S-a sculat în zori, Pe la cântători, Și s-a mânecat, Măre, și-a plecat, C-un pâlc de curteni,

Falnici moldoveni, Și s-a dus, s-a dus Prin Țara-de-Sus, Și-a ajuns voios În Țara-de-Jos. Iar dacă-a ajuns,

I-a venit răspuns, Că dușmanii Țării, Cât nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă... Ștefan-voievod,

Slăvit de norod, Nu s-a-nspăimântat De câte-a aflat, Ci din bucium sună, Și gloate-și adună, Iar în Cel-de-Sus

Nâdejdea și-a pus, Unde e nădejde La ceas de primejde... Domnul s-a-ndurat Și l-a bucurat, Și-a trimis o ceață Către dimineață... Ștefan, când văzu

Ceața ce căzu, Repede-a-nțeles Repede-a ales Pe câțiva viteji, S-aștepte prilej În crâng nepătruns, De ceață ascuns, Dincolo de vad, Mai sus de Bârlad; Când o da el semn,

Să-și facă îndemn, Să strige, să urle, Din tâmpini și surle, Tobele să bată În goană turbată, Ca să zăpăcească Tabăra turcească,

Să creadă că-n coaste Vine mare oaste. Iar domnul viteaz,

Cel de-a pururi treaz, Pân-o prinde știre Turceasca oștire, Grabnic s-o lovească Și s-o dovedească... Și așa a fost

Gândul lui cu rost: Tâmpinele-au prins Sâ țipe-nadins, Tobele să bată În goană turbată, Buciume și surle Să strige, să urle, Turcii călăreți,

Alergând orbeți, Cum au auzit, S-au și repezit, Dar de după pod, Ștefan-voievod, Pe neașteptate Le-a sărit în spate! Turcii dau de crâng,

Șirele se frâng, Repede se-ntoarnă, Caii se răstoamă,

Și mereu se-ndeasă Prin negura deasă, Prin smârcuri și zloată Se ucid în gloată, Pe pod se repăd Loviți de prăpăd, Se izbesc în dos De malul râpos; Podu-i frânt în două,

Săgețile-i plouă, Coase și topoare Cad fulgerătoare! Și, lovit de-o rază,

Ce i-e dat să vază Pașa Soliman? Vede pe Ștefan, Cum venea, curat Ca un leu turbat, Cu coama în vânt, Dus de Duhul Sfânt, Cu oștenii săi — Ceata lui de lei! Spulberă și taie,

Paloșu-i văpaie, Unde trece El, Groază-i și măcel! Nebuniți de spaimă,

„Allah" turcii-ngaimă, Și se sting și pier, Cu ochii la cer; Alții fug să scape,

Fug peste hârtoape, Fug, se duc orbeți, Vânați de săgeți! Ștefan cu ai săi

Zboară după ei, Și mi-i căsăpește Și mi-i risipește Și din goană mână Liota păgână, Și spulberă toată Păgâneasca gloată! Ștefan-voievod,

Slăvit de norod, După ce-a sfârșit, Trei zile-a postit Cu pâine și apă, Lumea să-l priceapă, Mulțumind supus Tatălui de sus. Și cu toată slava

S-a-ntors la Suceava, Ca un mândru crai, Cu mare alai. Și cu multe steaguri, Rupte din șireaguri,

Și cu prăzi bogate De la turci luate. Iară doamnei sale,

Ce-i ieșise-n cale, I-a adus o salbă Din Cetatea-Albă, Însă la cocon l-a adus plocon Sabie turcească Să mi-o mânuiască, Și-un arc, să-l deprindă De mic să-l întindă... Iar la-mpărății

A trimis solii, Tuturor să spună Multă voie-bună, Precum c-a purces,

De Domnul ales, Și s-a bizuit De a biruit Din sus de Bârlad, Și-a trimis în iad, Pe cellalt tărâm: O sută de mii De turci osmanlii... Iar papa din Râm, Pe loc ce-a aflat,

Poruncă a dat: Călugări și clerici Să cânte-n biserici Rugăciuni spre slava Celui ce-n Suceava E scutul dreptății Și-al creștinătății, Cărui azi mă-nchin Ca un bun creștin

Domnul să-l trăiască

Și să-l miluiască, S-apere moșia De toată urgia, Mândru să-nflorească Vița bogdănească!...