Poezie

Haiducul

Lumina aurie ce cerne printre cetini, Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus, Haiducul rătăcește, cu flinta-n spate, dus : În toată lumea largă el n-are alți prieteni Decît copacii-n codru și nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătății grele, Străvechiul codru sună, foșnindu-și frunza rar... Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar : Își saltă dîrz podoaba de-alămuri și de-oțele, Și ochii lui sălbateci străfulgerînd tresar.

Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie Și-așteaptă prada mîndru, cu nările în vînt, Ca dintr-o săritură s-o culce la pămînt, Haiducul clocotește de ură și mînie, Și pieptul i se umflă, stînd să zbucnească-n cînt...

Dar din tufiș trei focuri vrăjmașe se descarcă, — Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou ! El vrea să se ridice și cade-n brînci din nou : Din somn tresare codrul, rănit și dînsul, parcă, Și urlă de durere, cu repetat ecou...