Poezie

Câinele

Acum e bătrân... Pe prispă Stă toată ziua, sau la vatră; Spre trecători, mai nici o dată Nu latră...

Când e senin și despre crânguri Adie vântul a răcoare, Se-urcă pe bordei a lene, Și stă la soare...

Copii-l cheamă blând pe nume, El se retrage trist de-o parte, — Privirea lui ce mulțumire Împarte!...

Tot satul-l știe... și ciobanii Își povestesc ades la târlă, Cum a scăpat un miel, o dată, Din gârlă...

Prieten credincios de curte, Când mort de frig, când nemâncat, EI nici-o dată-n altă parte N-a dezertat...

Acuma e bătrân..., Stăpânul În multe rânduri l-a gonit; El a plecat,—și dup-o vreme A revenit!

Copii doar îl au în grijă Și-l mângâie ca pe-un bolnav, El într-un colț uitat ascunde Tăcut și grav...

Dar noaptea uneori, când luna Prin frunze razele-și răsfrânge, Urlând aleargă trist pe câmpuri, — Și parcă plânge...