Poezie

Credință

De cîntece răsună codrul În faptul mîndrei dimineți; La casa mică din poiană Descalecă un călăret.

„Hei, bună vremea, mătușică. Drăguța unde mi s'a dus? — Pe pat de moarte-i, sărmănica, Acolo 'n cămăruță, sus.

Voinicul urcă scara 'n pripă Cu gînd pierdut, cu suflet stins De ușă, biet, se sprijinește Nu poate 'nainta de plîns.

O vino, vino, mult dorite, Căci în curînd mă vei dori: Curînd acești doi ochi albaștri Cu pînză s'or acoperi.

În haină albă de mireasă, Mireasa'ți va dormi 'n sicriu, Și n'o vei duce tu la nuntă, Și nici acasă, mai tîrziu.

M'or duce cioclii să mă 'ngroape, Vei plînge tu nemîngăiat, Apoi te-i logodi cu alta Căci sînt destule fete 'n sat...”

„Tu ce mi-ai fost de-apururi dragă Și'n veci de veci nu mă 'ntristai — De-ai știi în inima'mi, sărmană, Cu vorba ta ce rană tai!”

Lung se priviră plini de jale, Așa duios, cei doi iubiți Cu mînile înpreunate — Copii de moarte logodiți.

Atunci ea lin închide ochii; El scoate-atunci încetinel Inelul ce-l purta pe deget; Pe gură-i puse-acel inel.

Și dac'a plîns în clip'aceea Mă 'ntrebi pe mine-acuma tu? - Chiar eu am isbucnit în lacrimi Și n'am văzut: a plîns ori nu!

Groparul îns'avu de lucru Să sape două gropi în șir: Și amîndoi acum alături Dorm fericiți în cimitir...