Poezie · 1852
Cântece și plângeri
Dimitrie Bolintineanu · 9 min
Visul lui Ștefan cel Mare
Seara răspândește umbrele-i ușoare.
Și melancolia trece gânditoare.
Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oștire;
Țara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colț de piatră șade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,
Negre și bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
Cad ca două raze, dulci și călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.
– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuși el suspină și s-a îndoit?
Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,
Robul ce sărută jugul ce-l strivește;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ți-e lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi!"
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.
Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;
Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,
Vede-a lui oștire care îl așteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopții le vorbește lor:
– „Fraților de arme, fala romănească!
Dacă o să piară țara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,
Cel puțin atuncea piară vitejește
Remușcând toiagul care îl lovește,
Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,
Caută să muște cel ce l-a atins!
Astfel e românul, și-n a lui cădere
Cine îl rănește, după dânsul piere!
Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"
Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
Stelele de aur mai cu foc lucesc
Și-n adâncul nopții văile mugesc:
– „Astfel e românul, astfel să pierim,
Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"
Dochia (Bolintineanu)
Candela licurătoare
Strălucește-ncetior,
Ascultați?... Un pas ușor!...
Luna mai dând o vulvoare
Se ascunde într-un nor.
Umbra Dochiei ușoară,
Pătrunzând închise porți,
Vine, -apare, se strecoară
În cămara-acestor soți.
E frumoasă, biata fată!
Însă chipu-i e pălit,
Într-un giulgiu e înfășată,
Ca un om ce a murit;
Umbra, candela aprinse,
La oglindă se-așeză,
Și din suflet suspină;
Apoi fețele ei stinse
Ea cu lacrimi le spălă.
Domnul se deșteaptă-ndată
Și deodată-a tresărit
Ca tot omul fericit
Ce al morții glas deodată
Împrejur a auzit.
— „Fugi, o, umbră întristată!
Fugi! Eu nu te mai iubesc.
Ah! mă lasă să trăiesc.
Iată, ziua se arată,
Umbrele se risipesc!"
— „Dar eu sunt a ta Dochie;
Lângă tine-i locul meu...
Scoală, dragă; eu sunt, eu...
Pe-a ta viață și junie
Mi-ai jurăt, sufletul meu!"
— „Fugi, o, umbră! și mă lasă;
Să nu scoli mireasa mea.
Ți-oi da aur cât vei vrea;
Dar te du din astă casă
Să nu se sperie ea."
— „Morții nu au trebuință
De-avuție pre pământ.
Viu din tristul meu mormânt
Ca să-ți cer a ta credință,
Al tău dulce jurământ."
— „Fugi! și peste piatra-ți rece
Candele voi atârna;
Mândre flori voi semăna,
Încât cela ce va trece
S-a opri și-a lăcrima!"
— „Oh! nu! Eu voi, drăguliță,
Lângă tine să trăiesc;
Mi-este frig, ș-acum voiesc
Înghețata mea guriță
La-al tău foc s-o dezmorțesc!"
Zise și cu-o mânușiță
Ea vestmintele-și strângea,
Să se culce se gătea;
Și din mândra ei cosiță
Floricelele scotea.
— „Fugi, o, umbră fericită!
Nu e aici locul tău,
Du-te în mormântul rău!
Pe-a mea inimă răpită
Alta-nclină capul său."
— „Nu-ți mai sunt eu dragă ție,
Viața sufletului meu?
Ah! dar ce ți-am făcut eu?
Doamne, doamne, spune-mi mie
Care fu păcatul meu?
Dar tu plângi, o, mândrioare?
Ah! tu plângi? mai zise ea.
Pentru ce, inima mea,
Curg aceste lăcrimioare
Ce-ard ca focul mâna mea?...
Te mâhnește-a mea mustrare?
Nume dulce ce iubesc!
Spune, să nu-ți mai grăiesc
Vorbe aspre și amare,
Lucruri care te mâhnesc?
Vino, vin'; să ne cunune,
Drăgușorul meu bărbat!
Ah! tu nu știi ce-am răbdat,
Al meu mire drag și june,
Să te văd tot depărtat!
Când gândesc că o femeie
Capul ei și-a odihnit
Pe-al tău sân, al meu iubit,
Soare, stele-aș vrea să pieie
Într-un ceas nefericit!
Martori sunt în nopți senine
Stelele la al meu dor;
Morții care mă-nconjor
Și la tristele-mi suspine
Se deștept din somnul lor.
Moartea cea fără-ndurare,
Văzând cât am suferit,
Însăși ea s-a îmblânzit;
Ca să curme-a mea-ntristare
Către tine a venit.
A venit... Ea ne cunună...
Vino, scumpul meu bărbat!
Vin', căci ora a sunat,
Să trăim d-aci-mpreună
În al mormintelor pat.
Vin', căci umbrele se-ndeasă...
Vezi? ce bine m-am gătit!
Cum mi-e părul împletit!
Vezi ce tânără mireasă
Ai tu, mândrul meu iubit!"
Ea vorbește cu căldură
Și pe sânu-i se pleca,
Calde lacrimi revărsa.
Iar micuța-i rece gură
A lui frunte săruta.
Dar cocoșii-n luncă cântă...
Umbra-atunci a tresărit...
— „Ah, te las, al meu iubit!
Căci se-arată ziua sfântă
Și-n cer zori au rumenit!"
Țepeș și solii
Temerea domnește peste București;
Poporul îneacă curțile domnești;
Căci doi soli veniră de la-mpărăție
Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie.
Toți boierii țării veseli însoțesc
Și cu pompă mare spre palat pornesc.
Țepeș îi primește într-a sa mândrie.
Solii-naintează... — „Doamne, pace ție!
Însă încetează de a mai domni.
Sau te pregătește astăzi a muri!"
La aceste vorbe toți sunt în unire
Și toți trage pala spre a lui lovire.
— „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat,
Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat?
Ascultați, voi, care mai aveți simțire
De români și lacrimi în nenorocire!
Viață și domnie le nesocotesc
Ale mele lupte vouă-o dovedesc;
Însă țiu la țară, țiu la neatârnare;
Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare!
Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini
Au vărsat atâta sânge de români!
Dar al vostru sânge ce mi se tânjește,
Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.
În mijlocul celor ce mă-nconjurau.
Și pe o coroană țara lor trădau,
Nu puteam într-altfel face eu unire,
Ca să scap românii de a lor robire.
Dacă, brațu-acesta este sângerat,
Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"
La aceste vorbe, ceata ostășească
Strigă cu poporul: „Țepeș să trăiască!"
Speriați, boierii prin ferestre scap;
Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.
Fata de la Cozia
Trâmbița răsună sus pe coasta verde;
Armia lui Țepeș printre brazi se pierde.
– „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan
Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!"
Domnul îl sărută și cu bucurie:
– „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție?
Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea;
Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!"
– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte:
N-am venit în lupte sa-mi trag așa parte;
Plângerile țării brațul mi-a-narmat;
Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat.
Iar de este vorba să-mi dai soțioară,
Află că eu însumi sunt o fetișoară!"
La aceste vorbe junele frumos
Coiful își aruncă, păru-i cade-undos.
Toată adunarea vede cu răpire
O fetiță dulce ca o fericire.
Domnul se răpeste de mândrețea ei.
– „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?"
- " Doamne, zise fata, vrei să fiu soție
Unui din ostașii care-mi place mie?
Toți sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc;
Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc."
Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare
Și cu o vorbire dulce rugătoare:
– „Fii a mea domniță și îți jur pe cer
Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!"
La aceste vorbe tânăra fecioară
Rumenind la față ca o rozișoară:
– „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești,
Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!"
Fata popii
De–aș fi pașă sau vizir,
N-aș avea sileaf de fir,
Nici seraiul de granit
Cu pridvorul aurit;
Nici bogate caicele,
Nici eunuci privighetori,
Nici harem cu cadânele,
Nici grădini cu scumpe flori;
Dar mă jur pe prooroc,
Să mor fără de noroc,
Aș veni la voi aici,
Cu o ceată de voinici,
Și-aș fura, făr` de păcat,
Fata popii din Galați,
Cu păr negru și bogat,
Cu ochi dulci și lăcrimați !
La o nălucire iubită
Dulce fantasmă, unde ești oare?
Luat-ai zboruI lin către cer,
Ca fluturelul, ce în eter,
Legănat zboară pe aripioare?
O, înger dulce al vieții mele!
Al tinereții vis fugător!
Ești pe pământul acest de dor,
Sau arzi ferice sus între stele?
Dacă pământul ai părăsit,
Spune-mi, ferice și dulce nume,
Să las îndată viață și lume,
Să zbor la tine, ce am iubit!
Moartea lui Mihai Viteazul
Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,
Tabără oștirea marelui Mihai.
Acolo, în cortu-i, domnul se gândește:
Fericirea țării inima-i răpește.
Are-o presimțire ce l-a turburat
Și pe mâna-i mândră capul a plecat.
În deșert speranța inima-i răsfață;
Lacrimile udă gânditoarea-i față.
Înaintea celor ce îl ocolea,
Cu o mantă d-aur el se ascundea.
Către căpitanii ce îl înconjoară:
– „Dragii mei! Iertați-mi astă lăcrimioară!
E o slăbiciune de care roșesc
Toți câți au un suflet tare, bărbătesc.
Însă sunt minute când natura cere
De la cel mai tare partea-i de durere...
Astăzi pot să număr mai la nouă ani
De când noi ne batem cu atâți dușmani.
Este-adevărat, am făcut, în lume,
Neamului acesta cel mai mare nume.
Însă, ce-i mărirea, fără de folos?
Ceea ce-i în noapte focul mincinos!
Singură mărirea nu-i destulătoare,
Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.
Câte mii de inimi moartea n-a-nghețat?
Și în câte case dorul n-a intrat?
Țara este-n lacrimi și se pustiește.
Floarea tinerimii câmpul învelește.
Și în raza slavei unde strălucim,
Văz, pe nesimțite noi ne mistuim!
Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;
Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.
Astăzi este timpul ca să isprăvim.
Sau români ne pierdem, sau români trăim!"
Asfel le vorbește... Dar doi soli sosiră,
Doi trimiși ai Bastei. Capii toți ieșiră.
– „Basta vă trimite? Spuneți ce dorește!
Basta, iară Basta!... nu mai isprăvește!"
– „Ce dorește? zice unul din călăi,
Basta poruncește la vasalii săi!"
– „Să pornești îndată banda ta în țară!"
Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.
– „Mergeți, zise domnul, l-al vostru stăpân!
Spuneți-i că nu e încă un român
Care să dea arma pân-a nu se bate!
De-i bărbăt, aice vie a combate!"
– „Este timp!..." șoptește un ucigător.
Celalt trage iute paloșul ușor
Și c-o lovitură repede și tare
Îl împlântă-n sânul eroului mare.
Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,
Dar Mihai le zice: "Fraților, eu mor...
Spuneți doamnei mele să nu se mâhnească
Și-n iubirea țării fiii mei să-i crească.
Când vor fi în vârstă, să le spuie ea
Că nu voi răzbună pentru moartea mea;
Numai pentru țară și neatârnare
Sânul lor să simtă sfânta răzbunare!
Iară voi, tovarăși, mie îmi jurați
Niciodată mâna cu străin să dați!"
La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.
Toat-a lui oștire cu durere-l plânge.
Apele pe cale stau și se opresc;
Păsările-n aer triste ciripesc.
Moartea cu-a ei mână fața lui atinge;
Inima-i îngheață, vorba i se stinge.
Iar viața-i mândră zboară către nori,
Ca mirosul dulce unei stinse flori.