Poezie

Legendă

Străjer străvechiu și plin de bărbăție, Gorunul uriaș spre ceruri cată... La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată. Trei căpitani și-au fost jurat frăție.

Ei s-au legat cu inima curată Să-și mântuiască neamul de robie. Luptară dârji, — dar' prinși din viclenie, S-au săvârșit — martiri-eroi — pe roată.

Trecură ani... Cumplit ofta iobagul În lanțuri și mai crunte ca-nainte, Îngenunchiat de cei atotputernici, —

Când, iată, tânăr Craii ridică steagul... Și sub gorun aceleași jurăminte Răsună: «Moarte domnilor nemernici!».

Dar n-a vrut cei de sus să-l înțeleagă Și după mari izbânzi și zile-amare, Într-o colibă, făr' o lumânare, S-a stins, pustie, viața lui pribeagă.

Îl îngropară sub gorunul mare, La umbra-i, ce-i fusese-așa de dragă, — Pe când ai lui umplură lumea-ntreagă Cu-al doinei vaier fără de-alinare.

Bătut de ploi, de nopți vijelioase, Cercând zadarnic pe urmași să-i cheme La luptă nouă, — stăruie și azi

Gorunul falnic, nefrânt de vreme, Ci trist își pleacă crengile-i stufoase, Umbrind mormântul marelui viteaz.

Ce-nseamnă însă-a cerului mânie? Ce-nsamnă norii vajnici de s-adună? Gorunul azi mai greu din ramuri sună, Parc-ar voi eroul să-și învie!

În hohote de plâns ar vrea să-i spună Cai lui uitară drept și datorie; EI cere-un semn din ceruri, să-i îmbie La luptă sfântă, ca în vremea bună...

Și iacă! Trăsnet zguduie gorunul Și val de crengi acopere mormântul, În care mândrul Craii își doarme somnul...

Ci toți stau muți, și n-a-nțeles niciunul: Zadarnic Domnul și-a rostit cuvântul, Căci au pierdut credința lor în Domnul!