Lenore

Baladă de Bürger

Din somn Lenore-n zori de zi Tresare tulburată: — O, Wilhelm, m-ai uitat? Ești mort? Veni-vei tu odată? Iubitul ei lupta sub steag În văile boeme Și nu-i scrisese nici un șir De-atât amar de vreme.

Țarina și viteazul crai, Sătui de jaf și pară, Au pus războiului sfârșit Și pace încheiară. Și cling! și clang! oști după oști, Cu flori împodobite, În zvon de tobe se-ntorceau La vetrele iubite.

Era un glas și-un forfot viu Din plaiuri până-n vale Bătrâni și tineri, cu alai, Le alergau în cale, Și bucuria strălucea În ochii tuturora; Pe Wilhelm însă în zadar În căuta Lenora...

Ea alerga în sus și-n jos Prin gloata de oștire Nici unul, vai! din câți veneau N-aveau de Wilhelm știre, Iar când, pe rând, trecură toți, Durerea o înfrânse Țipând se tăvăli pe jos, Și plânse, plânse, plânse...

Bătrâna o găsește-n drum, O scutură, o cheamă — Ah! mamă, Wilhelm este mort! E mort de bună seamă! Să piară lumea! piară tot! Ar fi cu mult mai bine. Nedrept și crud e Dumnezeu, Amar, amar de mine!

— Copilă, vino-ți în simțiri! Fă-ți cruce și te roagă; Ce face bunul Dumnezeu E drept și bine, dragă! — Ah, mamă, Dumnezeu e-n cer, Și cerul e departe... Ce bine, vai, mi-a dat în schimb Pe rugile-mi deșarte?

— Copila mea, odorul meu! Ascultă, fii cuminte!

Nu supăra pe Dumnezeu Cu astfel de cuvinte! — Ah, mamă, mamă, e-n zadar, Și toate sunt pierdute! Nici Dumnezeu, nici iadul chiar Nu poate să-mi ajute!

— Dar, fată, dacă te-a uitat Necredinciosul mire, Și poate el cu alta azi Trăiește-n fericire? La dânsul nu te mai gândi, Și-l vei uita cu anii, Când el răsplata-și va găsi În ghearele Satanei!

— Ah, mamă, ceea ce-am pierdut Pierdut rămâne, mamă! La ce, la ce m-am mai născut? O, moarte, vino, ia-mă! Mâini! În zadar vă frământați; Ochi! în zadar mai plângeți. Ah, viața mea! Lumina mea! Apuneți și vă strângeți!

— O, Doamne, nu te îndura De vorbele-i nebune! În deznădejdea-i fără frâu Nu știe, vai, ce spune! Ascultă, fată, sfatul meu! Te du la mânăstire Mireasa fără de noroc În cer găsește mire! — Ah, mamă, ce mi-e cer și rai!

Ah, mamă, ce mi-e raiul? Cu el, cu el e raiu-ntreg Și fără Wilhelm, iadul! Nici nu mai vreau să cred nimic, Nimic din câte-mi spuneți! Ah, viața mea! Lumina mea! Strângeți-vă și-apuneți!...

Așa se zbuciumă mereu Și țipă, și blesteamă, Răbdarea Domnului cercând Cu vorbe fără teamă. Și până-n ceas târziu de-amurg Plâng negrii ochi întruna, Când stelele pe cer lucesc Și-ncet s-arată luna...

Auzi... deodată, trap-trap-trap, Copite bat afară, Un călăreț s-oprește-n drum Și urcă-ncet pe scară... Lin sună micul clopoțel — Cling-cling-cling, fără veste... Și de la ușă, lin de tot, Vin șoaptele aceste

— Veghează încă, draga mea? Lumina nu e stinsă? Ce face porumbița mea? E veselă sau plânsă? — Ah, Wilhelm, tu!... Așa târziu?... Vai, ce dureri cumplite! De plâns mi-e sufletul pustiu... De-unde vii, iubite?

— Noi noaptea doar plecăm la drum, Când zările-s senine. Și tocmai din Boemia vin, Ca să te iau cu mine! — Ah, Wilhelm, intră-n casă-ntâi, Vreau să-ți aud cuvântul. Vreau să te strâng la sânul meu... Cum geme-afară vântul! — Hei, geamă vântul, cât o vrea,

Iubita mea, nu-mi pasă! Fugarul sforăie grăbit, Nu-i chip de stat în casă! Încinge-te de drum curând Te-oi duce-n goană cruntă Și jur că noaptea asta chiar Dormim în pat de nuntă!

— Ah, dar porni-vom chiar de-acum? Afară-i noapte rece. Ascultă!... clopotul din turn Vestește unsprezece! — E luna sus... Noi și cei morți Ne ducem iute foarte! Ca vântul ori ca gândul vrei Fugarul să ne poarte?...

— Dar unde-i locul cel faimos Și patul nunții cum e? — Departe... strâmt, întunecos Și neștiut de lume!... — Vom încăpea noi? — Negreșit! Fii gata dar în grabă; Deschis e balul; după noi Nuntașii toți întreabă.

Copila se găti; pe roib S-avântă cu grăbire, Cu brațu-i gingaș încingând Pe multdoritul mire. Și hop, hop, hop, fugind cu ei Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei, Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor, Pe drumul nins de lună, Cum zboară dealuri, văi, câmpii! Greu podurile sună! — Urra!... E luna sus... Urra! Ce repede merg morții! Te temi, iubita mea, de morți? — Ah, nu... dar lasă morții!

Hei, unde merge-acel norod Și corbii, ce s-adună? Ce-nseamnă ciocli, popi, prohod Și clopotul ce sună? Cântări și bocete-n convoi S-aseamăn laolaltă Cu jalnicul orăcăit Al boului de baltă.

— Pe mort lăsați-mi-l în drum Neîngropat să steie, Veniți la cununia mea Cu tânăra femeie! Aici, țârcovnic și gropar Cu cioclii dimpreună! Tu, dascăl, mormăie un psalm, Tu, popă, ne cunună!

Dispare carul mortuar... Cântările-amuțiră Pe urma roibului fugar Convoiul lung se-nșiră. Și hop, hop, hop, zburând cu ei, Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei Și ies văpăi din pinten.

La dreapta și la stânga lor Câmpii, orașe, sate, Și țări și munți dispar în zbor, De goană fulgerate. — Urra!... E luna sus!... Urra! Ce repede merg morții?

Iubita mea, te temi de morți? — Ah, lasă-n pace morții! — Te uită! sus pe eșafod Stafii și draci s-adună, Și cântă, și se învârtesc În razele de lună! Aici, strigoi! aici, scripcari! Veniți să-ntindem hora Eu noaptea asta mă cunun Cu mândra mea Lenora!

Și toți strigoii — fâș, fâș, fâș — Aleargă pe-apucate, Zburând pe sus ca-ntr-un vârtej Un roi de foi uscate. Și hop, hop, hop, fugind cu ei Fugarul saltă sprinten, Copitele țâșnesc scântei Și ies văpăi din pinten.

Cum zboară toate-n depărtări! Apar, dispar întruna! Orașe, sate, țări și mări, Și stelele, și luna! — Urra!... E luna sus... Urra!... Ce repede merg morții! Te temi, iubita mea, de morți? — Vai... las' să doarmă morții!...

— Roib! roib! cocoșii cântă-n sat... Miroase-a dimineață... Roib! roib! zăresc la răsărit O geană de roșață... Mireasa mea, cred c-am ajuns! Suntem în dreptul porții, Și patul nunții ni-e gătit... Ce repede merg morții!

Convoi, și roib, și cavaler Străfulgeră în treacăt; Lovit cu o vergea de fier, Se frânge vechiul lacăt; Aripile bătrânei porți S-aruncă la o parte, Și printre cruci, în cimitir Ei zboară mai departe...

Hu!... cavalerul s-a oprit! Minune blestemată! Mantaua-i se destramă-n vânt, Bucată cu bucată; O hârcă goală-n loc de cap Rânjește fioroasă, Și trupul, în schelet schimbat, Pe umăr poartă coasă...

Tresare roibul viforos, Nechează cu putere, Pe nări și gură varsă foc, Și sforăie, și... piere! Pământ și ceruri gem amar În ceas de grea mânie... Lenora se frământă greu, Cuprinsă de-agonie.

Acum se strâng în cimitir Stafiile la lună Și-o horă deșucheată-ntind Și cântă împreună — Răbdare! Chinul pământesc Se mântuie cu somnul; De bietul suflet rătăcit Îndure-mi-se Domnul!