Lumina

I

Ești tu aceea ce’odinioară Veghiea în templurĭ făcliea ta ? De unde atîtea ginte luară Învățătura ș’o cultivară, Prin ea să vază, prin ea să ție, Prin ea și pacea și resboirea, Și viitorul să ’l poată știe, Și geniul însu-șĭ supusŭ’ți fie, Natura lege din tine a’mĭ face; A ta ivire cui nu îĭ place ? Cine nu știe a te adora ?...

II

În peptŭ făcliea cea de iubire, Mă arde,’mĭ spune de soarta ta ! Toate‘n natură de au simțire, Crinul și rosa cu děosebire Și tot parfumul ce esalează Apa ce curge ș’ușorŭ spumează Toate‘n natură c’îte aŭ nume, Ochi-mi căŭtară ca să le vază.. Dar, tu, ce viața aducĭ în lume, Totul prin tine sufletŭ v’avea !

III

Fruntea-ți în raze, focŭ saŭ speranță Ce nume oare trebui a’țĭ da ? Daca cîmpiea are verdeață, Daca zefirul are dulceață, Eko‘n pustie, resuvenirea, Cu aniĭ nostri vîrsta ce trece D’are plăcere copilăriea Chiar bătrînețea cu ochiul rece Moartea tot omul de nu voește Eștĭ aceea ce o dorește; Toate prin tine sborul îșĭ ia !

IV

O, tu ! aceea ce’odinioară Ai dat la popolĭ deviza ta ! Prometeŭ celŭ ce’ncogioară, Și neștiința oarbă s’ascunde Religiĕa sacră domneștĕ ori unde Curatŭ tot omul deviza-țĭ vede… Cine mărirea la atâțĭ secolĭ A dat ș’unŭ la nume la aceĭ popolĭ Care în tine se închină ?

V

Cŭĭ nu îi place la frumusețe Deschizînd ochiĭ a se uĭta ? Ast-fel fecioara cu tinerețe Culege rosa de mîndre fețe, Saŭ de’o stea lînă strălucitoare În vălul nopții ce scînteiază Căruĭ dorința este maĭ mare, De cît ca orbul ce’ar vrea s’o vază; Ce n’ar da oare beatu de plăcere, Să’mbrațe lumea ce n’o vedea ?

VI

Oh ! daca mîna ce te conduce, Scumpă lumină, lumina mea ! Poartă și’n ceruri focul ce luce, S’aducă zioa cînd noaptea fuge, D’atîtea rele, noaptea nuoruasă S’o înoiască întru sfințire, Îngeru de bine ce luminează Munțiĭ și cîmpiĭ cu o zîmbire, Cînd redicĭ vâlul de‘ntunecare, Oarĭ, fericirea altă sorŭ are Daca în tine nu va avea ?