Poezie

Harpistul

Wer nie sein Brot in Tränen ass... GOETHE

Răsare vechiul soare iarăși Și trebuie să-mi părăsesc Din nou acuma adăpostul, Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul — Vai, cine știe de-l găsesc !

Pe uliți, umbre zgribulite, Ici-colo, tot mai des răsar — Chemați de strigătul vieții, Grăbiți, prin ceața dimineții, Trec oamenii la muncă iar.

Cu pasul hotărît aleargă Ici un copil, ici un bărbat — Sunt veseli ; unii rîd sau cîntă, Căci fiecare are-o țîntă Și-un vis de care e purtat.

Se duc, și trist le cat în urmă În colț de stradă cum dispar — Orice noroc, orice plăcere Mi-ascund o tainică durere Și-aduc în ochii-mi lacrimi, iar !

Mă simt așa, pe zi ce merge, Tot mai pierdut, tot mai străin, Ș-ades m-ademenește gîndul Să-mi fac pe lumea asta rîndul, Că sînt sătul de dor și chin...

Dar totuși nu mă-ndur de moarte Cînd glasul ei misterios Mă cheamă blînd și mă-nfioară Și-n toate cîte mă-mpresoară Resimt un farmec dureros.

Că nu știu, ah ! cît ești de dulce, Viață, cei ce-o zi n-au fost Dați frigurilor foamei pradă Și nici n-au tremurat pe stradă O noapte fără adăpost !

Nici cei ce n-au purtat blestemul Iubirei fără de noroc, Cei ce uitați de lumea întreagă, Orfani de-orice ființă dragă, N-au rătăcit din loc în loc...