Poezie

Bătăliea de la Călugarenĭ

’’Prin dragoste, unire acestea facü puterea Cetățile se sfarmă subt brațul lorŭ de ferŭ, La ceĭ căzuți acestea întreamă’n vecĭ durerea, Unirea dă la neamurĭ ce o cerŭ !..." O aruncătură asupra Moldavii.

Sunat-a falnic tromba din munți către cîmpie, Din patru părți s’adune romîna seminție, De treĭ orĭ astŭ resunetŭ, atît de vitejescŭ, Fu vocea răsbunăriĭ ce chiamă micŭ și mare A merge’n focŭ năvlă sprě a țăriĭ apărare, Sprě a țăriĭ libertate !.. unŭ sfîntŭ dreptŭ creștinescŭ !.

Căcĭ trista Romînie gemea, vaĭ !‘năbușită Ca omul în peire, de soartă osîndită !... Gemeaŭ și fiŭ și tată cu muma de insultŭ, Pre turnurĭ sfînta cruce era depărtată, În locu-ĭ semiluna pe steagurĭ îngîmfată, Amenința peire, fanaticul eĭ cultŭ.

III

Iar Saracinul mîndru, făcut să verse sînge, Credea în semnŭ acela, eternŭ că va învinge; Abia’l împăca jaful și moartea ce’nspira; Cu Alah !... și iataganul, servia pe împăratul, Rîzîndu-și de ghiaurul ce’n față-ĭ tremura.

Ce soartă amărîtă ! ce mare agonie, Domnĭ pe viață țară în timpĭ de varvarie ! Streiniĭ sporind foarte în sînu-ĭ ne’ncetat, Puținŭ le păsa parcă de Țara Romînească… Dar însă numaĭ Cerul din multe ŏ a scăpat !..

Chiar mîna creatoare ce lumĭ a dat viață, Ce’ajută tot orfanul, ce‘i dă a sa speranță, Acelŭ ce’n omŭ și simpatie a pus, Făcutu-l-a unŭ rege pre alte ființĭ toate, D’a ține legĭ și pacea, și sfînta libertate Fu darul ce‘ĭ se dete de Creatorŭ de susŭ

Fu liberŭ născutŭ omul, maĭ liberŭ prin gîndire El caută libertate, dorind o fericire. Unŭ frate cu altŭ frate, c’o lege unŭ stăpînŭ, Se scoală, se unește, își apără pămîntul, Morminte, altare, templurĭ; voiosŭ află mormîntul, De cît să poarte jugul al altuĭ neamŭ streinŭ.

VII

Afrontul, împilarea ce’atît îl apăsase, Slăbi de tot Romînul de multŭ timpŭ își uitase De gloriea străbună, de numele Romanŭ; Uitase că fu Roma, stăpîn’a lumĭ odată De ce oarĭ strănepoțiĭ se nimicir’ ast-dată Să sufere sclaviea și jugul musulmanŭ ?

VIII

De silă, de nevoie, ce crudă ursitoare ! Legă pe fii Romeĭ de mîinĭ și de picioare, Să vază cum streiniĭ pre dînși vinŭ Aceĭ ce vreau să sfarme creștinele altare, A neamuluĭ, a legeĭ, a tot c’era divinŭ ?

Veniaŭ să smulgă țăriĭ a sa toat’ avuție, Din fii-ĭ vîntoare a face spre sclavie, Și cîte și mai cîte nedrepturĭ de ceĭ răĭ, De care gemea țara, de care pîngea omul, Îngenuchind cu lacrămĭ spre cerurĭ către Domnul, Ș’apoĭ intra în focurĭ să mîntue p’aĭ săĭ !...

Atuncĭ se’nfurie tigrul cînd puiĭ se răpește, Saŭ cînd el răpitoriĭ îĭ zărește Că vine către dînsul din nuoŭ a’l maĭ lovi; Turbează de mînie, scînteie din ochi lasă, S’asvîrle pre vrăjmașu-ĭ; dar sîngele ce’l varsă E acela ce‘l uraște și‘l place a’l sorbi.

Așa multa‘mpilare restoarnă tiraniea, Așa cînd vede omul că‘l‘neacă agoniea, Că soarta e‘n peire, turbatŭ, înfuriatŭ, Maĭ rău de cît o feară s’asvîrle pre vrăjmașu-ĭ, De gîtu-ĭ cu el moare, sugrumă ucigașu-ĭ Ce vinĕ aĭ răpi viața și fructul adunat.

XII

Așa Romîniĭ nostri atît timpŭ se luptară, În contra multor ginte ce năvăliră‘n țară, Subt Mircea și subt Radul, subt marele Mihaĭ Subt prințŭ acesta mare, eroul Romînieĭ, Amantul libertățiĭ, cununa nemurireĭ Ce dete țăriĭ sale pe cînd șovăia maĭ.

XIII

Căci desele răsboae Romînul obosise, Lovindu-se în pepturĭ cu ceĭ ce‘l năvălise La malurile țăriĭ, în munțĭ și prin cîmpiĭ, Acol’ unde tufanu-ĭ servia aspre înarmare, Și rîpele stîncoase adesea spre scăpare, Să‘șĭ mîntuie avutul, soțiea și copiĭ.

XIV

Acol' unde bărbațiĭ, d’a lorŭ credință, Chiema pre Dumnezeul Puternica ființă Curagiul să le ție cŭ al săŭ sfîntŭ agiutorŭ; Prin văile rîpoase, pe cîmpurĭ sîngerate, Orĭ unde‘ĭ chema corpul din locurĭ depărtate, Cu lăncĭ, săcure, coase, călărĭ și pe piciorŭ.

Cînd mumele adesea îmbărbătaŭ puterea, Cu prunciĭ lorŭ de brațe prin focŭ, uitînd durerea, Urmaŭ bărbați‘n luptă, jeleaŭ pre celŭ căzutŭ, Rănitului da reazămŭ în cîmpul bătălieĭ, Murinduluĭ da apă în ghiara agonieĭ, Și’n marea disperare chiar frontul’l aŭ ținutŭ.

XVI

Cu aceste nevoĭ grele luptatu-s’a Romînul ! Abia da în văratecŭ ș’ĭ era călcat tărîmul De armiĭ dînd năvală ce Dunărea trecea; Nevoiea‘l silea iară s’alerge spre apărare; Maĭ da‘napoĭ vrăjmașul, trecea Dunărea mare, Și peste Balcanŭ încă pe Turci ți’ĭ maĭ bătea.

XVII

Sultanul în mînie făcut-a hotărîre D’a‘nvinge lumea toată, s’o aibă‘n stăpînire, Întîĭ pe acestŭ popolŭ numit ce este Vlah; Trimite chiar viziru-ĭ al său credinciosŭ, care Purtase biruințe în contr’altor popoare Maĭ de temut‘acesta ce nu știe d’Alah!...

XVIII

Se mîngîie’n părerea-ĭ și’ndată poruncește S’adune a sa armată de unde se găsește, În statu-ĭ risipită, în Orientŭ și Crîmŭ, Adună pe toți haniĭ, depretutindenĭ pașiĭ, Deliĭ ianiceriĭ, sredariĭ, toțĭ armașiĭ, Pre toțĭ în cîțĭ credință avea al lorŭ stăpînŭ.

XIX

Turcia în picioare a fost pusă maĭ toată, Sultanul poruncește să‘ntoarcă’a sa armată Ce’atuncĭ era la Ungurĭ, cu care se lupta; Vestitul Sinan Pașa, al căruĭ trufașu nume, Și Unguriĭ, Georgia, de el toțĭ tremura!

El a învins Arabiĭ, Tunisul, ș’asta dată Sultanul ’n el se‘nchină ca‘n mîna sa cea dreaptă Comanda‘ĭ credințează, vizirŭ’l a și numit, Cu laude‘l încarcă și‘ĭ zice să porniască Să bată Romîniea, s’o ia , s’o biruiască Și pașalîcul dintrînsa a face-ĭ hotărît.

XXI

Sinan, Paș ’atuncĭ giură, pe capul săŭ se leagă Raiaoa a supune și‘ndată el și pleacă. Așa unŭ torentŭ mare pornind din munte ’naltŭ Cu urlete departe de valurĭ prăvălite, Cînd sloiurule ierneĭ în martie‘s topite, Revars‘a sale unde atît de speriatŭ;

XXII

Cîmpie acoperi-va și rîpele stîncoase, Ar răsturna copaciĭ, pădurile umbroase, Cu furiĭ îmulțite pămîntŭ ar inunda, Secînd chiar rădăcina la orĭ și ce răsare; Smulgînd și sdrobind totul a apelor turbare, Rostogolind vîrtegiurĭ ce ochiŭ ar spăimînta;

XXIII

Turbarea‘nsuflețită din nuoŭ prin alte valurĭ, Ar trece peste rîpe, departe p’alte malurĭ, Voind ca să înece cîmpiĭ ce n’aŭ pătrunsŭ, Așa sporia turcimea, armata ce pornise, La nordŭ pășind cu grabă spre Dunăre în susŭ.

XXIV

Speranță 'n scelătoare ! Născută din trufie Aceluĭ popolŭ care stăpînŭ voia să fie Pe chiar întreaga lumea ș’ Europ’ amenințat ! Speranța îĭ fu stearpă ca tot pe nedreptate, C’aceluĭ ce răpește avutul de la frate, Și vine să ucigă pre celŭ nevinovatŭ

XXV

Eternŭ triumfă dreptul în contra împilăriĭ ! Așa voește Cerul; el nu a dat uităriĭ Nicĭ vermele subt peatră aicia pre pămîntŭ, Și faptele omenireĭ eternŭ le observează; A celŭ ce ține totul și totul îndreptează; Din‘nalta-ĭ privighiere din tronul săŭ celŭ sfîntŭ

XXVI

Acelŭ Dumnezeŭ care toțĭ popolĭ ’ l mărește, Bunŭ, dreptŭ, a tot potente ce lumea cîrmuiește, Și numele săŭ mare e‘ntregul universŭ Pe care pruncu’n fașă, cămila în pustie, O muscă, o insectă prin el totul învie Și pasărea în crîngurĭ îĭ‘nalță al eĭ versŭ !

XXVII

Dreptatea la picioareĭ; - la vocea-ĭ s’aripează, Orĭ unde‘ĭ e voința ea pasu’șĭ îndreptează, Să judece popoare, să‘nsemnĕ osînda lorŭ; Iar celor c’o credință, c’o lege ș’o dreptate, Ce nu știŭ desbinarea, unițĭ frate cu frate, Dreptatea l’e tărie și ceru 'ntragiutorŭ.

XXVIII

Așa în Romînia pe’unŭ Prințŭ însufletește, În visu-ĭ se arată…în ochiĭ strălucește, Îl mîngîie,‘ĭ arată pe Crist mîntuitorŭ: Acelŭ ce rădicat-a pe omŭ spre mîntuire, Și lumea din’tunericŭ o adus la fericire, — Îi zice : “Te deșteaptă !...îțĭ sîntŭ apărătorŭ !...

XXIX

Atuncĭ se scoală Domnul acelŭ viteazŭ prea mare, Cu grije pentru țara-ĭ aleargă sprĕ apărare, Armează pîn la unul Romîniĭ resculațĭ; Trimite prin ținuturĭ s’adune toată țara Căcĭ este în peire, să scuture povara Ce pîn’atuncĭ purtase greŭ împilațĭ.

XXX

Aleargă micŭ și mare la arme vitejește, Din marginile țăriĭ la alta se vestește, Curagiul este unul, pe toțĭ‘ĭ a însuflețitŭ.. Romînul steagŭ se‘nalță de vîntŭ se desfășoară, Cu acuila cu crucea ce peste voinicĭ sboară, Însuflețind Romîniĭ d’unŭ simțimîntŭ sfințitŭ.

XXXI

Mihaĭ pășește‘n frunte cu spada sa în mînă, Cu scudŭ și zale; arme ce ca unŭ trăsnetŭ Subt dînsu cursierul ninchează și’n spumatŭ Pămîntul greŭ lovește, ca fulgerul de iute, Din nărĭ fumegă focul, scînteie sîntŭ văzute Din ochiĭ săĭ ceĭ agerĭ d’unŭ sînge 'nflăcăratŭ

XXXII

Eroul este falnicŭ și vocea‘ĭ este tare, Conduse el Romîniĭ cu multă 'n bîrbătare În lupte ce norocul le fu spre triumfărĭ; Luptatu-s’a cu mintea maĭ cu seamă, Și tot cu norocire s’a 'ncununat cu famă, Și numele săŭ mare sună chiar peste mărĭ !

XXXIII

Cu Ungurĭ făcu pacea, tractaturĭ și prin care Îndatorațĭ să fie la orĭ ce‘mpregiurare Să ție toțĭ într’una și agiutorŭ a da, La timpĭ de trebuință, nevoea cînd va cere, S’alerge uniĭ l’alțiĭ; de l’astă‘mperechere Romîniĭ de la Ungurĭ unŭ reazemŭ aștepta

XXXIV

Și cu Transilvania, și cŭ alte țărĭ streine, Precum și Moldavia, cu toate 'ntr’una ține, Căcĭ fost-a interesul scăparea tuturor; Această‘mpregiurare pre toțĭ îngrijește, Aleargă‘n Romînia căci Turcĭ o copleșește, D’aicĭ daca vor trece Eŭropa ĭ prada lorŭ.

XXXV

Străinelĕ adjutoare tot încă nu sosise... Mihaĭ primește știre că Turcĭ acoperise Tot malul despre dreapta ș’a trece se gătescŭ; Aruncŭ eĭ podŭ pe apă, vorŭ Dunărea a trece... Mihaĭ la ce aude grăbește ca să plece, Pre capiĭ săĭ adună, comande le’mpărțescŭ !...

XXXVI

O parte a armateĭ trimis să păziască În susŭ pe malul țăriĭ, ca armiea turciască Nu dînd pri alte locurĭ să viĕ a‘ĭ cotropi : Se face sfatŭ într’una, părerea îșĭ dă orĭ care Romînŭ care în lupte făcu isbîndă mare; Acu cu iscusință catŭ toțĭ a se gîndĭ.

XXXVII

Cu inimă, cu cugetŭ, c’o singură credință, E sigurŭ fie care d’o plină biruință !... Așa giuraŭ Romîniĭ, cu toțiĭ‘mflăcărațĭ : Pămîntul ș’a lorŭ țară să apere cu sînge, De cît să poarte jugul, de cît creștinŭ a plînge, De cît a da tributul la niște concheranțĭ !...

XXXVIII

Astă-dată re’noi-va străbunul săŭ renume, Romînul se va face recunoscutŭ în lume, Că brațu-ĭ apărat-a tot neamul creștinescŭ : Căci Turci ’n Romînia s’aŭ stăvilitŭ d’a trece, D’ajunge maĭ departe, Eŭropa ca s’o 'nnece, A jefui ș’a face unŭ totŭ coprinsŭ turcescŭ...

XXXIX

Aceste știrĭ ajunse și pînă la‘mpăratul Austrii Rodolfo, ce’a consfințit tratatul Cu țerile creștine, prin car’ er’aliatŭ : Iar după obiceiul celŭ vechiŭ Transilvanieĭ Doĭ oamenĭ armațĭ bine, cu focul bărbățieĭ Chemaŭ poporul l’arme :— ținuturĭ s’aŭ sculatŭ

Într’una se sculară aceste țerĭ vecine !... Prințuluĭ Sigismundu de loc nu‘ĭ veni bine Aceste știrĭ soliĭ de la Mihaĭ‘i adus; Cînd Domnul Romînieĭ trimise Buzescu Cu darurĭ către dînsul și pe Calomfirescu, De să‘l salute și cîte‘i a maĭ spus !...

XLI

Căcĭ prințul Transilvaniĭ serba căsătoriea Cu Maria Cristina, ducesa d’Austria L’a căror serbătoare Mihaĭ a fost pohtit Și nuoua năvălire a turcilor în țară Opritu-l-a d’a merge..Trimise n’aĭ săĭ dară, Și soliĭ către principŭ acesta aŭ vorbitŭ :

XLII

"Cu multă‘nchinăciune, trimișĭ de la un confrate, "Mărireĭ tale zicemŭ prea multă sănătate, "Și Cerul fericirea să facă ca s’o aĭ ! "Căci Domnul Romînieĭ Mihaĭ, ce vă iubește, "Trimite voă darurĭ prin care vă pohtește, "Cu‘nalta-vă unire, viață și bunŭ traĭ !..

XLIII

"Iar țara e’n peire, ș’apoĭ țara Voastră !... "Căcĭ oștile otomane sosescŭ în țara noastră; "Vorŭ trece maĭ departe cu jafurĭ pustiirĭ; “După tratatŭ vă ceremŭ a Voastre adjutoare, “Să‘nvingemŭ inemiciĭ ce trecŭ peste hotare… "Creștiniĭ mîntui-vomŭ de marĭ nenorocirĭ !...

XLIV

Respectă Sigismundu odoarele trimise Cu soliĭ ce lě aduse și cele ce’auzise, Și‘ngrab cu adjutoare grăbește a porni; Lasă regeasca nuntă și falnice ospețe S’adune toți ostașiĭ…districtele mărețe Le puse în picioare, cu Ungurĭ a veni…

XLV

Mihaĭ nevoitŭ însă la cîte îl așteaptă, Cŭ aĭ săĭ se chibsuiește și totul pune‘n faptă.. Familiea sa, Doamna ŏ pornește la Sibiĭ; Prin bine cuvîntare, Eroul și părinte, Prin sărutărĭ și lacrimĭ, cŭ a sale dulcĭ cuvinte, El mîngîie princesa, ŏ asigură cu fiĭ !...

XLVI

Atuncia Doamna Floarea, pre nobila princesă, De ducă se gătește și ochiĭ lacrimĭ varsă; În inimă‘ĭ e dorul și chinurile‘ĭ crescŭ, Căcĭ lasă țara-ĭ, soțul, o ! Doamne, prea mult sfinte ! De bună sănătate, se rogŭ foarte ferbinte; Se‘mbrață, se sărută, ș’apoĭ se despărțescŭ !..

XLVII

Mihaĭ Vodă și Doamna așa se despărțiră, Grăbia timpul a trece și eĭ se părăsiră În voea Providențeĭ, speranța celor viĭ, Iar nobila soție a sa Doamna Florica, Rugîndu-se de soțu-ĭ maĭ toată ziulica, I arată a sa durere ce’o simte maĭ întîĭ :

XLVIII

Îl roagă s’aibă grije de țara sa iubită, D’acestŭ poporŭ de care era atît mărită; Căcĭ prințiĭ unŭ părinte, pre popolĭ se numescŭ Căcĭ eĭ sîntŭ capiĭ țări și lorŭ li se supune Țăranul, cetățeanul credința‘n Domnŭ‘ș’o pune, Să‘ĭ apere pămîntul și dreptul strămoșescŭ.

XLIX

Căcĭ Domnul ține cîrma, se‘nchină‘n el poporul Ferice de acela ce face viitorul Maĭ mare și maĭ falnicŭ, poporul fericitŭ, Al săŭ nume rămîne cu glorie, mărire, Trăește peste secolĭ c’o sfîntă nemurire, Din fiĭ în fiĭ eterne cununĭ i sa’mpletit !

Acestea îĭ vorbește Princesa generoasă, În brațe-ĭ tot îl strînge, genuchi‘ĭ‘mbrățișează Și lacrime din ochiĭ curgŭ neîncetatŭ, Eroul o sărută, ŏ ajută, ŏ liniștește, De‘ntreagă mîntuire a țăriĭ îĭ vorbește Și pînă timpul iată gelosŭ s’apropieatŭ.

Unŭ sărutatŭ din urmă și eĭ se despărțiră, Plînseră toțĭ aceia ce față îĭ priviră L’această scenă tristă ilustrilor amanțĭ O inimă‘nsă mare puținŭ e mlădieată Ea încă se susține, căcĭ ea fiind creată Spre gloriĭ, nu se‘nvinge precum a celor-l-alțĭ !

LII

Eroul se desparte d’a sa prea multŭ iubită, Prě aĭ săĭ îĭ are‘n laturĭ și armiea’ĭ gătită; Pre Raciu, Manta, Voicul și Udrea bunŭ ostașŭ, Spătarul Preda, Stoica, și din Calomfireștiĭ, Mihalcea Banul mare, Dan, Murgea, și Buzeștiĭ, Acelŭ Stolnicŭ Radu ș’acelŭ faimosŭ Farcaș

LIII

Și alțĭ mazîlĭ ce’n lupte, în cîmpurĭ sîngeroase, Sdrobiaŭ ca leĭ de iute prin armiĭ numeroase, Eraŭ și dorobanțiĭ, fustașiĭ căpitanĭ, Erau uniĭ călare iar alțiĭ pedestrime, Olteanul cŭ a sa chică ce’ĭ spaima în turcime, Și alțiĭ de la munte o sumă de catanĭ.

LIV

Era în miezul veriĭ, ardea soare fierbinte Ce’adesea orĭ urmează cînd daŭ ploĭ maĭ‘nainte; Unŭ falnicŭ întinsŭ verde cîmpiĕ acoperea; Pădurile stufoase cu lungĭ livezĭ plăcute, Cît ochiŭ abia le vede, și rîurĭ foarte multe, Cu văĭ răcoritoare drumețuluĭ zîmbia

Spre nordŭ s’arată munțiĭ, zărițĭ din ori ce parte, La vale‘n josŭ cîmpiea întinsă mult departe, Și dealurĭ lănțuite cotindŭ pe‘ntinsul șesŭ; Tufanul și cătina ce crescŭ nesemănate, Cu fel de fel de arborĭ, de viță înțesate La feare adăposturĭ, formează codrul desŭ.

LVI

Pe’ntinsa Romînie se vădŭ acestea toate, Pe cîmpurĭ icĭ și colo staŭ locurĭle arate Ce naște secerișul ș’aîtea avuțiĭ… De ce e însă cîmpul ast-dată făr de muncă ? De ce oarĭ plugul zace și brasda nu o culcă ? Secerătorul fuge ca vîntul prin pustiĭ ?...

LVII

De ce oarĭ părăstă e vita prin pădure ? Prea lesne vine hoțul dibaciŭ ca să o fure, Că’n sate nu se vede măcar nicĭ unŭ unchiașŭ.. De ce oarĭ către munte se tragŭ lăcuitoriĭ ? Se spargŭ orașe, sate.. din cîmpurĭ muncitoriĭ Șaŭ părăsitŭ sudoarea,…nu e nicĭ lăcașŭ ?

LVIII

Privițĭ și București, cea nuouă capitală. În care s’aședŭ domniĭ ceĭ întronațĭ cu fală, Trgoviștea‘nainte măreață mult era! Ea numără în sine atîțĭ Domnĭ ce stătură Și țara cîrmuiră,…dar faptele lorŭ fură Chiar spaima omenireĭ, ce nu se vor uita !

LXIX

La numele luĭ Țepeșĭ, sfîrșescŭ, se încheiŭ toate!.. Căzu însă tiranul ce da c’ospețe moarte, Și țepile‘ĭ fu steagurĭ subt care se‘ngîmfa. Căzut-a și cetatea-ĭ în care desbinarea Clocia în multe capurĭ ci’aduseră ruinarea, Și armiĭle streine eĭ însu-șĭ le chema ! 7

Așa făceaŭ boeriĭ !...c’o ură, desunire, Vindeaŭ prin aurŭ țara ně avînd compătimire, Cătaŭ interesŭ‘m parte, mîndriea îi orbia, Și d’astĭ nemernicĭ, c’a‘n iadŭ pentru păcate În chinurĭ era țara :---avea Țepeșĭ dreptate Cînd tot desbinătorul de viŭ ți’l jupuia !...

LXI

Atuncĭ și în tot timpul Romînu‘șĭ apărase A sale prin minune ce drepturĭ îĭ rămase, Din multele răscoale și lupte cu barbarĭ : În tocmaĭ ca de vînturĭ bătută o piramidă, Ce‘nfruntă anĭ, asprimea de vijeliĭ pornită, Și‘șĭ‘nalță încă fruntea, coloanele-ĭ sîntŭ tarĭ !

LXII

Sîntŭ tarĭ ș’a lorŭ tărie Mihaĭ o prenoiește; Cŭ al săŭ nume pe arme, unŭ templu pregătește, Fu templul libertățiĭ pe care‘l a sfințit.. În nuoua capitală Mihaĭ domni pre țară, Aicĭ a giurat Prințul cŭ aĭ să’ĭ ca orĭ să moară Orĭ țăriĭ mîntuire să‘ĭ dea pînă’n sfîrșit.

LXIII

Ostirea la ce numărŭ era spre răsboire, Făceaŭ optŭ miĭ toțiĭ romîniĭ spre lovire, Voĭnicĭ să‘nfrunte armiĭ șĭ trupe cîtŭ marĭ; Porunca li se dete spre Giurgiu să porniască Ca nu maĭ înainte în țara Romînească Turcimea a pătrunde cu prădăciunĭ amarĭ

LXIV

Sîntŭ grele aste‘ntreprinderĭ, gîndire trebuĭ mare ! Spre Giurgiu iaŭ avîntul cu multă‘nbărbătare, Mihaĭ cu toțĭ Romîniĭ ce prea voioșĭ urmaŭ Subt cîte căpeteniĭ ostașiĭ se‘mulțiră; Din Bucureștĭ în zioă pornind seara sosiră La satul Măgurelea, și mult drumŭ maĭ aveaŭ.

LXV

A doua zi asemenĭ la drumŭ pîșiau maĭ iute, Trecură peste șesurĭ, pădurile știute De maĭ tot călătorul p’acĭ carě a venit; Mulțimĭ de văĭ și dealurĭ, iar Argeșu în cale Mult repede se‘ntinde, lăsînd spumele sale Zoritele lui unde pe malul săŭ lățit

LXVI

Sporiaŭ la pasŭ Romîniĭ și Dunărea zăriră.. Puținŭ spre răsuflare ostașiĭ se opriră La cotul unor dealurĭ ce fruntea înălțaŭ; Opriră călărimea și piota‘ĭ sosește; Cu toțiĭ tăbărîră, ș’un lagărŭ se’ntărește Cu strejĭ și cu vedete și steaguri fîlfîiaŭ !

LXVII

Unŭ dulce zefirŭ pre frunțile plăvițe De bucle unduioase ce se desfacŭ în vițe Lungŭ părul pe grumaziĭ voinculuĭ Romînŭ, Acelŭ ce caŭtă punctual spre care arma’ntinse, Cercînd cum taiě oțelul peste brîŭ’l încinse, Cu carě o s’aib’a face în luptă cu păgînŭ.

LXVIII

Sîntŭ dulcĭ aceste visurĭ a inimei ceĭ june, Mult lesne crezătoare, ce‘n minte-ĭ totŭ îșĭ pune Isbîndă, triumfŭ, moarte, gîndind l’amanta sa; Bătrînul tras d’oparte cu fruntea sa cea creață, Cunoaște nevoĭ grele ce’a petrecut în viață, Tot una pentru dînsul ce soarta îi va da!

LXIX

Ostașul truditŭ foarte pe maldăre s’așează, În tabăra cea‘ntinsă pe cîmpŭ ș’adormitează; A sale părerĭ însă încununate sîntŭ D’o sigură isbîndă, de care se gătește, Unŭ dulce surisŭ buza-ĭ ce roua‘l primenește, I acoper’ a sa frunte întinsă pre pămîntŭ.

LXX

Și glodorosŭ pămîntul îĭ pare mult maĭ moale De cît de pufurĭ perne saŭ finele sofale Pe care odihnește unŭ pașă îngînfatŭ, La capu-ĭ armăsarul pășunea verde paște, Iar frîul este‘n mîna aceluĭ ce mijaște; La orĭ și ce micŭ sunetŭ îndată‘ĭ deșteptat.

LXXI

De mult apuse zioa noaptea‘n loc sosește, O noapte ca acelea în care se zărește Prin desul întunericŭ abia stele pe cerŭ. Mihaĭ se află’n cortu-ĭ și streajea sa veghiază Departe, mult departe, cît ochiĭ potŭ să vază; Gătițĭ sîntŭ toțĭ ostașiĭ de cîte li se cerŭ !

LXXII

Mult liniște și pace e‘n tabăra romînă, Ce are să se lupte cu armiea streină. În care numaĭ Cerul o poate adjuta. A cuĭ va fi isbînda astă mare luptă ?... Deplina mîntuire și lauda cea multă ?... Stăpîne prea Potinte, sîntŭ toate‘nvoea ta !

LXXIII

Bătrînul Vizirŭ Pașa ce la Rusciuc sosise, Cu armiea sa mare, tot malŭ acoperise Lăsînd strîmtoarea’n urmă ce‘ĭ zicŭ : Cialicavac, Avînd cu sine steagul celŭ sfîntŭ spre biruință, Căcĭ sfîntul steagŭ să cază nu este prin putință; Ne‘nvinșĭ sîntŭ musulmaniĭ în cîmpŭ unde’l desfacŭ.

LXXIV

E verde steagŭ acesta ș’ararea orĭ se scoate Din sacrele mochee, în care staŭ păstrate, Vestmintele, coranul Profetuluĭ sfințitŭ; Și steagŭ acesta însă cînd din cetatě afară Îl scotŭ e trebuință, e causă prea rară, Îl iaŭ numa‘n răsboaie fiind nebiruitŭ

LXXV

Cu sine avea Pașa alțĭ doi-spre-ce pașale : Selimi, Caraimani, Hasan și marĭ agale, O grea artilerie, mulțimĭ de lucrătorĭ, Cu care puse‘n lucru unŭ podŭ pestě apa lată A trece cu‘nlesnire teribila armată, Căcĭ are să robiască raia răsvrătitorĭ

LXXVI

Pre ceĭ ce a‘nfrîntŭ armiĭ ș’atîțĭ pașĭ prăpădiră, Pre Mustafa vestitul, pe Hanu‘l biruiră, Ceabia scăpă cu viață, perzînd deliĭ tătarĭ; P’acestĭ ghiaurĭ de spaimă ce Dunărea trecură Cu jafurĭ, pustiire, peste Balcan bătură, Ș’au arsŭ cetățĭ atîtea, făcînd stricăciunĭ marĭ.

LXXVII

Aceĭ ce’au luat Brăila și Diiul pustiiră, Nicopolea o arse și cîte prăpădiră Cetățĭ mult mare orașe cŭ acestŭ vestitŭ Rusciucŭ; Ghiauriĭ facŭ revoltă, tributurĭ, copiĭ, fete, Nu dau ca maĭ‘nainte, scultu-saŭ încete, Ně ar lŭa și‘mpărățiea, ně ar pune eĭ subt jugŭ.

LXXVIII

Acestea zicea Pașa; pe barba sa se giură A nu‘ĭ zice pe nume, să nu ia pîine’n gură De nu va pune l’astia unŭ frîŭ, și pe Mihal, De viŭ că o să’l prinză, legatŭ și că’l va duce În feare la Sultanul, și țara luĭ Saturge Spre pașalîcŭ va da-o, al Porțiĭ fiĭnd vasalŭ

LXXIX

Precum și Moldavia ce Hanu o va bate 9 Cu armiĭ numeroase pe und se abate, Din partea către mare, lovind-o va robi; Cu toțiĭ vomŭ culege o’naltă biruință, Vomŭ smulge aurŭ, miere, pre cît va fi’n putință, Pămîntŭ, ghiaurĭ noroade, cu totul vomŭ turci…

LXXX

În dunăre d’a stînga e vechea cetățue Zidită dupre timpurĭ ce pînă în malŭ se suie; Acilea apucŭ Turciĭ prin flota ce’așteptaŭ De josŭ din marea Neagră, cu amunițiĭ plină, Și‘n Dunăre sosește. Cetatea cea vecină, Prin flotă fu luată, și Turci ŏ okupaŭ.

LXXXI

Această fortereață ce pîn’acum se ține, Cu valurile‘n luptă, abia niște ruine, D’alăturea cu Giurgiu se vădŭ și‘n viitorŭ; Ea spune despre timpurĭ, de turburărĭ mulțime, Nevoile pre țară, a cărora iuțime A’nvins-o bărbățiea, — Romînŭ’nfruntătorŭ !

LXXXII

Aci în fortereață turcimea izbutise Pe vase a întinde puntea, pe care o lungise Din malŭ în malŭ; la dînsa cu mare micŭ lucra. Îndarnŭ Mihaĭ voește să‘mpiedice lucrarea Din malul Romînii. Cu toată‘n demînarea, Sinan, sporia‘nainte și puntea se sfîrșia.

LXXXIII

S’arată dimineața în manta seninoasă, Și razelě auroriĭ c’o zi de tot frumoasă Roșește orientul, pre munțĭ, peste cîmpiĭ, Iar valurile apeĭ lumina eĭ resfrînge, Ca și’n oglindă cerul în purpură de sînge : Ivirea sa aduce viața celor viĭ !

LXXXIV

Salută firmamentul cu multă bucurie, Deșteaptă vînătorul în codru ca să vie, Natura‘n sufletește începŭ toțĭ la lucratŭ, Să are muncitorul, pescarul pescuiește, Pe mare călătorul direcțiea‘și găsește, Soldatul e‘n picioare, trîndavul zace‘n patŭ

LXXXV

Oarĭ cine nu gîndește la timpŭ să nu‘ntîrzie ? Molatecul celŭ care cu multă trîndăvie Maĭ doarme după zioă și soarteĭ de blestemŭ, Ș’acela astă dată de soarta-ĭ se‘ngrijește… Mihaĭ nu‘nchise ochiul !... Nuoĭ planurĭ el croește, Că’n noaptea următoare va da al lupteĭ semnŭ.

LXXXVI

E zioa‘naintată și vîntul răcorește Arșița saŭ căldura de care se pîrlește Verdeața de pe cîmpurĭ ș’al florilor surisŭ, Întunecă cîmpiea unŭ nuorŭ ce trece să ude; Ca cum ar da o ploae pămîntul ca să ude; Se‘joacă cu dorința ca fericirea‘n visŭ !

LXXXVII

De multŭ‘n picioare oștirea romînească; Primește ordinĭ date îngrab c’o să sosiască Minutul cînd Romîniĭ de focŭ se vor lupta, De loc nicĭ o murmură nu e de‘mpotrivire ? Oarĭ cine astă dată Romînŭ nu s’ar chema ?

LXXXVIII

Colo nu mult departe de armiĭle romîne, E Dunărea hotarul al țărilor creștine, Acolo cu toțĭ frațiĭ d’odat’ or năvăli… Vedea-vomŭ ca ce poate a patrieĭ iubire ! Colo, entusiasmul spre viață, saŭ peire, Streiniĭ, armiĭ, focul nu‘l domoli !...

LXXXIX

O mîn’ abia de oamenĭ, vedea-vomŭ ca ce poate, Cînd aŭ în capŭ eroul ce‘n lupte necurmate Uimirea răspîndit-a și spaima‘ntre vrăjmașĭ, Ce însu-șĭ în persoană, cu sabiea în mînă A pus pe goană armiĭ, și armiea romînă Fu tot triumfătoare subt astŭ mare ostașŭ.

LXL

Al doilě Alecsandru, ca și Cesar fu mare; Pompeŭ în multe fapte avu asemănare… Unŭ Omir poate numaĭ să cînte glorĭa sa ! Eŭ nu cutez din viața-ĭ să cînt o parte, O singură scîntee din viața-ĭ făr de moarte, Prin care tot Romînul din groapă s’ardica !

LXLI

În groapă săpătoriĭ căzură făr de știre, Unŭ trăsnetŭ ca din cerurĭ veni sprě a lorŭ peire ! Dreptatea triumfează în contr’ apăsătorĭ. Tiraniĭ,‘mpilătoriĭ ce‘njugă omenirea, Ce vor conchistě a face și caŭtŭ a da lovirea Acea maĭ de pe urmă,— sîntŭ lorŭ ucigătorĭ !...

LXLII

Mihaĭ a fost chiar mîna de Dumnezeŭ aleasă Să‘nalțe fiica Romiĭ, a face-o glorioasă, De secolĭ cea căzută, de multe năvălirĭ Cu timpi ce trecut-aŭ, ș’acea maĭ de pre urmă Fu ŏ aspr’ amenințare !..dreptatea însă curmă Orĭ căruia speranța d’atîtea cotropirĭ !

LXLIII

În acele maĭ dulcĭ visurĭ de negre faptě ascunse Tiraniĭ, cînd se crede prin găurĭ nepătrunse Departe d’ochiĭ lumeĭ că potŭ eĭ a lucra, D’odată o fantasmă ațint’ a lorŭ lucrare ! Tiranul d’a sa umbră e spăimîntat maĭ tare: Amicŭ saŭ frate, reazemŏ nu află a’l scăpa.

LXLIV

Ș’acela ce ĭ se supune de silă îĭ servește : Vicleanul cade însu-șĭ în cursa cě o ursește Despotul afl’ unŭ gîde în celu ce‘ĭ e supusŭ; Căcĭ tot ia răsplătire de cînd lumea se știe; Tiranul ia pedeapsă de l’altă tiranie Maĭ mare ce‘l sugrumă cu chinuri de ajuns.

LXLV

Așa lucra armata acea neîngrijiată De armiea romînă în față-ĭ concentrată. Potrivnicul e tare !...dar cine vrea a’l ști ? Bagagiurĭ, ostașĭ, arme, pe puntě abia sfîrșită. Grăbiaŭ a trece turciĭ. – Sinan cŭ a luĭ suită Și mare artilerie credea lumě a îngrozi.

LXLVI

Dě odată făr de știre lovitŭ se vede‘n față ! Mihaĭ comandă trupa de leĭ care‘l învață Să știe să respecte pre celŭ desprețuit. Sinan cu sînge rece a sa barbă resfiră, De lucru săŭ îșĭ vede c’aĭ săĭ puntea sfîrșiră, Ș’acele micĭ atacurĭ nimicŭ le a socotit.

LXLVII

Cŭ a sa îndemînare, el știe să porniască Din susŭ a trece apa o aripă turciască, Strategiĭ cunoscute de fie ce ostașŭ, Să‘nchiză, s’ocolească, a‘nfrînge adversarul, Ș’atuncĭ cum îĭ va place să‘șĭ joace armăsarul, Silind să ĭ se‘nchine teribilul vrăjmașŭ.

LXLVIII

Mihaĭ văzînd că‘ĭ surda orĭ care năvălire, Văzînd că nu se poate cu nicĭ o‘mprotivire Să turbure avanțul a turcĭ sute de miĭ, Consiliu‘ngrab adună, atacurile oprește, Ci’or zice căpitaniĭ și el se învoiește, Aceĭ care cunoaște isbînda‘n bătăliĭ.

LXLIX

Dar Turciĭ roiaŭ foarte, și toată siluirea Era atuncĭ d’a surda. Mihaĭ luă și știrea Că d’alțĭ turcĭ de la spate se afl’amenințatŭ Văzînd că nu e treabă, silitŭ fu d’a se trage, Știind ca în ce locurĭ pre pașă să îl bage Cu toat’a sa armată, — precum s’a și‘ntîmplatŭ !..

Mihaĭ luîndu-șĭ seama cŭ aĭ săĭ vitejĭ se trase, Păzindu-se de cursa ce turci îĭ dresase; El alta vrĕ a le‘ntinde, maĭ sigură a sa. Spre Bucureșĭ luă calea și tabăra înfige În valea cea din drumu-ĭ Călugărenĭ ce‘ĭ zice, Vestită de bătaiea ce s’a trecut în ea !...

Opresc acĭ gîndirea-mĭ să maĭ revăz odatà Aceste anticĭ locurĭ, pe unde adunată Oștirea Romînească cu fală a pășit ! Opresc acĭ gîndirea-mĭ și lacrăme‘neacă, Sărut țărîna sfîntă ce de atîțĭ se calcă, Pămîntul ce străbuniĭ cu sînge‘l a sfințit !

CII

Aci spre libertate, strămoșiĭ se luptară, Și pîn la picătură al lorŭ sînge vărsară, De care aburează pămîntul pîn acum; Pe cerŭ mărețul soare și luna‘ntunecoasă, Văzutu-i-a în taberĭ și‘n lupta sîngeroasă, P’ntre vrăjmașĭ în droae făcîndu-șĭ liberŭ drumŭ.

CIII

Împovărațĭ de arme, sub tunurĭ trăsnitoare, Cu brațu‘n fruntînd moartea țineaŭ lupta cea mare, Așa pe timpŭ acela fu bravŭ acestŭ poporŭ ! Se răsboia Romînul în luptă voinicește, Îțĭ maĭ lua vrăjmașul, colea, știĭ, romînește, Și ți’l făcea să cheme p’Alah !... într’adjutorŭ

CIV

Căci sîngele turbează romînluĭ în luptă, Cu zece ca cu unul pămîntul par că svîntă, Și trăsnetul lovește subt pumnul săŭ de ferŭ; Vrăjmașul împregiurul-ĭ cu cîtŭ se îmulțește, Cŭ atîta maĭ îndată mormîntul îșĭ găsește, Ca și nisipul măriĭ cum vinŭ așa și perŭ !

Mihaĭ, el maĭ cu seamă, cu brațul triumfează, Ca și unŭ leŭ în taberĭ vrăjmașu‘n spăimîntează, Ne dîndu-ĭ pasŭ cu fuga măcar de a scăpa; Pe goană puse armiĭ prin armiea Romînă ! De el s’a‘nlemnit gîdea cu paloșul în mînă !.. Fu mare Prințŭ acesta în totul ce lucra!

CVI

Fatala însă soartă, geloasă p’orĭ ce bine Pe’ntreagă mîntuirea acesteĭ țărĭ creștine, Ce după lungĭ necazurĭ abia se bucura, Cînd el hrăni speranța să scuture povara, Țăranul ușurîndul de cîte gemea țara, Făcu a i se stinge dorită steaoa sa !...

CVII

Căci iacă desbinarea a iaduluĭ mînie, Ațîță‘n inimĭ ura de mîndrie, Invidia fatală pe locŭ le des-uni. Desbină aliațiĭ… nu vor obștescul bine, Ci numaĭ fie care în parte pentru sine, Și felŭ de felŭ de curse începŭ a upleti..

CVIII

Eroul pîn la sînge se luptă să‘ĭ împace, Păzind unŭ echilibru, prin piedicĭ multe face Sprĕ a țăriĭ mîntuire și neamu-ĭ gloriosŭ. De ce oarĭ cadŭ eroiĭ ce secoli ’ĭ ivește ? Abia se ivescŭ prințiĭ ce lumiĭ trebuește, Abia pășescŭ spre țintă iată-ĭ din tronŭ josŭ ?..

CIX

Invidiea otravă vărsă cŭ a sa mînie, Aprinse răutatea în ceĭ ce vreaŭ robie, Contrariĭ la cunune Mihaĭ ce’a cîștigat Ca țara-ĭ să‘ncunune și nemu-ĭ cu mărirea; Mîndriea se revoltă să smulgă nemurirea Din mîna cestuĭ Principŭ ce fu d’alĭațĭ trădatŭ

El fu mărirea țăriĭ în care se născuse, Romînului fu reazemŭ și lacrăma-ĭ ce curse D’atîtea ’mpilărĭ aspre acum o alina, Mînîndu-l prin dreptate l’al Romeĭ nume mare, Mînîndu-l ca să calce streina apăsare, De care atîțĭ secolĭ creștinu ’n chinŭ țipa.

CXI

Și ochiul ce nu doarme al’nalteĭ zeitățiĭ Vegiea pre Romîniea, și razele dreptățiĭ Vărsatu-s’au d’asupra la plîngerile eĭ; Unŭ Tat’a tot Puternicŭ, ce totul luminează, Din ’nalta-ĭ lăcuință ce totul privegiază, Dreptatea nu lăsat-a călcat’ a fi dě ăĭ răĭ !

CXII

Romînul înviat-a.....păstrat-a ŏ Romînie ! Și drepturilě eĭ toate în secolĭ ca să ție Din fiĭ în fiĭ prin Domnul, Romînul neclintitŭ; Credința sa la culme păstrînd-o, să răsune A sa voce la ginte și 'ntruna să răsune Ca oile perdute ce 'n turmă s’aŭ unitŭ !...

CXIII

Aici dar a fost locul Mihaĭ unde sosise, Cŭ aĭ săĭ părăsind Giurgiu, și tabăra 'ntărise; Potŭ spune aste locurĭ de cîte a fost atuncĭ ! Potŭ spune aste dealurĭ, potŭ spune aste cîmpurĭ, Cum aŭ trecut Romîniĭ prin văĭ și peste crîngurĭ, Ș’o muche eĭ ales-aŭ să ia la strîmtŭ pe turci....

CXIV

D’oparte și de alta se 'nalță două dealurĭ, Unŭ crîngŭ se 'ntinde 'n mijlocŭ, ca printre două malurĭ, P’aicĭ Neazlovul curge cu pasu-ĭ mocirlosŭ; Stufoase și mari lacurĭ de timpurĭ vechĭ vărsate; O punte peste ape, din malŭ în malŭ străbate; E drumul către Giurgiu ce scoate 'n susŭ și josŭ.

CXV

Aicĭ Mihaĭ, Romîniĭ d’a stînga tăbărîră, D’a 'nvinge saŭ să peară aicĭ se hotărîră; Iar armiea turcească ce Dunărea a trecut, Acum înaintase cŭ a sale avangarde În susŭ pînă la Neazlovŭ.—Romîniĭ d’altă parte, Staŭ gata să 'ĭ loviască în orĭ ce minutŭ

CXVI

Infam’ ar fi 'ndoiala celuĭ ce se luptă Sprě a sa neatîrnare; speranța ne strămută Pe aripe de flacărĭ ce dă dorințeĭ sborŭ; Nenorocirě atîta pre omŭ îl întărește, Și 'n marginile rîpeĭ, maĭ răŭ cînd se găsește, Așteaptă 'ntr’al săŭ sufletŭ unŭ ce mîngîitorŭ.

CXVII

O lungă suferință odată sfîrșitŭ are, E 'ncredințatŭ de sigurŭ acela ce 'n răbdare Pămîntul aburit-a prin lacrăme ferbințĭ; Odată suferința obezile sdrobește, Odată se deșteaptă acelŭ ce 'n chinŭ trăește... Odată dă la dracu și jugu și suferințĭ !...

CXVIII

Atunci vrăjmașul vie !..atunci sosească feara ! Credința în unire va 'nvinge toată țara, Romînul, după trude, lovirea îĭ va da; Din urma sa lovire, din sufernițĭ răbdare; Pe el nu 'l spăimîntează unŭ numărŭ d’armiĭ mare, Se luptă cu căldură prilegiŭ a nu 'l scăpa.

CXIX

Cu multă bucurie și trupele vecine, Sosescŭ din Moldavia, și Unguriĭ ce vine Subt bravŭ Albert Kirali, ilustrul generalŭ. Romîniĭ cŭ adjutoare ce-va-șĭ se îmulțiră, La șai-spre-ce miĭ iată-ĭ, subt arme se gătiră, Cu toțĭ unul și unul adastă la semnalŭ...

CXX

Sinan de altă parte de rîpe pe cîmpie, Privia cum potŭ Romîniĭ cŭ atîta semeție S’aștepte a da peptul cu dînsul, cŭ armiea sa, Cera la două-sute de miĭ ostirea toată, Măreaț’ artilerie de bombe încărcată; Romîniĭ cum nu tremurŭ ?...ci lupta ŏ aștepta ?...

CXXI

Apune sfînta zioă în care s’animase Creștiniĭ ce d’a stînga de apă s’așezase. Trimitŭ pe la ferposturĭ cu strejĭ a le‘ntări. Turcimea d’altă parte, ianiceriĭ de frunte, Păzescŭ ca nu romîniĭ în noapte peste punte Să treacă făr’ de veste mormîntŭ a le ursi…

CXXII

Icĭ, colo, se vădŭ focurĭ în tabăra creștină, Pe cerurĭ trece luna c’o jalnică lumină, Pe care ŏ ațintŭ turciĭ ca semnŭ favoritorŭ; În grabă unŭ nuourŭ ce trece 'ĭ ascunde discu 'n ceață Ea nu va fi în zioă la‘nchinătorĭ povață ? Ea nu va privi lupta d’uciderĭ, de omorŭ ?...

CXXIII

Frumoasă stea ce’adesea în inime păscut-aĭ Amorul, bucuriea ! ast-dată oarĭ văzut-aĭ Cum armiea romînă în tabără pîndea ?... Văzut-aĭ oarĭ stindardul celŭ mîndru destins foarte, Peste mulțimĭ de arme în șirurĭ așezate, Și pasul sentineliĭ mereu cum lě okolea ?...

CXXIV

Văzut-aĭ oarĭ gătirea acea mult bărbătească, La care unŭ capŭ sigurŭ căta să se gîndească Ș’acesta fu eroul, Mihaĭ nemuritorŭ ? Cum noaptea petrecut-a ?..ce gîndurĭ peste gîndurĭ Treku subt mîndra frunte cu care‘n multe rîndurĭ Învinse inemicul, afost triumfătorŭ ?

CXXV

O ! soartă, ș’astă dată fiĭ voitoare ! Ascultă aste inimĭ ce batŭ cu înfocare, Și lasă unŭ cursŭ liberŭ speranțeĭ pe deplin, Precum la amoresul ce’așteaptă ca să bată Momentul revederiĭ cŭ a sa adorată, Deplina fericire urmată după chinŭ.

CXXVI

Și doĭ vrăjmașĭ tot ast-fel momentul ce‘ĭ desparte Puterea să măsoare din două părțĭ cu moarte, Momentul după urmă e lungŭ, nesuferitŭ; Momentele din urmă sîntŭ anĭ de așteptare, Dorința bate‘n pepturi c’o grea nĕastîmpărare, Trudește adăstătoriĭ ce caută unŭ sfîrșitŭ !...

CXXVII

Așa e tot osteanul cu armele în mînă, Ce’așteaptă vocea trombeĭ ce’n tabără răsună, Și bomba trăsnitoare a șurea cu focŭ, A’șĭ îndoi oțelul în mîna cea vînoasă, Și moartea a trimite din țeava fulgeroasă, Să‘nfrîne cursîeru-ĭ ce nu‘șĭ găsește lokŭ...

CXXVIII

Așa eraŭ Romîniĭ în ceĭ timpĭ de bravură, O noapte de veghiere unŭ secolŭ le părură, Atuncĭ cînd micŭ și mare cu toțĭ zioa așteptaŭ ! Dar însă vaĭ d’acela ce’ar cugeta vînzare, C’adesea inemiciĭ prin banĭ, prin desbinare, Căutaŭ a‘ntinde curse la care alergau.

CXXIX

Acela ce ar vinde pre patriotŭ și țară, Cînd țintele creștine într’una s’adunară Ca jugul să răstoarne barbarilor cel greŭ, Să libere pămîntul d’invasiĭ, de robie, D’a sa re’mpopolare prin altă colonie... El însu-șĭ robŭ se face, robindu-șĭ neamul săŭ !

CXXX

Căci cine ști cum poate Romînŭ era s’ajungă ! Cărîndu-l peste mare cu agonie lungă, Saŭ cine știe unde gonitŭ, împrăștiatŭ, Ca și murindu ’n lume ce ochiul săŭ deschide Lumina să maĭ vază ș’etern apoĭ‘l închide, La capu-ĭ goane, paloșŭ du’n firŭ‘i er’ atîrnatŭ !...

CXXXI

Aceasta nu s’ar face de cît din vrě o vînzare, Acelŭ trădătorŭ iudă ce‘ntîĭ dă sărutare, În urmă vinde totul și frate și stăpînŭ; Acela stăd’oparte și planurĭle ochiește, Cu fruntea blestemată conspiră, se gîndește, Prin aurŭ se‘nfrățește cŭ al săŭ vrăjmașŭ păgînŭ

CXXXII

Sinan spre isbutire, prin intrigĭ ce le vîră, Aleargă la aceia ce patriea vîndură; Grăbește a da aurŭ cu pumnĭ măgulitorĭ. Iar iuda ca unŭ iudă se prinde totŭ a face, A’ șĭ vinde părințĭ, țară, căcĭ patriea nu‘ĭ place; Ar vrea să‘șĭ vază neamul subt greĭ apăsătorĭ !...

CXXXIII

Acesta a fost Mihnea și Dan fu Vistierul; Fu Mihnea lepădatul ce’amăgit cerul. Trecînd din una‘ntr’alta sprě a vinde țara sa; La turcĭ aflase reazemŭ să scape de urgie, Sultanuluĭ jurat-a eternă slugărie; Sinan căta prin Mihnea cu aurŭ lucra

CXXXIV

Trimite luĭ Dan aurŭ și Dan întinse curse, Să‘n sufle îndoială silințele își puse, Descoragind ostașiĭ venițĭ într’ajutorŭ, Zicînd că este surda a luĭ Mihaĭ lucrare, Că nu va sfîrși bine cu o putere mare, Și murmura‘n mulțime lŭă fatall sborŭ,

CXXXV

Iar doĭ generalĭ ungurĭ cu alțiĭ în unire, Din cîțĭ eraŭ în lagărŭ, îșĭ tragŭ a lorŭ ostire Căcĭ eĭ se cumpărară de vistierul Dan. Acesta‘n înțelegerĭ cu Mihnea lepădatul, Căta la desbinare s’aducă tot soldatul, Puținŭ maĭ rămăsese fataluluĭ săŭ planŭ

CXXXVI

A da în capŭ Romîniĭ, ostirea adunată, Mihaĭ să dea în lațurĭ cu toat’ a sa armată; Prin Mihnea astea toate Sinan cu banĭ lucra. Dar cerul voi alt-fel : ca pre titanĭ dreptatea Trăsnitu-i-a din cerurĭ, le‘nfrînse răutatea... Căzut-aŭ trădătoriĭ îm cursa ce’o‘ntindea !

CXXXVII

Nu mult trecu și zioa pe cerurĭ se arată ! La pasul auroriĭ lumina sîngerată Gonește pre luceafărŭ din urmă ce s’a stins, Cu el și noaptea fuge, pe care o blesteamă Oștirea Romînească, ce numaĭ zioa cheamă... Aceĭ ce credŭ în Prințul de‘ntusiasmŭ aprinsŭ !

CXXXVIII

Aceĭ ce nu se schimbă… și sîntŭ tot într’o stare; Ce nu cadŭ în partida lui Dan celŭ cu vînzare, Ce credŭ în Dumnezeul Hristos mîntuitorŭ, Emblema libertățiĭ, pe steagurĭ sfînta cruce Ŏ ațintă cu durere, ce‘n tabără‘ĭ aduce Spre care ruga‘n dreaptă și lacrămile lorŭ

CXXXIX

Mihaĭ cŭ aĭ săĭ în laturĭ genuchi săĭ își pleacă În zioă rugăciunea spre Domnul ca să facă, Cu toat’ a sa ostire, cu toțĭ aĭ săĭ armațĭ. În urm’aŭ eĭ s’asculte ce Prințul le vorbește, Cînd pașa d’altă parte bătaiea rînduiește; Nimicŭ îĭ par ghiauriĭ în tabăr’ adunațĭ.

CXL

Sfîrșind dar rugăciunea, Mihaĭ p’aĭ săĭ îĭ cheamă Marĭ, micĭ toțĭ generaliĭ, soldațiĭ maĭ cu seamă, Ș’acestea le vorbește c’unŭ tonŭ prea bărbătescŭ ,,Aduceți-v’aminte băețĭ de țara noastră, ,,De vitejiĭ trecute, de tristă soartă, ,,Căcĭ prea mult sufrit-a poporul romînescŭ..

CXLI

,,Aduceți-v’aminte d’aĭ vostri părințĭ care ,,N’aŭ suferitŭ sclavie, purtară nume mare, ,,Vestițĭ în toată lumea ce eĭ aŭ stăpănitŭ ! ,,Acum voĭ, strănepoțiĭ Romanilor cu fală, ,,Să înghițiĭ rușinea…să n’avețĭ îndrăsneală ,,D’a‘nvinge răpitoriĭ ce țar’ au cotropitŭ !

CXLII

,,Gîndiți-vă c’ast dată prilegiul este mare ! ,,Gîndiți-vă kă turciĭ în marea‘nverșunare, ,,De moarte pedepsi-vor creștiniĭ resculațĭ, ,,Gîndiți-vă maĭ încă că Turciĭ ce perdură ,,Orașe, cetățĭ, armiĭ Romîniĭ ce bătură, ,,Atîta eĭ slăviră, sîntŭ chiar descurageațĭ

CXLIII

,,Din cîțĭ capĭ eĭ avură vrăjmașĭ pe țărĭ creștine, ,,Maĭ aŭ numaĭ p’acesta ce‘n țara noastră vine ,,P’acesta curăța-‘l-vomŭ și sîntemŭ mîntuțĭ. ,,Turcimeĭ arăta-vomŭ că daca altă dată ,,Robiseră eĭ țara, ŏ aflase desbinată, ,,Acum unițĭ Romîniĭ se facŭ nebiruițĭ !

CXLIV

,,Avețĭ inimă mare c’astŭ dată vomŭ învinge ! ,,Să nu vă spăimînteze turcimea ce se strînge ,,În numărŭ ca acesta ce’acum s’aŭ adunatŭ; ,,Sinan p’aĭ săĭ de frunte lăsatu-i a spre pază, ,,El nu are cu sine ostașĭ de spăimîntat.

CXLV

,,Sîntŭ num’ adunătură, strînsoare de prin lume, ,,Cu focurĭ înmiite noĭ da-le-vomŭ unŭ nume, ,,Lĕ om da acele visurĭ ce’atît’ ș’ închipuiescŭ; ,,Lĕ omŭ da deplin veninul de care se‘mbuibează, ,,Vrăjmașuluĭ de sînge setosŭ‘ĭ omŭ da să vază ,,Romînul ca ce poate, tot neamul creștinescŭ.

CXLVI

,,Și d’a strîmtoare‘ncolo de mărĭ ce stăpîniră, ,,I omŭ face să se ducă de unde‘ntîĭ veniră, ,,Europa mîntui-vomŭ, invasiĭ vomŭ opri... ,,Cînd țările unite ca frațiĭ ne adjută, ,,Ne trebue dar inimĭ ast-dată pentru luptă, ,,Ș’etern prin cununare Romînul bravŭ va fi !...

CXLVII

Oarĭ cine poate spune răspunsul ce ostașiĭ Îl deteră la Prințul :— Învinge-vomŭ vrăjmașiĭ !... Mihaĭ să ne trăiască ! și tot biruitorŭ !... Aidețĭ !..aidețĭ cu toțiĭ !..la moarte orĭ și unde !!!. Romîni‘n multe cete trecură peste punte, Avînd toțĭ generaliĭ Mihaĭ în fruntea lorŭ.

CXLVIII

Vă‘nchipuițĭ unŭ tigrŭ înfuriatŭ prea tare, Ca trăsnetul cum cade, făcînd unŭ urletŭ mare, Din ochiĭ lăsînd sînge, ferosŭ prada a‘nhăța, Saŭ leul în mîndriea-ĭ primid o grea lovire Ce’ar da-o vînătoriĭ d’odată făr de știre, În inimă lăsîndu-ĭ o rană foarte grea.

CXLIX

Și chiar parcă desertul mugind de agonie, Ar geme cu pămîntul ca și‘ntr’o vijelie, Maĭ răŭ ca uraganul ce vine nisiposŭ, A feareĭ mare luptă, lovind-o vînătoriĭ, E‘ntocmaĭ ca aceea precum s’ar bate nuoriĭ Ce scapără în munte unŭ trăsnetŭ viforosŭ.

Așa primi turcimea lovirea romînească.. Din patru părțĭ cu focurĭ, bătaiea cea cerească Cădea parcă pre dînși, afrontul a‘șĭ spăla ! Romîniĭ dînd năvală cu peptu‘naintează, Și moartea semănîd-o, vrăjmașu‘nspăĭmîntează, Lăsîndu-l în uimire la ce nu s’aștepta.

CLI

Dar cine e eroul acelŭ ce comandează ?.. Cŭ atîta înfocare Romîniĭ inimează Și strigă :— Înainte !..’nainte dațĭ băețĭ ! A sa voce ca tunetŭ s’aude prin mulțime. Îndarn detună bomba trimisă de turcime, Ea cade rușinată subt pașiĭ îndrăsnețĭ.

CLII

Tîrziŭ dar adversariĭ, trezițĭ din amețială, Văzînd cu ce iuțime Romîniĭ daŭ năvală, Bătaiea o dirige ce-va maĭ în favorŭ, S’acață dintr’o parte și d’alta voinicește Albert Chirali, Ungurŭ, cŭ aĭ săĭ mult voinicește O aripă sfăramă de turcĭ cu pașa lorŭ.

CLIII

Sinan, Haiderĭ, Saturgi, Hasan, pașĭ generali Mhmet, Husein capiĭ și Mustafa, agali, Oprescŭ dar năvălirea cea furioasă ’ntîĭ. Romîniĭ daŭ‘nainte în armiea cea mare; La‘ntîia‘nsă lovire, ce’a fost atît de tare, Perdură turcĭ o sumă din ceĭ vestițĭ deliĭ.

CLIV

Apoĭ năvălescŭ turciĭ cŭ a lorŭ artilerie, Sfăramă și sdrobește romîna semeție, Ș’așa eĭ se luptară maĭ pînă la nimezĭ; D’oparte și de alta nu se cunosŭ ostașiĭ, Subt trăsnete se vîră, vrăjmașĭ între vrăjmașiĭ Cu portul se cunoaște, cu steagul prin grămezĭ

CLV

Cînd două elemente se luptŭ cu înfocare, În apă căzînd focul, o mare‘ntr’altă mare, Cu vîjiirĭ de spaimă și’n spumă fumegînd, Cu nuoriĭ fiind una, de nu s’ar maĭ cunoaște De este omŭ’n viață saŭ iadul îl tîraște În negrele abisurĭ, ca‘ntr’unŭ poptosŭ mormîntŭ,

CLIVI

Ș’ar crede că‘ĭ momentul al lumeĭ dupe urmă Trecînd de viața ceea de unŭ păstorŭ ș’o turmă, Cînd neamurile toate într’una s’or uni, Din urmă cînd veni-va a lumeĭ sguduire, Pămîntŭ, cerŭ, universul isbite‘ntr’o lovire, De rîpe ar da cu toate și‘n haosŭ ar peri...

CLIVII

Aș’ ar fi crezut poate acela ce văzut-a Cea crîncenă bătaie în care mulțĭ căzut-a În sîngele ce curse acelŭ răsbunătorŭ De partie, de lege, de tot ce‘ĭ sfîntŭ în lume. O ! dac’ar fi vre unul dintrînșiĭ pentrŭ a spune, De sîngele ce curse, d’acelŭ grozavŭ omorŭ !...

CLIVIII

Saŭ cînd ar fi vre unul ce s’ar gîndi maĭ bine Din patrioți țăriĭ... și dĕ ar simți în sine, Că patriea prin sînge de rele a scăpat, Că țara văzu, muma, eroiĭ ce căzură, Ca și o mumă fii pe care îĭ perdură Spre viața eĭ eternă saŭ legĭ ce a păsatrat !

CLIX

Aduceți-v’aminte Romînĭ de Romîniea, Iubita voastră țară !...vînzarea, agoniea, Goniți-o de la sînul celŭ dulce prințescŭ; De vremile trecute aduce-ți-v’aminte ! De ceĭ ce se luptară și umbra-le‘n morminte Vorbește pînă astă-zi de dreptul romînescŭ !...

CLX

Din nuoŭ detună tunul, din nuoŭ se sparge bomba, Ninchează cursieriĭ, și unde audŭ tromba Aleargă saraciĭ cu sutele de miĭ... Buzescu e la mijlocŭ, lovește din putere, Și Manta generalul un altŭ cursierŭ cere Să sboare peste taberĭ, perzînd pe celŭ dintîĭ.

CLXI

Ostașiĭ bătrîni, tinerĭ, încarcŭ, descarcŭ arma... Asaltul daŭ prea iute; cu sgomotul, cu larma Comanda nu așteaptă, ca leiĭ năvălescŭ. Vrăjmașu‘n mare la mijlocŭ cînd îĭ are, Eĭ știu a se și trage, cu multă‘ndemînare, Și focurĭ înmiite vrăjmașuluĭ pornescŭ.

CLXII

Așa pînă subt seară, Romîniĭ se bătură. Învinșĭ, și învinseră, o sumă josŭ căzură, Slăbiră maĭ pe urmă dar tot nebiruițĭ, Perdură dintre frațiĭ acea maĭ mare parte, Perdură multe tunurĭ,- rănițĭ alțiĭ de moarte, Formară d’a se trage unŭ unghiŭ înrînduițĭ.

CLXIII

Dar focul nu‘ncetează, din unghiŭ se înmiește; Vrăjmașul nu ia seama Romînul că slăbește, Căci tot cu bărbăție el știĕ a sĕ apăra, Așa unŭ șarpe‘n peatră silitŭ se‘napoază, Dar însă tot maĭ mușcă cu limbĭ ce‘nveninează, Și tremură desertul de șuerarea sa !

CLXIV

Amară disperare d’ar perde biruința Romîni‘n care‘șĭ puse a lorŭ toată credința ! În cumpănă sta soarta spre moarte ș’a trăi. Abia înc’o speranță puținŭ maĭ licurește... Oarĭ corpul ce s’așteapă *)...la vreme oarĭ sosește? Trimise după dînsul Mihaĭ pentrŭ a sosi ?..

CLXV

Apune sfîntul soare ! e ora rugăciuniĭ !.. Se tragŭ cev ’adversari ĭ...se traseră Romîniĭ.. Stăpîne Prea Puternicŭ !...ia...vinŭ ceĭ adăstațĭ !... Romîniĭ iaŭ putere; ostașiĭ răsuflară; Mihaĭ ațintă bine mișcărĭ de din afară... Maĭ vor turcĭ o lovire, din nuoŭ înverșunațĭ !..

CLXVI

Mihaĭ lĕ observă toate, cŭ aĭ săĭ se pregătește În contra stratagemiĭ ce turci o‘ntocmește ! Pe dĕ altă parte Mihnea, Hasan catŭ pe Mihaĭ Să‘l ia dupe la spate; cu Dan se‘nțeleseră, Acelŭ ce spionase de toate cum merseră... Cătaŭ a pune mîna măcar pe Prințu’n caĭ...* Mihaĭ așteaptă două roate de cazacĭ, ce nu era departe de lagărul său.

CLXVII

S’aude o murmură prin ceĭ ce bagŭ de seamă Că Dan e vînzătorul de carĕ aŭ să se teamă Romîniĭ, toată țara...”El trebuĭ a muri !...” Răspunde un june foarte istețŭ și cu îndrăsneală, Ce sta tot lîngă Prințul, și orĭ în ce năvală Era spre adjutoru-ĭ, de curse a‘l păzi.

CLXVIII

Romîniĭ nu perdŭ timpŭ...d’a‘nvinge aŭ să vază... Mihaĭ se hotăraște, cŭ a zileĭ încă rază, Să dea iar o lovire cu prețŭ de viața sa... Albert Kiralĭ atuncĭa, ce două tunurĭ le lŭase Din tabără inimică, p’o muche lĕ așezase, -Sta gata ca să facă trăsnirea a sbura.

CLXIX

Sinan în fruntea armiĭ ce încă‘ĭ rămasese, Voia să treacă puntea la care ajunsese Cŭ aĭ săĭ în numărŭ mare avînd și steagul sfîntŭ, Eĭ punŭ acum silința a da o hotărîre Bătăiĭ asteĭ zile; făceaŭ eĭ chibsuire Slăbițĭ că sîntŭ Romîniĭ ș’aĭ spulbera în vîntŭ

CLXX

O ! Doamně a tot Potinte ! voința ta s’așteaptă !... Mihaĭ fu astă dată eroul mare‘n faptă, El vru a merge‘n frunte, p’aĭ săĭ a inima !... Se repezi !...securea unuĭ osteanŭ o smulse, Pe punte adversariĭ precum unŭ roiŭ ajunse, Mihaĭ căzu ca fulgerŭ ce trăsnetŭ ar lăsa !...

CLXXI

Ca și unŭ leŭ pre feare, saŭ oĭ cînd le sfîșie... Ca tigru‘n răsbunare, ca tot ce‘n mînie, Aĭ săĭ năvălescŭ iarășĭ, și tunurile trăsnescŭ; E totul moarte, sînge !...Mihaĭ în turcĭ lovește; Nicĭ unul nu maĭ scapă acela ce‘ndrăsnește În față s’arate cu Prințul Romînescŭ

CLXXII

De spaimă adversarulŭ rămîne în uimire, El crede că Profetul trimisu-i-a peire, Peire pretutindenĭ și stingerĭ cu amarŭ, Îĭ parě a fi pedeapsa acea nepomenită, Din urmă ora lumeĭ pe puntě afurisită... Subt care iadu‘ntinde blestemul din tartarŭ !

CLXXIII

Așa fu adversarul măcelăritŭ în spaimă, Mihaĭ îl îmbrîncește sdrobindu-l fără seamă : Căzură inemiciĭ în apa ce curgea ! Mihaĭ cu a sa mînă pe Caraiman îl taie, Lovindu-l cînd da pașa în Neazlovŭ ca să saie Să scape de urgie cu steagu‘n mîna sa !...

CLXXIV

Mihaĭ îĭ smulge steagul celŭ sfîntŭ de biruință, Pre care inemiciĭ‘șaŭ pusŭ a lorŭ credință, Și n’așteptaŭ ca steagul vrě odat’ a fi răpusŭ. El calcă înainte, către Sinan pîșește, Cînd celŭ căzutŭ se vaită, se sbuciumă, scrîșnește, Și balta‘i e mormîntul, strigînd : Alah !... în susŭ.

CLXXV

Sinan la astea toate, maĭ mortŭ de‘ngălbenială, Fu răsturnatŭ în apă d’a ostilor năvală. Dar ce maĭ rămăsese de astĭ greĭ adversarĭ ?... Respinșĭ, bătuțĭ din față, înpinșĭ și de la spate, Atuncia, vaĭ ! perdură speranțele maĭ toate, Puținĭ abia scăpară cu viață din ceĭ marĭ.

CLXXVI

Subt dînși cursieriĭ, spumanțĭ, scăldațĭ în sînge, Scoteaŭ acea mugire ce aerul respinge, Și apa se roșise de morțĭ și de ceĭ viĭ. Scăpă abia cu viață Sinan prin întîmplare, Scoțîndu-l oare cine din balta cobitoare, Mormîntul de peire atîtor osmanlîĭ

CLXXVII

Hasan și Mihnea vodă o luară șĭ eĭ la fugă, Ș’ascunseră rușinea în crîngurĭ, ĭntr’o luncă, De unde tîrziŭ ese cŭ aĭ săĭ a se uni. Mihaĭ triumfătorul și fala Romînieĭ, Învinse pînă noaptea, amarŭ dînd agonieĭ Armata inemică cu care se lovi !!.

CLXXVIII

Cu noaptea încetează și lupta sîngeroasă, În care vitejiea a luĭ Mihaĭ faimoasă Rămase monumentul celŭ falnicŭ preste anĭ, Cu care Romîniea făli-se-va‘ntre ginte, Scînteea cea divină Romînuluĭ v’aprinde Virtuțile ș’amorul străbunilor Romanĭ.

CLXXIX

Ce jugŭ nu suferiră, cu gloriĭ triumfară, Pămîntŭ,‘ntreagă lumea, pre eĭ îĭ respectară; Ast-dată dar Romîniĭ cu Prințul lorŭ urma Virtutea și mărirea acea nemuritoare, Și patrieĭ cu laurĭ îĭ daŭ încoronare : Romînul a‘ĭ fi fală Romînŭ a se chema !...

CLXXX

Așa sfîrșĭ bătaiea‘n Călugărenĭ urmată, Vestită în anale ca cea maĭ sîngerată Din cîte avu Romîniĭ cu Turciĭ încleștațĭ, Aicĭ aŭ perdutŭ turciĭ unŭ numărŭ foarte mare Și‘n urmă dup’ aceasta, Sinan în disperare Fu alungat din țară cŭ aĭ săĭ puținĭ scăpațĭ.

CLXXXI

Tîrziŭ, pe cînd romîniĭ de turcĭ maĭ răsuflară, Scoțîndu-ĭ din orașe ce eĭ le ocupară, Gonindu-ĭ pîn la Giurgiu și dincol’ i aŭ trecut, Plecînd și aliațiĭ, oștirile streine, Romîniĭ‘n capitală intrîndŭ mîndri de sine, Pe Prințŭ felicitară de cîte le a făcut.

CLXXXII

Veni și Vistierul l’această veselie S’arate remușcare, mai mult ipocrisie, Că credinciosŭ el este mărețuluĭ stăpînŭ... În mulțĭ murmura mișcă, de trădătorŭ îl știe... Ș’acuma îndrăsnește la Prințul ca să vie, Să‘și spele neagra pată pre sînge de romînŭ ?

CLXXXIII

Pîșaște pîn la Prințul c’o umilă tîrîre.. Mihaĭ‘ș’aruncă ochiĭ ș’a sa desprețuire Ajunge‘n fiorarea acestuĭ apostatŭ. Mihaĭ nimicŭ nu‘ĭ zice, în sfatŭ că se găsește : A pedepsi o vină prin lege el voiește; Voia întîĭ de fapta-ĭ să fie încredințatŭ.

CLXXXIV

Romînĭ o sărbătoare obștească prînzuiră, D’a țăriĭ înălțare pe carě o mîntuiră : Ostașĭ, poporul, clerul spre Domnul mulțumiaŭ În templurĭ rugăciunea se tămîiea p’altare. - Mihaĭ l’aĭ săĭ de frunte le detě unŭ ospățŭ mare, Ș’atuncia toțĭ boeriĭ către palatŭ veniaŭ.

CLXXXV

Ospățul se‘ncheiese, în sala cea domniască, Cu pompă conmeseniĭ veniră să prînzească. -,, Venit-a Vistierul ?..,, Mihaĭ spre eĭ a zis. El vrea a da ertare...Nicĭ unul nu răspunde : - ,, E mort Dan Vistierul, de sine s’a ucis !..

CLXXXVI

Se‘nfioară conmeseniĭ, Mihaĭ, toat’ adunarea.. Unŭ jupe‘ncetŭ vorbește :- ,, Ș’a pedepsit vînzarea !..”

Unŭ sgomotŭ dup’ aceea s’ațîță‘ntre boerĭ. Căcĭ Dan înțelesese a Prințuluĭ mînie, S’a otrăvit el însu-șĭ să scape de urgie. -,, Mișelul !---toțĭ ziseră,---fu iuda pînă erĭ !...”

CLXXXVII

Puțină turburare la oaspețĭ el aduse. Buzescu și cu Manta nimica nu răspunse; Farcaș sta în picioare, cu cupa închina : ,,Mihaĭ să ne trăiască ca să învingemŭ iară ! Trăiască țara noastră ! iar vînzătoriĭ peară !.. —,, Amin !”...zisě adunarea, și vivatŭ !!! toțĭ urma.

FINE