Pe-acelaș drum — Artur Stavri

Către-asfințit, de-o vreme, pe-aceleași căi mă-ndrum: Rămîne-n urmă satul albit în nori de fum,

Rămîn cernite-n umbră și-n somnul dulcei liniști Imașuri ruginite și pete largi de miriști.

Trec lunca de răchită, las drumul — și m-abat Pe sub umbrar de ramuri în codru-ntunecat.

Cu cît mă urc lumina prin crengi mai viu încape: Pe vîrfu-nalt cît soare-i... Simt cerul că-i aproape; — Un pas — și-s în poiană; pădurea se prăvale

Maă neagră, tot mai neagră, cărbune-i păn' devale — Și cît ți-i luminișul finețe, flori uscate... Mesteacăni albi, cu ramuri subțiri în jos lăsate Păn' la pămînt atîrnă mlădiți în plete sure — Și-n stejerișul negru să par aduși de-aiure....

Te miri cum pot de-o vreme mereu aceleași locuri Să le petrec cu ochii, — să văd aceleași jocuri De umbră și lumină, — aceiași luncă-n floare Ce parcă stă să ardă în asfințit de soare, Și tot acelaș codru aprins pe coama zarei, — Mereu tot șesul neted în fumul depărtarei?

Vezi, nu știu cum îs alții, — dar un apus de soare, Un colț uitat de-o-parte în umbră și răcoare, Acelaș cer aproape, — aceleași șesuri line, Tot alte înțelesuri îmbracă pentru mine. Că după cum mi-i lumea, — cînd tristă, cînd senină —, Priveliștea se vede în umbră ori lumină. Nu-i caut adevărul, — de-i vis, ori întrupare —, Ci o răsfrîng în sufIet și-i astfel cum îmi pare. — Să nu te miri de-aceia că-mi plac aceleași locuri Să le petrec cu ochii: în toate-acele jocuri De umbră și lumină, în codri, lumi albastre.

Ard gînduri, arde-o parte din sufletele noastre. — Ca să trăești în toate: fă-ți inima bogată Spre tot ce te-nconjoară cu dragoste să bată: Mai limpede-i seninul în inima senină, —- Lumi nouă, idealuri, îți ies mai în lumină; De vrei să-ți saturi văzul ca vultur să te-nalți — Și sufletul ți-l umple de vieața celorlalți.