Bătăliile românilor (Fapte istorice) — Dimitrie Bolintineanu

I

Sufletul lui Carol, regele maghiar, De dorinți trufașe se îmbată-amar, Dar cea mai fatală ce-a putut să fie E ca să supuie dalba Românie. Exaltat de dorul care l-a răpit, Cheamă cavalerii și-astfel le-a vorbit — „Viețuiește-un popol dincolo-n Carpați, Popol de mari fapte și de rari bărbați. Astfel cum un arbor lângă casă crește Și, crescând, lumina soarelui oprește, Astfel astă-dată, pe al nostru sân, Crește și va crește popolul român. Să surpăm stejarul într-a lui junie Și să spargem cuibul cel de bărbăție. Să-njugăm la carul cel triumfător Căpitanii ageri și pe domnul lor! Să stingem, prin lanțuri și prin împilare, Focul său de viață, de neatârnare, Până să roșească d-a se mai gândi Fericit și liber pe pământ a fi!..." Astfel zice Carol, iar maghiarii-aprinși Jură să zdrobească șoimii cei ne-nvinși.

II

Carol intră-n țară, asuprește foarte; Unde calcă, lasă lacrimi, doliu, moarte! Astfel se preface cel mai mândru loc. Unde trece, arde un torent de foc.

III

Domnul și boierii șed în lata sală — Toți bătrâni ce poartă părul alb cu fală. În acele timpuri un boier român Se stima pe atâta cât era bătrân, Căci pe cât în vârstă el înaintase În mai multe lupte încă se-nsemnase. Solii de la Carol dau regala carte. Despre cele scrise domnului fac parte „Dacă Severinul încă nu predai Și vasal de astăzi mie nu te dai, Cu oștire mare voi veni la tine Să te pui în lanțuri pentru-a ta rușine!" Iată cum răspunde domnul generos — „Ce dureri apasă sufletul frumos, Cât, uitând cu totul regală mărire, Se coboară astfel prin a lui gândire? Inimile zboară către bucurie, Dar mai iute încă zboară spre mânie; Iar cel ce domnește popoli pe pământ, Își lumină calea numai de cuvânt. Un domn se mărește prin înțelepciune. Patimile-n sânu-i vin din slăbiciune! Orice domn se află patimii robit, L-al măririi templu nu va fi primit.

Voi lua-n vedere toate câte-mi scrie; Pân-atunci, voi mergeți, fiți-mi oaspeți mie, În repaos fraged inimile dați

Și cât viața-i tristă, de puteți, uitați!"

IV

Cum se face noapte, domnul în tăcere Cheamă cavalerii și consiliu cere

— „Voi, boieri de țară! Ce vom face oare Să nu pierdem pacea binefăcătoare?

Carol, sub pretexte, fără de cuvânt, Cată să robească ăst frumos pământ!" Unul dintre dânșii și acel mai june

Cu mărinimie aste vorbe spune

— „Doamne! Două chipuri, două drumuri sânt... Amândouă rele pentru-acest pământ... Unul este lupta, pierdere făloasă;

Celalt este pacea, viață rușinoasă!

Însă pentru mine, d-ar fi să doresc, Aș alege chipul cel mai vitejesc,

Căci mai dulce-mi pare moartea cu mărire Decât cu rușine trista viețuire!"

— „Ale tale vorbe, Basarab a zis, Îmi îmbată dulce sufletul închis. Ele mă răsfață ca visări plăcute De copilărie, de mulți ani pierdute, Pe atunci când viața luce fără nor, Ochiul fără lacrimi, gândul fără dor! Zici că să ne batem, să pierim cu fală? Oh! Vedeți ce dulce sufletul se-nșală!

Celor slabi în lume dat-a Dumnezeu

Mintea să se lupte cu tiranul rău.

Oastea ne lipsește și ne vor supune...

Să batem tiranii prin înțelepciune!

Să le dam ce cere, dar p-al lor cuvânt

C-or ieși îndată din acest pământ...

Mai târziu, cu timpul, oști mai mari vom strânge Și-al lor jug cu fală și folos vom frânge!" Astfel le vorbește domnul cel mintos.

Cei mai mulți suscris-au actul rușinos.

V

Ana, jună doamnă, printre dânșii vine, Ca dorința dulce printre vise line. Ea desface vălu-i: raze de mândrețe, Prin flori de junie, îi lucesc pe fețe. Căutatu-i dulce, dar umbrit de dor Ca un foc de soare o vedem prin nor. Zeul ce inspiră frageda junie Cu frumoase gânduri de mărinimie, Varsă-n fața-i dulce foc dumnezeiesc, Iar în vorbă-i grații ce pe toți răpesc.

Iată cum vorbește: — „Mâna voastră scrie Pentru țara voastră moarte și robie. Însă mâna voastră nu s-a veștejit, Inimile-n lacrimi nu vi s-au topit! Nu! Căci peste toate mintea omenească În faptele noastre trebui să domnească! Dar sub vorba mintei, mândre domnitor, Oamenii îmbracă slăbiciuinea lor!

Doamne! Voi, mai-marii capi ai țării noastre! Căutați în fundul inimilor voastre

Cugetări și lacrimi pentru-acest pământ Ca flori rătăcite pe un vechi mormânt! Rupeți legătura care ne supune

Și prepară țării ani d-amărăciune."

Zice. Două lacrimi genele-i stropesc Și ca roua lină p-al ei chip lucesc.

Sub aceste vorbe cu care-i răspunde, Bucuria-i dulce domnul îi ascunde — „Tu, ce jos în lume fraged am iubit, Suflete prea gingaș, mie prea dorit, O, femeie rară! Dulcea ursitoare Nu ți-a dat în parte griji apăsătoare, Ci prin frumusețe și-ani desfătători, Lacrimile noastre să le schimbi în flori. Lasă-ne dar nouă grijile străine Și petrece-n casă zile dulci și line!"

Timpuri de virtute și de fapte mari! Suflete străbune, nobile și rari! Ați trecut ca frunza ce de vânt răpită, Lângă tristul arbor cade veștejită. Dar stejarul mândru încă se-nvelește Cu cununa-i verde care ne răpește. Iar tu, Românie, totul ce dorești, Tot ce perzi odată, nu mai dobândești! Să cătăm în noaptea timpurilor stinse Faptele sublime, numele ne-nvinse! Căci tot ce mai poate, sub al nostru dor, Să ne mai consoale, e lumina lor.

Astfel sub povara vârstei ce-l zdrobește, Cu trecutu-i dulce, cel bătrân trăiește, Și încins în lanțuri, robul cel străin Anii libertății cântă dulce, lin.

VI

Într-o sală mare, cu lumini puține, Intră căpitanii, nobilă junime. Nu sunt de părerea sfatului domnesc Actul de-nchinare îl disprețuiesc. Vor ca să lovească armia maghiară Și să spele pata ce-ar pica pe țară. La lumini de candeli ce se-ngân ușor, Ana-doamna vine în mijlocul lor. Ochii săi se lasă peste adunare, Străbătuți de dalbă, nobilă-nfocare. Păru-i spice d-aur din togă scăpând, Sânu-i alb ca crinul îi sărută blând. Generoasa doamnă astfel le vorbește — „Știți că totd-auna, cela ce domnește Are mari răspunderi, mari împiedicări, Și-n înțelepciune cată cugetări. Domnu-nchină țara ca s-o mântuiască D-armia străină ce va s-o robească. Așteptând să vie timpul priicios. Astfel, prin furtună un pilot mintos Strânge pretutindeni vălurile sale Și cu vijelia merge p-a lui cale. Însă numai domnul e răspunzător La străini de faptă-i; nu al său popor. Să spălăm noi hula ce ne-apasă foarte, Printr-o generoasă și frumoasă moarte! Să lovim străinii, prin strâmtori adânci!... Să-mbătăm de sânge vulturii din stânci!"

Astfel zice doamna. Căpitanii vor Și toți jur să moară pentru țara lor.

VII

Oștile maghiare țara părăsesc. Dar ieșind, pe cale pradă și robesc. Prada și robia nu sunt rănitoare Ca aceste vorbe crude, râzătoare „O, români, ascundeți armele-ostășești Și-mbrăcați d-acuma rochii femeiești! Ca acel ce vine să vă războiască, A vă cere-n luptă, să nu se josească!"

VIII

Dar a lor trufie repede-a pierit. Printre stânci românii, iată-i, au sosit!... Săgețile pleacă, aerul străbate, P-armia străină râură turbate... Soarele pălește... Gemete adânci, Surde, ne-nțelese trec din stânci în stânci. Coiful se despică; inima slăbește; Pe hârcile goale, sabia lovește; Sângele se varsă pe sânge-nchegat... Sufletele zboară... Cerul s-a-nnorat. Caii nechezează și turbează foarte; Oamenii se-mbată de sânge și moarte.

Mulți s-apuc la luptă și-n turbarea lor, C-unghii și cu gura se fărâm, s-omor.

Astfel cum s-arată după vijelie Arbori, flori și ierburi rupte pe câmpie, Arme și cadaveri d-oameni și de cai, În grămezi ici-colo stau zăcând pe plai. Carol schimbă portu-i... Scapă cu rușine; Dar puțini îl urmă, puțini fug cu sine.

Multe zile râul sânge-a revărsat Și-ale lor cadavre le-au împrăștiat. Multe nopți vulturul ce pe stâncă plânge, S-a hrănit cu carne, s-a-mbătat de sânge! Până-n timpii noștri, coifuri ostășești, Paloșe și pinteni, prin stânci mai găsești.

IX

P-o măgură verde muzicile sună, Căpitanii tineri cu respect s-adună Lângă căpitanul june, înfocat, Ce-ntr-această luptă mândru-a comandat. Căpitanu-aruncă coifu-apăsător Părul p-al său umăr cade râzător.

Cetatea Albă (Akerman)

Știți voi câte valuri se ridic pe mare Când o vijelie suflă cu turbare? Astfel sunt la număr mândrii musulmani Ce-apără cetatea sclavă de mulți ani!

Într-un fluviu d-aur, soarele lucește Și pe coifuri, arme, focu-i strălucește. Ștefan stă sub cortu-i împletit cu fir; Cetele Moldovei lângă el deșir. Pasă dorobanii cei cu coapse late, Cu sclipoase coifuri în argint lucrate. Îi urmez panțirii ce pe cai în spume, Ca ușoare vânturi, lunecă prin lume. Călărașii țării pe vânoși fugari, Îmbrăcați în zale ca bătrâni stejari. Între toți curtenii pasă cu mândrețe, În veșminte d-aur, cu frumoase fețe. Apoi toporanii de securi armați Și codrenii ageri și de toți stimați, Ziși și pieptul țării, căci aveau chemare S-apere Moldova de oștiri tătare. După dânșii pasă sprinteni vânători Renumiți în lupte ca săgetători. Și tunarii țării toți în negre poarte, Pestrițate-n roșu, crud simbol de moarte. Mai veneau în urmă oști de mercenari, Cei cu fruntea mică, ce se zic tătari. Unguri lați în spete, cu mustăți stufoase, Leși cu părul galben, cu cerbice groase, Apoi tighinenii și-alți republicani Pasă mai de laturi cu-ai lor căpitani. Ei erau vasalii lui Ștefan cel Mare Si veneau la luptă dup-a lui chemare. Cetele române râur în câmpii Ca râuri de ploaie după vijelii.

Cu Ștefan sub cortu-i capii toți s-adună Ca să rânduiască lupta împreună.

Unul d-între dânșii vorba a luat

— „Armia turcească crește ne-ncetat.

Dunărea tresare, geme sub povară

Și cu ne-ncetare varsă oști în țară.

Nu ar fi mai bine, mare domnitor,

Să-așteptăm să vie noul ajutor?"

Ștefan îi răspunde cu vorbire lină

— „Oastea noastră-i bravă, chiar de-ar fi puțină. Lupul singur numai, știți aceasta voi,

E d-ajuns să spargă turme mari de oi.

Focul după fumu-i nu poți socoti;

Sufletul cu trupul nu poți potrivi;

Bărbăția sfântă care ne mărește

Numărului mare locul împlinește.

Mulțimile-neacă numărul cel mic;

Sufletele însă mai mult le ridic.

Astfel vijelia fumul sparge-ndată,

Dar mai mult aprinde flacăra-i turbată!" Dorobanii pleacă. Soarele din nor

Se răsfrânge splendid pe pieptarul lor.

Viile răsfrângeri ce-n metal se-ngână,

Turbură, orbește armia păgână.

Lăncile pe piepturi lunecă ușor

Sau răstoarnă bravii după caii lor.

Sabia în coifuri intră sau se frânge;

Armele lucioase se roșesc de sânge.

Sângele se varsă... Paloșul de fier Se înfige-n carne până la mâner. Caii calcă leșuri, se incruntă foarte, Oamenii se-mbată de turbata moarte. Turcii iau de fugă... pasă spre cetate.

Poarta se deschide oștii fărâmate. Însă fugătorii, cu cei ce-i alung, Cu spedele-n spate, totd-odată-ajung.

Cum pe fața mării, după o furtună, Valuri lângă valuri luptă împreună, Astfel în cetate prin adânci strâmtori, Mestecați se luptă vinși și vingători. Strigăte de-nvingeri, de plângeri durere Se înalță în aer... Soarele repiere.

Pe o lată piață, printre fum și sânge, Armia lui Ștefan mai ales se strânge. Acolo-i seraiul. Pașa, cu puțini, Apără haremul necat de creștini. Ștefan își repede calul alb de spume, Dintr-o gură-n alta trece mândru-i nume. S-a luat seraiul. Sabie și foc, Pradă și urgie fulger acest loc.

Cum prin vijelie sună felurite Vânturile nopții, printre stânci trăsnite, Ploile muginde, tunetele-adânci, Râurile turburi ce cobor din stânci, Astfel se înalță sunetele d-arme, Strigătele d-oameni, crâncenele-alarme. Locul de cadavre este semănat, Sângele torente gâlgâie turbat. Calul, la vederea leșurilor moarte, Sforăie, răsaltă, se-nspăimântă foarte; A derăpănării umbră l-a lovit... Omul singur vede, pare fericit!

În derăpănare sufletu-i se-mbată. În oroarea morții gloria sa cată.

O femeie turcă printre cete pasă... Merge către Ștefan; în genunchi se lasă, Își ridica vălul: ochii lăcrimați D-o durere mare par împovărați. Pe bălaia-i coamă flori apar voios Cum lucește p-aur smalțul grațios Și cum crinii tineri printre raze-albesc, Prin buzele-i rumeni dinții strălucesc. Astfel cum lumina soarelui văratic Aurește fața lacului molatic, Căutarea vie noată voluptos În azuru-i dulce, candid, languros, Sub albeața dulce după juna-i față Râur delicate valuri de roșață, Ca dorinți frumoase prin vis virginal, Ca buchet de roze prin vas de cristal.

Ștefan, cu mirare, calul său oprește, Crede-un vis ferice, care-l amăgește. — „Cum în dalbe lupte tu ești curajos, Doamne! după luptă, fii mărinimos!" Ștefan se gândește. C-o mișcare face Omul de s-alină, armele de tace.

Rovina

Cu degetele d-aur, fragedele zori Iar deschid spre lacrimi ochii muritori. Dar sub cort cu cerge, tot cu fir mândrite, Mircea stă cu capii armiei dorite. Părul lui străluce ca fuiorul alb, Scapă valuri late de sub coiful dalb. Fața lui lumină de trăsuri frumoase, Sub trăite zile grele, furtunoase, El ridică fruntea făr-a suferi. Vocea lui răsună fără-a osteni.

Domnul le vorbește. Soarele s-arată. Dulcele repaos pe străini îmbată. Ei sunt mulți la număr, dar înfemeiați. Au venit la luptă de răpiri chemați Și dorința pradei e căzută foarte, Rar înalță omul pân'să-o cate-n moarte. — „Pentru țara noastră însă noi murim! În amoru-i tânăr inima mărim! Cât n-or fi românii un popor de sclavi, Demni de tot disprețul popolilor bravi, Cât roși-vor încă jugul crud să poarte, Cât a lor mărire or căta prin moarte, N-o călca străinul într-acest pământ Fără să găsească chiar al său mormânt. Cel ce nu se luptă pentru-al țării bine Nu merită viața decât spre rușine! Dar va fi, din contra, martor Dumnezeu! Inima îmi spune și român sunt eu!" Zice, sună-n bucium. Sub alt cort el pasă. Vede pe-a lui doamnă si-ntristată-o lasă.

Acolo se vede doamna și-a lui fiie Dulce și frumoasă ca o bucurie, Albă, purpurată, cu peri aurori Semănați cu lacrimi, ale morții flori. Pe gurița-i mică, fraged zmeurită, Sărutarea pare încă adormită! Iar pe fruntea-i trece umbra unui chin Și pe braț i-o pleacă ca pe-un moale crin. — „Fiica mea cea dulce! doamna-mumă spune, Să-nălțăm la ceruri sfânta rugăciune! De va pierde domnul lupta, viața sa, În robie crudă noi ne vom pleca. Dar robia noastră fi-va dezonoare, Moartea cea mai aspră, mai degrădătoare... Între două rele, moartea nu-i mai rea. Pentru-al nostru suflet, roagă fiica mea!" Strigăte de-nvingeri s-aud depărtat... Paloșul pe fiică muma a-nălțat! În amoru-i straniu doamna e sublimă. Fiica, tremurândă, capul ei înclină... Palidă, pierdută, lacrimi strălucesc P-ale sale fețe... farmec îngeresc! Altă știre vine... Paloșul coboară Și sărută dulce juna-i fețioară.

Mircea cu românii pe străini a stins. Moartea lor e crudă... Baiazid învins.

Cahul

Stelele de aur prin eter luceau. Turcii și moldavii printre flori dormeau. Ionașcu trece noaptea în veghere; Își adapă dulce sufletu-n durere, Apoi zice-n sine: „Slabe muritor! Nu-i destul că soarta te-a supus la dor, Pentru ce chiar însuți îți urzești în lume Altă suferință care te supune? Viața și mărirea, fericiri lumești, Vine-o zi în care tu le părăsești, Iar a ta țărână viermilor e dată Cât de dalbă fie fala ce te-mbată!"

Cheamă capii oștii și-astfel le-a vorbit — „Voi, cozaci ce-n lupte dalbe m-ați servit! Voi, feciori din țară ce, venind în lume, V-au scăldat cu lacrimi ale voastre mume, A sosit momentul jugul să zdrobim... Sau prin mândra moarte să ne nemurim! Puțin timp în lume un erou trăiește, Dar în scurta viață secoli viețuiește! Căci de dulce fală trece cununat Și, murind, în urmă-i nu va fi uitat. Cel dintâi muri-voi pentru-al țării bine! Cel dintâi lovi-voi cu-a mea călărime!" Zice. Dar sub cortu-i iată a părut Doamna lui maghiară, ca un vis plăcut. Coama-i poleită de raze de soare, P-albu-i sân revarsă valuri râzătoare. Chipul ei cel palid prevestește-un rău. Ce,-necat, se luptă cu sufletul său. Însă cu mărire ea atunci vorbește, Vorba-n dulci suspine i se răspândește — „Doamne, cu călării tu să nu te duci! Capul lor pe aur te-a vândut la turci. I-a lăsat să intre fără-mpotrivire

Și ți-a scris că-i numai o prea mică-oștire, Când p-această țară se vărsau mereu. Ești trădat de moarte, o, stăpânul meu!" Astfel zice doamna. Lacrimi, dulci roșețe Înecau atuncea palidele-i fețe... Domnul către hatman caută mirat. Iar acest din urmă pare turburat, Tremură, pălește, temerea-și ascunde, Apoi nalță glasul și-astfel îi răspunde — „Ale mele fapte par bănuitoare; Dar, o, mândre doamne, nu sunt trădătoare. Timpul vă va spune într-al meu favor. Cel dintâi în luptă merge-voi să mor!" Zice și se-nchnă. Domnul aprobează. Acuzatul iese. Ochii îl urmează. Cu-a lui călărime pleacă într-un zbor Către turcii falnici... și se-nchină lor.

Domnul dă semnalul, buciumele sun. În treizeci pătrate, bravii lui se pun. Turcii pun în frunte cetele-nchinate, Dar cu focuri crude le trăsnesc în spate. Domnul dă un ordin către vânători Ca să-ndrepte focul peste trădători. Între două focuri, cu-a lui călărime, Trădătorul hatman piere cu rușine. Cu virtute rară moldovenii mor! Turcii se-nspăimântă de nepăsul lor. Cu-ai lor cai s-aruncă repezi pe pătrate Ce ca stânci de piatră stau nestrămutate. Desperați descalic, se târăsc pe mâini, Mușcă de picioare pedeștrii români.

De trei ori moldavii turcii îmbrânciră, Dar tătarii ageri ajutor sosiră. Cum spumoase valuri ce pe mări pornesc, Află vânt contrariu, stau, se zguduiesc, Apoi iar se-nturnă repezi, spumegate, Astfel se-nturnară cetele turbate. Toți restrânși, p-ai noștri, repede cobor, Îi strivesc prin număr și prin focul lor. Calul și piciorul nu mai pot să calce Decât pe cadaveri... Câmpu-n sânge zace. Brațele-amorțite spedele scăpau. Cei armați nu cată, nu știu unde dau. O furtună crudă repede-a-nceput!... Pulberea-i udată, tunurile-amut. Domnul, cu durere, către-ai săi vorbește — „Omul și natura, tot ne părăsește. Nu mai e scăpare, noi am fost tradați!... Cel puțin muri-vom ca niște bărbați! Și prin moartea noastră dalbă, vitejească, S-arătăm ca neamul demn e să trăiască! Lupta ce se pierde cu-acest chip sublim Este-o biruință! Frații mei, murim!" Zice și s-aruncă cu stindardu-n mână Într-o mare ceată d-armie păgână. Cei mai bravi îi urmă, iar pe calea lor Turcii rânduri, rânduri cad zdrobiți și mor.

Noaptea pune termen într-a lor zdrobire. Domnul se retrage cu puțină-oștire. După niște șanțuri toți se grămădesc Și se bat trei zile până flămânzesc. Pașa lor propune lupta să încete, Cu cuvânt ca viața, țara să respecte. Pe coranul sacru jură șapte ori. Ionașcu merge la apăsători. Dar abia creștinii locul lor prădară Și-ntre cai pe domnul, turcii îl legară. Caii fără frâne zboară pe câmpii, Fug ca două păsări printre vijelii. O turbare crudă pe creștini conjoară. După cum jurară, caută să moară Intru prin turcime, moartea căutând. Pân'la cel din urmă s-abat omorând.

Stinsu-s-a lumina gloriei moldave! Plângi, o, tristă țară, sufletele brave Ce-au picat în luptă pentru-al tău amor! Plângi cu plâns de moarte pe mormântul lor! Râul peste vale cură sângerat; Câmpul de torente de sânge-i scăldat, Nu mai poate-nghite valul cel de sânge Ce pe valuri negre necurmat se frânge. Valea-i despoiată d-ale sale flori; Păsările-oprit-au imnii răpitori, Numai corbu-ntună cânturi întristate. Vânturile nopții, printre tufe-uscate, Prin mugiri duioase răsunau cu dor Ca suspinul dulce sufletelor lor. Sabia străină trece peste țară; Pentru fiii țării viața-i o povară! Cei bătrâni cu lacrimi roagă pe cei juni Să le curme viața; și demnele mumi Pe feciori îndeamnă la rezbel să sară, Își fărâmă pieptul, arătând să moară.

O, străini ce-n țară dulce v-ați umbrit, Nu-i destul că soarbeți sângele-i dorit, Dar purtați în țară alți străini c-urgie. Oh! blestemul nostru peste voi sa fie! Să n-aveți în viață țară să doriți! Peste fața lumii să vă răspândiți! Să cădeți sub lanțuri barbare, străine, Și de soarta voastră să n-aveți rușine! Iar voi, fii de țară, voi, ce vă lasați Ca să v-amăgească străinii-nsetați, Ce vă soarbe hrana, traiul și junie, De trei ori blestemul peste voi să fie!

Solii lui Țepeș la Mohamet

Mohamet ascultă, iar trimisu-i spune — „Tu dorești, prin arme, țara a supune, Robi a ne reduce? Sufletu-ți fugos Numai prin batalii poate fi voios.

Sunetul de arme, gemetele-amare Popolilor lumii ce-i încarci de heare, Singure împacă sufletu-ți turbat. Astfel fiul stâncii seamăna-n păcat, Numai când prin noapte, printre vijelie, Apa, vântul, norii urlă cu urgie! Dar gândit-ai oare dacă poți să ții Sub a ta putere țările ce-mbii? Căci aceste locuri de când sunt sub soare Au sorbit torente d-armii și popoare. Împărate mândre! pe cât te mărești, Tot p-atât te fărâmi, tot p-atât slăbești. Pe cel mai nalt arbor crivățul abate! Un stejar a crește cearcă greutate. În mulți ani se face, dar într-un minut Vijelia bate, arboru-a căzut. Vei putea tu ține sub a ta putere Toate aste locuri fără-ngreuiere? Pasărea protege puii mititei Câți pot să-nvelească aripile ei;

Dar pe câți aripa-i mică nu-nvelește Sunt lăsați furtunii, uliu-i răpește. Candela răvarsă razele-i de foc Ce pătrund în umbră până la un loc; Dar trecând de cercu-i noaptea deasă-ascunde Negrele-i mistere; raza-i n-o pătrunde. Aste țări stropite de sânge de bravi, Rugin lesne lanțul popolilor sclavi!

Vrei a trece râul ce te ține-n cale, Făr'să cerci nainte valurile sale? Dar aceste valuri, de mai multe ori, Au plecat trufia multor călători!

Astăzi poți învinge, căci ai mare-armie; Dar ce-ți sigurează stabilă domnie? Poți să ții în țară câte cete sânt? Poți să șezi chiar însuți într-acest pământ? Nu! Tu treieri lumea fără încetare. Țara noastră-i mică, sufletul tău mare. Mâine te vei duce cu oștirea ta Mâine din robie ne vom deștepta.

Vrând să pleci sub jugu-ți aste țări creștine, Tu ne-arunci în sânul limbilor vecine! Mare împărate! Trage-te d-aici

Și ne recunoaște drepturile-antici!

Numai prin aceasta poate ca să fie, Între turci și țară, pace, omenie. Pace, omenie nu vor fi, nu sânt Între robi și tirani, jos p-acest pământ!"

Și-mpăratul zice: — „Noi, cu arma-n mână Nu putem învinge nația română. Drepturile țării să le respectăm, Ca-n străine brațe să n-o aruncăm!"

Fecioara de la Prut

Bogdan întâlnește în dumbrava lată, Rătăcind sub arbori, un bătrân c-o fată. Cel bătrân pe capu-i poartă păr d-argint. Sub trei răni deschise umblă suferind. Fata pare-n doru-i ca o sărbătoare Ce străluce-n umbra grijii trecătoare. Valuri dulci de purpur neacă-ai feței crini, Ochii-i de durere și de plâns sunt plini. Părul ei cel galben albu-i sân sărută Și-astfel sărutându-l, fața-i împrumută.

— „Doamne! Țara piere... Bine ai venit!" Zice... Dar sub doru-i cade... a murit. Fiie-sa-l susține... Doru-i nu vorbește, În torent de lacrimi nu se răspândește, Dar cu suflet mare astfel a vorbit — „Mi-au ucis tătarii mândrul meu iubit! Astăzi, iată, piere chiar al meu părinte! Peste toată țara seamănă morminte! Dar voi nu combateți, nu sunteți români! Aruncați mai bine armele din mâini!"

Zice. Dar tătarii p-acolo-nnorară. Domnul va să fugă prin păduri de țară. Fata smulge arcul unui luptător Și-n tătari s-aruncă cu sufletu-n dor.

La această faptă ei se rușinară Și-nturnând toți caii, spre tătari plecară. Iar tătarul fuge. Domnul stă mirat Nu-nțelege fuga cum s-a întâmplat.

O fecioară blondă către dânsul pare Și-i aruncă capul hanului cel mare.

Bătălia de la Varna

Generalii pasă sub un cort creștin Unde-n cursul nopții lung consiliu țin. Acolo se vede regele Lehiei, Huniad, eroul țării Unguriei, Mari prelați ai papii, tineri cavaleri, Vlad al României cu mai mulți boieri, Căci creștinii popoli din vecinătate, Îndemnați de papa, turcii vor a bate.

Ladislav acolo cel întâi vorbește — „Reușita dalbă mie îmi zâmbește, Dar doresc să-mi spuneți dacă-mpărtășiți Dulcile-mi speranțe, consilieri iubiți! Căci credința vie trebui' să domnească În orice-ntreprinde mintea omenească. Cele mai deșarte lucruri care sânt Ea le-nviețuiește jos p-acest pământ. Ea ne poartă-n viață, cum lumina dulce Printre căi ascunse pașii ne conduce. Ea bucură viața, cum dulcile flori Împletesc cununa cea de sărbători!"

Huniad ia vorba: — „Preamărețe sire! Capul meu răspunde despre reușire! Sufletele noastre nu s-au îndoit Și credința dulce le-a dumnezeit. Nimene nu poate dimpotrivă-a zice Dintre generalii ce se află aice!" Astfel zice bravul. Toți se bucurau. Domnul și boierii singuri ascultau. Regele întreabă: — „Doamne, ce durere Inima-ți înclină astfel spre tăcere?" Vlad atunci răspunde celor adunați — „Eu sunt de părere luptă să nu dați! După multe păsuri și cercare vană, Mi-este cunoscută spada musulmană. Voi duceți în luptă prea puțini ostași; La vânat sultanul duce-atâți arcași. Dar s-aveți oștire mult mai numeroasă, Iarna ce sosește nu e priincioasă. Sire, preoți, nobili! Astăzi, m-ascultați! Ar fi mult mai bine să vă înturnați Și la primăvară, cu mari oști creștine, Să-ncepeți răzbelul pentru-al lumii bine."

Regele răspunde: — „Noi vom fi puțini, Dar avem speranța pusă în creștini. Grecii, oști alese nouă ne-mprumută. Flota genoveză credem că ne-ajută."

Vlad răspunde încă regelui așa — „Între greci credința nu puteți lăsa. Grecii sunt slabi foarte ca să nu vă-nșale! Robi ai fericirii cei materiale, Genovezii încă nu se cumpănesc Între fala dalbă și-aurul turcesc. Să nu cereți fapte nobile, mărite, Limbilor ce-s date speculei josite! Inimile voastre cată generos; Dar tot ce-i din inimi poate fi frumos? Inima ce simte fără-nțelepciune, Simte dimpotriva lucrurilor bune!"

Huniad se scoală, strigă contra sa. Cu focoasă vorbă ce vorbește-așa — „Ungurul nu fuge dinaintea morții! Tu, române doamne, ții pe dreptul Porții. Tu trădezi creștinii, cuvântând așa!" Cu virtute-antică domnul asculta.

Lupta se decide. Vlad, l-a lui plecare, Regelui Lehiei zice cu-ntristare — „Dacă soarta, sire, mintea ți-a-nvelit, Ca să te zdrobească, fie ce-ai voit!

Plec; dar las cu tine ceata românească, Fiul meu să-ți serve și să te dorească. Îți mai las, o, sire, doi pagi credincioși Și doi cai ca vântul ageri și fugoși!" Și-arătându-i caii, îi mai zice: „Sire! Iată-a ta scăpare la nefericire!"

Turcii dau năvală, sparg, ucid amar. Furia lor n-are pace, nici hotar. Astfel într-o turmă lupii când coboară, Fără de repaos, sparg, fărâm, omoară.

Huniad cu mândra ceată de români

Cade printre dânșii... vin la piepturi, mâini, Intră pân'la corturi unde-n pace lină Amurat răsfață fruntea lui senină.

Se spăimântă... fuge... însă, rușinat, Se înturnă; cade pe creștini, turbat. Intră-n niște cete... De departe vede Regele cel tânăr... Calul său repede... Îl rănește-n frunte... Regele-a căzut... Un spahiu retează capul său plăcut.

Armia creștină fuge spăimântată.

Huniad el însuși, viața-n fugă cată.

Preoții ce-l urmă, rechem dureros

Vorbele-nțelepte domnului mintos

— „Inima ce simte fără-nțelepciune,

Simte dimpotriva lucrurilor bune!"

I

Luna se înalță palidă și plină, Varsă peste taberi râuri de lumină. Somnul dulce plană pe combătători. Miriade păsări ciripesc prin flori. Apele le-ngână; caii-n nerăbdare Varsă-n sânul nopții lungă nechezare. Ionașcu singur e neliniștit. Ochii săi se-nturnă către răsărit, Apoi dă semnalul... Bravii săi s-adună... Pleacă să combată duși de blonda lună. Se duceau moldavii bărbătați de dor, Ca setoase păsări ce la râuri zbor.

II

Zorile se varsă. Pașa se trezește; Cheamă capii oștii și-astfel le vorbește — „Voi, credința noastră, voi, preanobili fii; Ieniceri de frunte, voi, siimeni, spahii! Vă puneți sub arme! Trâmbițele sune! Vulturii și corbii turme să s-adune! Soarele pălească pe umbrosul cer! Armia intre-n cărnuri până la mâner! Calul să turbeze în frâul ce-l strânge! Din dușmani să muște și să-noate-n sânge! Cum o vijelie risipește-un nor, Spulberați îndată rândurile lor! Sabia să cază peste ei c-urgie! Viața lor și-averea ale voastre fie!"

Astfel zice pașa. Toți se pun la rând. Semiluna-n aer plană fluturând. Dar pe altă parte lonașcu vine, Pune spre bătaie cetele creștine. Intră printre rânduri pe un cal nebun Ce varsă pe nasuri flacără și fum. Aurele leagăn coama-i jucătoare; Coiful său lucește, coperit de soare; Maiestatea luce p-al său chip umbrit Și, privind ostașii, astfel le-a vorbit — „Turcii calcă țara, cată s-o robească... Dar nu-i încă ruptă spada vitejească! Inima Moldovei încă n-a slăbit Sângele prin brațe-i nu a putrezit. Cei străini nu calcă țara vitejească Sabie și moarte fără să-ntâlnească. Aste multe cete ce ne înconjor, Pot să scalde țara cu sângele lor! Încă-o datorie! încă-o luptă nouă! Biruința dalbă ne surâde nouă, Căci această țară nu e scrisă-n cer Printre țări robite ce prin secoli pier! Astfel zise domnul. Toți se-nverșunesc. Ambele-avangarde iute se lovesc.

Armele-otomane cad și se făramă P-ale noastre coifuri, zale, piepți d-aramă. Astfel cum s-arată p-o hârtie-aprinsă Ce-n cenușe trece pân-a nu fi stinsă, Scânteioase raze ce lucesc și mor, Ne-ncetat pier turcii sub armele lor.

Hatmanul Sfircioschi sparge totd-odată, La Tighina, altă numeroasă-armată... Treizeci de stindarde domnul saluta Și, privind trimisul sângerat, zicea — „Fii iertat, o sânge! de vei naște-odată, Patrie română, mare, lăudată."

Mihai în Transilvania

Batori Andrea, domnul de Ardeal, Lui Mihai îi scrie: „Credincios vasal, Să te scoli cu fiii-ți și să vii la mine Ca să capeți pace, grație și bine!"

Iar Mihai răspunde: "Fac precum tu vrei. Voi veni la tine cu toți fiii mei!" Zice și purcede cu oștiri de țară, Hotărât să-nvingă sau măreț să piară.

Ca născânzii fluturi ce rup vălul lor Și p-aripiori d-aur ies, se cerc în zbor, Zorile făramă valurile-umbroase Și se vărs în aer dulci și auroase.

Dar Mihai vorbește: — „Jugul cel de dor Spartu-s-a sub brațul cel triumfător; Dar creștinii popoli din această țară Mai amare lanțuri astăzi ne prepară. Astăzi vingătorii din Călugăreni Au ajuns să fie sclavi la ungureni. Eu urăsc în viață orice tiranie, Ori de ce natură, ori de unde vie!

Vie de la cela ce se zice rău, Ce ne pleacă fruntea sub paloșul său; Vie de la cela ce din amăgire Ne vorbește nouă despre fericire! Ea degrabă astfel sufletu-omenesc, Cât să fie liberi oamenii roșesc. Azi o zi frumoasă pentru noi lucește. Sub aceste arme lumea vă privește! Umbrele străbune din mormântul lor Vă surâde dulce într-un sfânt amor. Zilele ascunse în viitorime Vă-mpletesc cunune, fragede, sublime; Țara vă admiră... Juni, bătrâni, femei, Pentru voi se roagă, o, vitejii mei. Junele fecioare, inimi delicate, Pentru voi răvarsă lacrime curate. Printr-o dalbă luptă, azi vă străluciți! Meritați amorul țării ce doriți. Nu luați aminte vorbele de fală Și cu care înșiși ungurii se-nșală! Sub aceste vorbe de deșertăciune Ăst popor ascunde trista-i slăbiciune. Astfel cum pe fața celor care mor Mincinoase roze râură ușor." Zice, dă semnalul. Trumbetele sun'; Tabăra se mișcă... Cetele s-adun. Avangarda noastră spre vrăjmași pornește. Cum pe căi pierdute cel ce rătăcește Află-un râu, s-oprește și cu gândul său Măsură puterea-i cu fatalul rău, Apoi cu tărie se aruncă-n valuri, Îndreptându-și mersul dincolo, la maluri,

Astfel și românii pe unguri văzând, Stau, a lor putere măsură în gând, Apoi cu virtute către ei coboară, Hotărâți să-nvingă sau, de nu, să moară.

Rândul se rărește. Fâlfâiesc stindarde, Strălucesc la soare săbii, alebarde; Dar stindarde, arme s-amestec, s-unesc; Armele se nalță, fulgeră, lovesc. Aerul răsună de strigări turbate, Deturnări de arme, vaiete cruntate. Duruiri de care, tropote de cai Ce cu vierșunare se cobor pe plai. Pedestrimea noastră un minut se frânge. Dar Mihai sosește... Pe fugari restrânge.

— „O, viteji! Ce faceți? Unde mergeți voi? Nu-i p-acolo drumul dalbilor eroi! Calea ce luat-ați la fricoși convine, Merge la robie, merge la rușine! Iată calea voastră, printre neamici. Câți sunt bravi, să vie, să-i vedem aici! Cei fricoși să fugă, precum se dezbină Rușinea d-onoare, umbra de lumină!"

Vorbele lui cheamă pe ostași la loc

Și le-aprinde sânul de eroic foc.

Domnul țării însuși merge-n fruntea lor, Cu sabia-n mână, mai zicând cu dor

— „Mergeți, dați de știre la părinții voștri, Că pe când din luptă au fugit ai noștri, Mihai prin mulțime moartea căuta!"

Aste mândre vorbe mai mult îi mișca, Cum un fulger splendid ne-ncetat lovește Pe bizara-i cale lucruri ce-ntâlnește, Fără să s-oprească după ce-a lovit, Astfel domnul nostru trece neprivit, Sparge tot ce poate pe fatala-i cale, Fără să-și oprească pasurile sale.

Ungurii pierdură semeția lor; Cel fugar atacă pe cel vingător.

Pe sinistra cale ce Mihai își face, Șire de cadaveri-n lac de sânge zace. Au turbat românii! Ungurii slăbesc... Ale nopții umbre lupta învelesc. Valea-i coperită d-arme fărâmate, De cadavre d-oameni rupte, dezmembrate. Colo mortul zace peste cel rănit Și învingătorul peste biruit. Caii ce-nainte, ca vânturi turbate Străbăteau vârtejul furiei turbate, Abătuți de moarte zac înțărânați, Lângă cavalerii morți sau fărâmați.

Șoapta se mărește, apoi scade, piere. Fremet de turbare, plângeri de durere, Gemete profunde, crude văitări Ce se schimbă, leșin, prin lungi suspinări. Peste tot se-nalță, cresc și scad de tot Și tăcerea tristă cade peste tot. Armele de luptă ce la mândru soare Fermecau vederea prin a lor splendoare,

Pline sunt de sânge cu colb închegat; Ochiul nu le vede decât întristat.

Cardinalul fuge cu puțini flăcăi; Iar în fugă piere, junghiat de-ai săi.

Domnul Ionașcu

Ionașcu-adună capii la senat. Cu durere-n suflet el a cuvântat — „Poarta cere darea d-astăzi îndoită; Dar Moldova noastră cade mai zdrobită; Însă nu-i acesta lucrul cel mai rău; Dar cu asta țara pierde dreptul său. Drepturile sale sunt tot ce-i rămâne, Sunt tot viitorul țărilor române. Toată fața țării fiilor moldavi E stropită nobil cu sânge de bravi. Cum au fost părinții, fiii n-au să fie? Și-au uscat ei oare sufletu-n sclavie? Voi, fruntașii țării, ce sub arme-albiți, Din trecuta fală, dulce vă hrăniți. Preoți, sfinți apostoli de creștinătate, Nobilați durerea țării ce s-abate! Misia cerească cum o să-mpliniți, Când creștinii popoli vor cădea robiți? Tu, junime vie și mărinimoasă, Tu, ce-n orice locuri inima-ți frumoasă Râură mari gânduri printre muritori, Cum o primăvară varsă dalbe flori, Vei vedea tu oare cetele străine Fărâmând cu moarte țările creștine, Fără sa se rupă sufletu-ți de dor, Fără să se-nalțe brațu-ți vingător?" Astfel zice domnul mândru-aplaudat. Sufletul lui Ștefan pe toți s-a vărsat. Domnul cu poporul jură ca să piară, Pe tărâmul luptei, pentru sfânta țară.

I

Plângi, frumoasă țară, lacrime de sânge! Plângi, precum durerea ne-ncetat se plânge, Căci amărăciunea ce te-a-nconjurat Sufletul tău fraged crud a fărâmat! Fiii tăi cei vitregi fost-au pentru tine Mai amari ca vârful sabiei străine! Ei te dară sclavă la tiranii tăi — Tu bătuși trei secoli pe nemicii răi; Dar putuși învinge dalba tinerețe Ce simțeau spre fiii-ți plini de frumusețe? Le lăsași tu capul cel încununat. Ei ți-au smuls cununa, la străini a dat. Îi lăsași să joace cu-armele sublime Ș-ai tăi fii le dară hordelor străine. Plângi, ș-ascunde plânsul, să nu dezvelești Rușinoasa faptă celor ce iubești.

II

Intră prin Moldova mii de turci, tătari, Domnul cu muntenii și făloși maghiari. Domnul României scrie lui Dumbravă „Nu venim a bate țara noastră bravă, Ci să scoatem domnul cel nelegiuit Ce-naintea Porții s-a disprețuit. Vin'de te închină domnului ce vine, Cărui toată țara să-i dorească bine."

III

Falnicul Dumbravă pe boieri chema Și citind scrisoarea le vorbește-așa — „Iată-acum cu totul țara sub sclavie! Dar ce-mi face viața și mai crudă mie E să văz românul astăzi trădător Aducând străinii contra țării lor! Câți din voi au încă sufletele pline De mărirea veche, vie după mine!"

IV

Soarele se-nalță sub un cer senin.

Peste patru taberi varsă raze lin.

Dar sub cort, la masă, cei mai mari s-adună... Muzicile joacă, cupele răsună.

Acolo se vede pentru prima ori

Domni români să-nchine pentru-apăsători, Căci din timpu-acela suflete-njosite

Apăreau pe tronul țării strălucite.

Oastea lui Dumbravă peste câmp senin Vine către corturi... Ambii domni închin! Vine, dar lovește pe convivi la masă. Domnii, cu teroare, mese, corturi lasă. Ionașcu vine. Din trei părți de loc El lovește turcii și-i trăsnește-n foc. Apoi cade p-unguri, fărâmă c-urgie, Cei mai mulți, de moarte, scapă prin robie.

I

Serascherul vede cetele moldave,

Oștile muntene, tinere și brave.

Dar a lor splendoare turbură mai rău

Fala musulmană și sufletul său.

El tânjeste domnii pentru ce să vie

În cuprinsul luptei cu puțină-armie.

Petricei răspunde pentru-ai lui moldavi — „Sunt puțini la număr, însă toți sunt bravi." Pașa se mânie, c-un hanger lovește

Domnul peste față - fruntea lui roșește.

II

Pe dorminda frunte vechiului Hotin Luna plină varsă valuri d-aur lin. Dar sub cortu-i mândru serascherul cheamă Capii ordii sale și le cere seamă. Pe lucioase stofe pașii s-așezau; Numai domnii noștri pe picioare stau.

Serascheru-arată planurile sale.

Pașii toți se-nchină și găsesc cu cale.

Apoi cere vorba domnilor români

Și-astfel le vorbește: — „Ce tăceți, voi, câini?" Domnul României astfel îi răspunde

— „Umbrele științei până-a nu pătrunde

Este nevoință garde să-nșirați,

Căci în somn molatic turcii toți sunt dați." Pașa se mânie și mânia-i crește,

Cu măciuca d-aur el pe domn lovește.

Ambii domni atuncea cortu-au părăsit;

Dorul ce-i pătruride gândul le-a mărit.

Petricei vorbește mândrelor armate — „Țările române sunt azi înherate. Cela care-aude hulă și-ntristare Și mai pleacă fruntea, suflet nobil n-are. Sufletu-i merită să fie-umilit Și decât rușinea mult mai înjosit." Zice. Căpitanii jură răzbunare. La poloni, românii trec cu mic, cu mare.

III

Leșii se coboară, turcii se trezesc. rmele răsună, văile mugesc. Petricei deschide porțile pe dată. Leșii intră,-atacă, lupta-i verșunată. Zorile revarsă peste luptători, Peste morți, pe sânge, luminoase flori. Petricei, în frunte, p-al său cal răzbește. Vede serascherul... capul îi răpește.

Vornicul Dumitru

Pașa din Silistra cu Hatif unit Vor s-apuce țara cu oștiri d-elit. Vornicul Dumitru înainte iese Cu treizeci de turnuri și cu oști alese. Pune-n care tunuri învelite-n lemn Și le duce-n taberi sub al păcii semn. Scrie că le duce birul de la țară. Pașii le primiră și se bucurară. Dar când aste care printre turci intrau, Oștile române mai pe jos veneau. Lăzile se farâm. Tunurile pline Fulgeră d-odată cetele străine. Turcii se-nspăimântă și se risipesc, Iar românii ageri, ager îi cosesc.

Mihai la Vidin

Domnul merge-n frunte luminat mereu De lumina dalbă sufletului său. Nimeni nu mai poate domnului să urme. Căpitanii roagă pasul să-și înturne. Câțiva turci văzându-l repede-l atacă. Mândrele lui arme furia-i împacă. Unul dintre dânșii care mai trăiește Își ridică lancea. Domnul se sfiește. El apucă lancea cu-ambele lui mâini Așteptând s-ajungă bravii lui români. Amândoi cu mâna cruda lance țin. Turcii către dânșii cu turbare vin. Dar ca două valuri pe mări furtunoase Iată vin Buzeștii cu săbiile scoase. Ei ucig străinul și pe domn îl scap Și toți trei s-aruncă în al oștii cap.

Coroba

Într-a nopții pace ei sărbătoresc Până când în aer stelele albesc. Dar atunci în sala cea de sărbătoare Coperit de rane un ostaș apare — „Hanul cu tătarii vin p-acest pământ Și îl schimbă-n doliu și în trist mormânt!"

Astfel zice bravul și sub răni s-abate. Domnul îl sarută și cu bunătate Zice: — „Mergi d-alină nobilul tău chin P-al meu pat molatic în repaos lin!"

Danțul urmă cursu-i: muzicile sună. Ștefănică-vodă dănțuie c-o jună. — „Dulce copiliță! Ștefan îi zicea, Vrei să-ți dau coroana și cu viața mea?" — „De voiești, o, doamne, dulce să-mi fii mie, Lasă desfătarea, mergi la bătălie!"

Domnul stă pe gânduri, pare rușinat. Cheamă căpitanii... Toți a-ncălecat. Zboară la Coroba, pe tătari lovește, Îi fărâmă crâncen și pe mulți robește. D-acolo se-nturnă către mândra sa Și cu-a lui coroană îi dă mâna sa.

Lupta între români

Ștefănică-vodă intră-n Românie.

Radul, domnul țării, cum aude-i scrie „Fiul meu cel tânăr, ce păs furtunos

Turburat-a oare sufletu-ți frumos,

Cât să tacă glasul sângelui frăției

Și să calci cu moarte fiii României?

Șerpii între dânșii încă nu s-omor,

Nu-nvenin cu moarte cei din neamul lor. Pentru ce românii, fii ai ceeași mume, Mult mai rău ca șerpii face-vor în lume? Bărbăția-i mândră când un crud străin Poartă în sânul țarii moarte, pradă, chin, Căci atunci pe popol dalba-i rază luce Ș-ale sale bunuri le revarsă dulce!

Astăzi șase popoli țara ne-mpresor,

Către noi cu moarte și robie vor!...

Numai prin unire vom scăpa de soartă, Iar prin dezbinare țara noastră-i moartă. Dar tu vrei prin arme ca să ne fărami Și, zdrobindu-ți frații, servi ai tăi tirani." Astfel Radul scrie vorbe dulci și line. P-a lui față cură lacrime divine.

Apoi merge-n cortul domnului bătrân

Care îi deschide sânul de român.

I

„Viața, orice bunuri într-această lume Dăm cu fericire pentru-al țării nume. Toate sunt plăpânde pe acest pământ; Numai bărbăția trece de mormânt. Bărbăția noastră pe străin încântă... Limbile vecine bine ne cuvântă. La numele nostru toți se-nturnă blând Și privesc românul de mărire-arzând. Din vrăjmașul sânge, cu-armele sublime Scris-am dreptul țării în viitorime. Iată ce ne face voioși să luptăm, Pentru țara noastră zilele să dăm." Astfel este cântul celor care mor Și vestește fala sufletelor lor.

II

Leahul strică pacea și prin țări robește. Rareș cheamă capii și-astfel le vorbește — „Scris-am prin solie răilor străini Să nu calce pacea, dulce la creștini... Iată cum soliră: Pacea nu-i călcată, Numai mintea voastră este turburată. Aste vorbe-s bune pentru staturi mari, Între două nații libere și tari... Nu pot să le zică o vasală țară Ce de-atâtea oare am supus la heară." La aceste vorbe toți se inimau; Toți spre răzbunare brațul își armau.

III

Pe Siret la vale Petru Rareș pasă. Capii leși cu toții stau fălos la masă. Siguri de izbândă, împletesc cu flori Cupele de aur printre sărbători. Ați văzut lăcuste ce-n noroase droaie Se strecor în aer ca un nor de ploaie, Ce-și precurmă zborul și cobor din nori Unde văd o vale cu frumoase flori, Apoi fără veste, crude și flămânde, Mistuiesc îndată plantele plăpânde, Ierburile-amare care le displac, Coadele tăioase ce căzute zac? Astfel și moldavii trec, s-opresc d-odată, Sparge a Lehiei tabără armată.

I

Ce îți folosește, scumpă Românie, Dulcea-ți frumusețe, rara-ți bogăție, Anii tinereții ce te înconjor, Când tu ești robită, sfântul meu amor! Vai! aceste bunuri, țara mea creștină... Servă să răpească inima străină Și să facă doru-ți mai nesuferit, Cugetând la fiii-ți ce s-au risipit! Fruntea ta se-nclină ca o dulce floare Ce se veștejește fără foc de soare, Dar nu ești ursită ca să veștejești, Țara mea cea dulce, fără să trăiești... Vin-întâi la viață... Fiii tăi s-adună... Armăsarul strigă... Armele răsună... Spulberă cu moarte pe apăsători... Cinge-ți înc-o dată fruntea ta cu flori!

II

Țara n-are capăt... Mulți ambițioși Se certau pe tronul vechilor strămoși. Dar sultanul face pașalâc din țară Și trimite-oștire turcă și tătară. Câți aveau în inimi sânge românesc, La pierirea țării uită ce doresc. Cei mai mari ai țării strig în adunare — „Astăzi se fărâmă sfânta neatârnare Ce părinții noștri, printre timpi de dor, Le-au păstrat prin lupte, cu sângele lor. D-astăzi tot românul va trăi-n sclavie Și va trece viața fără bucurie. Plânge-va sub lanțuri palid ș-abătut Și străin în locul unde s-a născut. Peste tronul țării suflete mârșave Vor domni spre hula națiunii sclave. Dar decât o viață veștedă d-amar, Plină de-njosire fără de hotar, Pentru nobili inimi moartea-i mai dorită, Moartea cu mărire celor bravi iubită. S-apărăm prin arme țara ce dorim Și cu-a noastră viață noi s-o-nviețuim!"

Astfel strig d-odată fiii cei de țară Și domnind pe Radu toți făloși s-armară.

La Glubavi devale turcii sunt trăsniți Și s-abat ca frunza câmpilor cosiți.

Clejanii

Cinci columni de flăcări coperite-n fum, Din cinci părți de lume peste țări detun. Turcii și tătarii cad amar pe țară Ca turbate râuri după ploi de vară. Sunetele d-arme, tropote de cai, Uruiri de care trec în jos pe plai. Strigăte de fală, plângeri de durere, De la cel ce-nvinge, de la cel ce piere, Peste fața țării repede cobor, Dintr-un munte într-altul leșină și mor. Unde calcă turcii tot s-atristă foarte, Totul ia culoarea de mormânt, de moarte. Pe bărbați înțeapă... Junele fecioare Cu-anii lor cei fragezi pierd a lor onoare. Mumele cu corpul coper pruncii lor Și-n această luptă cu durere mor.

Radu cheamă capii ș-astfel le vorbește — „Mehmet-bei c-oștire țara ne robește, Dar cât al meu sânge nu va putrezi, Fruntea-mi în sclavie nu voi umili. Lanțu-ncinge corpul când inima cade, Când nu mai roșește ca să se degrade!

Cel ce poartă jugul e de lanțuri demn Al oricărei crime lanțul e un semn. Dar a noastră țară pe viitorime N-are să roșească d-a noastră rușine. Cel ce geme-n lanțuri, martor Dumnezeu! Nu-i din fiii țării, nu-i din neamul meu!" Căpitanii jură cu solemnitate Viața lor să deie pentru libertate. Cetele române se re-mbărbătesc, Cu-arme și tărie pe străini trăsnesc. Sângele se varsă... C-orice lovitură Naște-un val de sânge ce pe sânge cură, Albele turbane pică, se desfac... Pe pământ, în rânduri, musulmanii zac. Sunetul trompetei nu le dă mișcare. Caii fără frâne-i calcă sub picioare; Câți se pun să fugă nu scap de mormânt, Fug ca nori de ploaie fulgerați de vânt, Strălucitul soare scutură de ceață Pletele-i lungi d-aur, luminoasa-i față, Cum flăcăul tânăr scutură ușor Părul lui cel galben și râurător.

Țuțora

Către domnul Petru tânăra sa fată Într-o zi purcede tristă, dolorată. Își ridică vălul cu aur țesut. Ca o auroră chipu-i a părut. Ochii-umbriți de gene râur lacrimi line, Râură tezauri de grații divine.

Vorba-i ca murmura aurei ușori Printre rozioare, delicate flori. Părul ei ce noaptea fața-i împrumută În ridente bucle sânul ei sărută.

— „O, mărețe doamne, fii ascultător. Au venit cazacii, prad, robesc, omor. Fii cu bunăvoie pentru-această țară! Scoală-te și sparge ceata lor barbară!" — „Fiică, nu deschide sânu-ți frăgior Grijilor ce farâm omul pieritor. Inima fecioarei sub dureri s-abate Ca sfioasa floare prin furtuni turbate. Cel ce-ți dete viața ție ți-a lăsat Lumea cu dulci raze, unde necurmat Grijile-ncunună cugetele line Cu florile d-aur viselor senine. Te îmbată dulce de cerești visări Și ne lasă nou negrele vegheri!" — „Dar când omul uită drepturile-i sfinte, Nu-i iertat femeii să-i aducă-aminte?"

Zice: ochii pleacă dulci și lăcrimați, Domnul îi sărută perii săi curați Și cu dalbe lacrimi: — „O, preadulce fiie! Îi vorbește domnul; Voia ta să fie!"

De trei ori din ceruri rumenele zori Au deschis spre lacrimi ochii muritori. Dar a treia dată lupta se precumă. Inamicul fuge și moldavii-i urmă. Taie și fărâmă pe cazaci cu dor, Prinde în robie pe hatmanul lor.

I

Încetează, țară dulce și iubită, A spera mai bună, mai frumoasă-ursită, Pe cât timp în viață nu vei căuta, În trufașe lupte, fericirea ta! Lanțu-ncinge numai brațe nearmate, Slabe de robie și de lașitate. Dar a ta ursită, o, patria mea, A pieri-n uitare, scrisă nu era! Misia-ți în lume fuse glorioasă... Pentru ce pleci capul, țara mea frumoasă? Este încă timpul; moartea n-a cuprins Tot sufletu-ți nobil de durere stins. În a vieții carte, zile de putere Poți să afli încă, țară de durere! Scaldă al tău suflet în al vieții foc, Între popoli liberi ia-ți mărețul loc!

II

Oștile polone pe Cornul lui Sas, Cu trufie mare tăbărând, au mas, D-acolo Potoski domnului dă știre „Noi avem pe țară drept de moștenire, Câștigat prin moartea vechilor eroi. În pământu-acesta noi suntem la noi!" Astfel scrie leahul îngâmfat de fală Și-n plăceri molatici inima-și înșeală. Astfel scrie leahul; dar acest popor Nu plecase încă inima sub dor.

Domnul se ridică cu a lui oștime Și, lovind, zdrobește oștile străine.

Armia polonă laurii-a pierdut. Unii leși s-aruncă și se-neacă-n Prut; Alții scap prin fugă ș-alții prin robie. lar moldavii taie... strig cu ironie „Ce luați d-a fuga, strănepoți d-eroi, În pământu-acesta nu sunteți la voi!"

Șase mii, în luptă, din poloni picară; Pe Potoski-l duce coperit de fiare.

Petru Șchiopul

Petre strânge capii cei mai renumiți Și cu dor le zice: — „Frații mei doriți! Alte dări străine Poarta-mi cere mie; Calcă dreptul țării și ne dă-n robie. Noi n-avem putere să ne-mpotrivim, Înarmați cu chipul după cum dorim, Căci e stinsă țara, cetele-s pierite Prin atâtea lupte lungi și strălucite. Dar eu nu voi încă țara-mi să robesc Și d-acum nainte tronul părăsesc!" Au răspuns boierii: — „Domnul ce-a să vie. Asculta-va turcii, măcar cine fie. Noi vom pune banii pentru țara ta, Numai de la tronu-ți nu te depărta!" Petre le răspunde: — „Mulți au ca să fie, Cu-njosite datini, demni fii de sclavie, Pentru care fala și-al țării amor Nu le mai înalță sufletele lor, Care-nclină capul numai să trăiască, Care-și vând chiar țara numai să domnească. Însă pe domnie țara nu-mi vând eu, Nu ucid eu pacea sufletului meu!" Astfel zice domnul. Toți se întristară. Petru lasă tronul, avuție, țară.

Gherghița

Pe o vale-ntinsă, luna de prin nori Varsă valuri d-aur peste luptători. Unii-n somnul dulce sufletele lasă, Alții-nșeală timpul bând voioși la masă, Alții-nfrână caii, spăl armele lor Sau revarsă-n noapte doine dulci de dor.

Dar Vlăduță-vodă stă sub cort și spune Vorbe de mirare doamnei sale june — „Fiecine cată tronul domnitor Și străinu-i face mână d-ajutor. Poate că să-nvingem armia maghiară, Însă vom aduce pacea dulce-n țară? Noi neavând putere, turcii-ntărâtăm Și cu chipu-acesta tara o trădăm!"

Zice... Cum un șarpe ce, călcat, se-nalță, Doamna, turburoasă, capul său realță. Arde-n frumusețe, viață și mânie, Ca un arc în ceruri printre vijelie!... Ochii-i plini de lacrimi și langor ceresc, Într-un râu de patimi se re-nviețuiesc — „Când al nostru suflet înrobit se-nchină, Orice cuget nobil ni se pare crimă. Forța sufletească, foc dumnezeiesc, Să nu se măsoare pe lut omenesc! Vulturii ce-atacă tauri cu turbare Măsură curajul cu-a lor turmă mare? Tu-ți ascunzi cu-aceasta slăbiciunea ta; Moartea nu se cade spaima ție a-ți da! Cela ce de moarte se codește foarte, Poartă-n al său suflet semn amar de moarte. Astfel muritorul ce-anii grei insult, La numirea morții tremură mai mult. Să dorească viața robul ce roșește, Când să fie liber inima-i gândește! Cei bravi nu vor viața când pe muritori Ea nu varsă dulce drăgălașe zori! Fenixul, se zice, când îmbătrânește, Se-nconjoară-n flăcări și se-ntinerește. Astfel nasc românii chiar prin moartea lor, Căci ei sunt din neamul celor ce nu mor."

Zice. Cerul nopții luce sub lumină. De discursul doamnei, domnul se-ndivină. Dă semnal de luptă... bate pe maghiar Și cu moarte-l sparge până la hotar.

Consiliul secret

La senat s-adună capii cei mai bravi,

Soli germani, soli unguri, deputați moldavi, Preoți venerabili cu păstorul mare,

Nobilă junime plină de-nfocare.

Dar Mihai cu fața nobilată-n dor,

Cel întâi se scoală și le zice lor

— „Astăzi turcii calcă drepturile sfinte, Schimbă viața-n moarte, țările-n morminte. D-astăzi peste fața dalbelor câmpii

Pe ruine-nalță splendide geamii.

Câmpul schimbă fața și se-mbracă-n doliu; După dânșii urmă flăcări, moarte, spoliu. Prin altare sfinte vasele zdrobesc;

Intră prin familii, pe copii turcesc;

Mume și fecioare rușinos insultă;

De nici o putere barbarii n-ascultă.

Suflete-njosite ce-n lume trăiesc

Ca să rușineze neamul omenesc,

În această țară calea lor arată

Și de dorul țării fierbântat se-mbată. Neamul nostru piere; dar ce e mai rău, Cade cu rușine pe mormântul său!

D-astăzi înainte numai cu arma-n mână

Va scăpa de moarte patria română.

Între viața sclavă ș-un mormânt fălos

Nu-întârzie-un suflet nobil, generos.

Astfel totdauna țara liberară

Vechi eroi ce-n fală se glorificară.

Inima lor mare să vieze-n noi!

Să pierim sub arme ca străbunii-eroi!" Astfel zice domnul. Un boier răspunde

— „Dorul țării noastre sufletu-mi pătrunde. Vorbele-ți sunt mândre, dulce mă răpesc Din amare gânduri unde rătăcesc!

Dar, înalte doamne! mult ar fi mai bine Să-mblânzim pe heară prin cuvinte line. Țara-i obosită ca un trist mormânt,

Aur, arme, brațe, doamne, nu mai sânt. Apărarea noastră, cât de dalbă fie,

Ar scorni pe țară zile lungi d-urgie.

Inimile noastre zboară călduros

Peste-al bărbăției zid alunecos,

Dar înțelepciunea caută-a ne duce

Prin furtuni turbate către țelul dulce." Zice. Dar eroul astfel a vorbit

— „Înțeleaptă-mi pare vorba ce-ai grăit, Dar de-nțelepciunea robului ce-n fiare Tremură să piarză zilele-i amare.

Poate-al țării tale nobil, sfânt amor

A putut să-ți facă gând îndoitor?

Este-nchisă calea pacea dulce-a cere.

Turcii pleacă fruntea numai la putere; În lumina minții orbi sunt ochii lor;

Singuri își prepară negru venitor.

Frica d-a ne pierde pare slab prepus.

Nimeni cu-arma-n mână țara n-a supus.

Ne-nvoirea noastră, setea de domnie

Inimilor sclave datu-ne-a-n sclavie.

Frații de Moldova, dalbi, leali eroi,

Gintele vecine vor veni cu noi.

Dar de-am fi chiar singuri, încă-ar fi mai bine Să murim cu fală decât cu rușine!"

Capul legii noastre cere-a cuvânta.

Flacără divină luce-n fața sa

— „Legea ni se calcă, țara se robește

Ș-armia română tot mai viețuiește."

Zice și realță brațu său în sus,

Arătând pe cruce chipul lui Isus

— „Crist muri pe cruce pentru-umanitate Și prin moarte dete lumii libertate.

Nu-i creștin acela ce nu știe-a da,

Pentru-al țării bine, pacea, viața sa! Dincolo de moarte radios străluce

Soarele măririi eroilor, dulce.

Ochii-nțelepciunii, cei de moarte plini, Nu pot să pătrunză dulcile-i lumini.

Astfel este omul ce-njosirea-abate

Tremură să moară pentru libertate.

Dar poporul nostru, nobil, generos,

Rupe cu-a lui viață lanțul rușinos."

Astfel le vorbește. Domnul oaste strânge, Luptă mare-ncepe, pe barbari înfrânge.

I

Când vedea-vom încă un erou român!.. Secolii se scură... fiarele rămân... Nici o zi n-aduce a țării mărire; Viața noastră trece fără strălucire. La gândiri de fală, sufletul, căzut, Tremură ca sclavul ce s-a abătut. Jugul pentru dânsul s-a făcut un bine. Viața în robie nu mai e rușine! Și cu toate astea, o, pământ iubit, La mai mândre zile tu ai fost ursit. Dacă poți tu încă să mai simți, o, țară, Cânturi de mari fapte ce te-ncununară Și să verși tu încă lacrimi de mândrie, lată-un cântec încă, tristă Românie.

II

P-un gonaci în spume, Manta cel bătrân Trece sub vedere corpul său român. Peste barba-i albă, pletele-argintoase, Razele de soare scânteiesc voioase. Apoi generalul, mândru d-ai lui ani, Zice-aceste vorbe către căpitani — „Sabia străină pleacă frunți plecate; Când inima-i slabă, brațele-s legate. Mulți roșeau în viață mândru-a mai gândi În străbuna țară fericiți a fi; Căci robia lungă sufletu-njosește Tot atât cât corpul dureros zdrobește! Cât sub arme dalbe popolul a stat, Chiar la zile rele fost-a respectat. Numai cu-arma-n mână d-azi românu-n lume Va putea fi liber și fălos în nume. Vulturul cel mândru căruia s-a smuls Aripile, zace de dureri pătruns, Dar când crește aripa-i, își apucă zborul, Sparge cu mândrie vânturile, norul. Astfel și românul astăzi rearmat, Locul său în lume liber și-a luat." Cum în vijelie frunza cea stricată Zace pe sub arbori tristă, răsturnată, Se dobor străinii peste câmpul lat. Mustafa dă fuga de puțini urmat.

Mustafa-Pașa

Soarele-apusese. Lupta tot urma; Dar împinși, românii, spatele-nturna. Iar Mihai Viteazul la ai săi cuvântă — „Un român de moarte nu se înspăimântă. Ce vor face oare slabele femei, Dacă voi dați dosul, o, vitejii mei." Zice și soldații, rușinați, se-nturnă... Domnul pasă-n frunte; toți cu fală-l urmă. Vede comandantul Mustafa-pașa, Prin bravură cată lupt-a precurma. Chiar ca semizeii din antichitate, El îl cheamă-n luptă și fălos combate. Oștile-n mirare privesc și s-adun. Caii lor resaltă, armele răsun. Se fărâm pe zale far' să verse sânge. Domnul schimbă-ndată spada-i ce se frânge. Pașa trage-atuncea paloșul tăios. Fierul sparge zaua domnului frumos. Pașa se doboară sub o lovitură Și cu viața pierde sângele pe gură. Turcii cu dezordin repede s-avânt. Cei mai mulți dintr-înșii aflu-al lor mormânt.

I

În umbrosul spațiu se revarsă zori. Turcii dorm p-o coastă însmălțată-n flori. Dar oștenii noștri și cu domnul june Către cer înălță sfântă rugăciune. Domnul cheamă capii și-astfel le-a vorbit — „Voi, cu care-n viață crud am suferit, V-aduceți aminte vechea vitejie! Umbrele străbune, astăzi cu mândrie Vă privesc sub arme p-ăst fălos pământ. Azi mărirea veche iese din mormânt. Nu vă fie teamă despre-a lor mulțime, Ce de vitejie fuge cu rușine! Astfel cum un arbor crește mai frumos Când abați din ramuri cele de prisos, Astfel și poporul pentru-a fi ferice Trebuie să facă dalbe sacrifice. Astăzi toată lumea către cer se-nchină Să triumfe mândru cauza creștină. Dacă vom învinge pe apăsători, Dorurile țării s-or preface-n flori, Soarele măriei va luci d-aice Peste venitorul patriei ferice. Dacă ne vor bate, d-astăzi pe pământ N-om avea scăpare nici chiar în mormânt. Limbile străine, cu disprețuire Pe români numi-vor în nefericire. Următorii noștri, abătuți de dor, Vor roși de viața părinților lor. Însă vom învinge... Cu săbiile-n mână N-a supus străinul patria română. Ceea ce nu speră, nu-i demn să merite Fructele speranței cele dobândite." Zice. Toți de fală seamănă-mbătați. Domnul trece podul cu puțini armați. Patru pași de frunte cearcă să-i poprească, Dar românii treier armia turcească. Astfel mândrii vulturi către vânturi zboară, Despicând curentul care-i împresoară. Precum două râuri peste câmpul lat Se-ntâlnesc adesea pe comunul pat, Astfel se-mpreună, râură, se frânge Al ambelor armii spumegosul sânge. Ei pătrund la corturi... Într-a lor iuțime Se înturnă. Tunul bate cu asprime. Pe tot frontul oștii lupta s-a întins; Peste tot turbarea sufletele-a-ncins. Inima română însă nu răcește Dorul biruinței o însuflețeste. Turci mai mulți s-adună... prin români fac cale. Oastea noastră pierde tunurile sale. Ca torent ce cură după vijelii. Află bariere peste lungi câmpii, Își oprește cursul, geme, se lățește, Apoi cum abate lanțul ce-l oprește. Fuge peste luncă, gros spumând, turbat, Urlă, greu îneacă câmpul depărtat. Astfel otomanii se revărs nainte, Oripeunde calcă, seamănă morminte, De creștine corpuri luncile-s velite; Brățele sunt rupte ș-armele zdrobite. Însă pretutindeni bravii ce s-abat, Sprijină cu pieptul vântul cel turbat. Dar Mihai așteaptă corpu-ajutător... Va veni-nainte de pierirea lor? Soarele-i aproape sceptrul a-și depune. Domnul îngenunche, face rugăciune — „Doamne, ce-ești în ceruri, blând, ascultător, Fii cu bunătate pentru-al tău popor. Iar de cere soarta prada sa cu-asprime, Cruță astă țară și lovește-n mine!"

II

Ajutorul vine!... Domnu-a-ncălecat... Smulge o secure de la un soldat. Cum un vultur cade peste păsărele, Le fărâmă-n gheare și-aripile-i grele, Astfel cade domnul peste-un corp osman. Vede de departe pașa Caraiman, Ce cu cel mai tare cere a combate. Sabia-i lucește... mulți creștini abate. Între alte prade vede trei copii, Frați d-același sânge, juni frumoși și vii. Fiecare-n luptă pe păgân îl cheamă Și combat cu dânsul fără nici o teamă. Însă tineri încă, junii frățiori Sub a lui secure cad ca trei dulci flori. Caraiman cu calul peste dânșii pasă, Dar Mihai sosește, vede crudul pașă — „Nu-i curaj cu pruncii a te măsura. D-ești voinic, cu mine vin-a te lupta!" Astfel zice domnul și spre pașa zboară.

Pașa ține-n dreapta sabia-i ușoară, Iar în mâna stângă ține steagul sfânt Ce se desfășoară legănat de vânt. Caii lor în salturi zboară și s-opresc. Armele, lovite, scântei și lucesc. Lupta este scurtă. Sub o lovitură Pașa cade, varsă sângele pe gură. Dar Mihai răpește steagul cel vestit Și l-ai săi se-nturnă fără-a fi rănit. Când se-nalță-un suflet mai presus de lut, Temerile morții rușinos amut. Sabia română scânteie p-aramă. Kirali din tunuri pe nemici sfăramă. Avangarda turcă fuge rușinos, Calcă p-ienicerii ce combat fălos. Cei mai mulți dintr-înșii către pod s-adună, Se strivesc, pierd șartul; arma noastră-i tună. Iar în amețeală singuri se-ntr-omor, Se strivesc sub arme și sub caii lor. Mulți, de crudă spaimă, se aruncă-n apă, Însă nici acolo zilele nu-și scapă; Apa mocirloasă îi reține-n fund; Câți silesc să scape, încă se cufund. Agonia-i crudă; moartea-i rușinoasă. Plini de tină-noată-n unda mocirloasă... Trei mari pași s-aruncă și prin apă mor. Chiar Sinan vizirul cearcă soarta lor. Un spahiu îl scapă, dar pe coasta lată Armia turcească fuge sfărâmată. Astfel se zărește peste-un moșoroi, Alergând furnice după repezi ploi.

O, Sinan! trufia-ți ce se face oare? S-a topit cu roua sub al zilei soare! Oștile-ți făloase repede-au pierit Ca florile d-aur dintr-un vis dorit!

Cum în capul turmei taurul purcede, Domnul înaintea cetelor se vede. Calul din ardoare-i pare-nflăcărat, Sângele din spada-i cură ne-ncetat. Hasan-pașa ține încă-n apărare. Astfel prin furtună vechiul trunchi apare Înfruntând cu pieptul vântul furios, Dintre pomișorii care cad pe jos. Domnu-nvită pașa piept la piept să vie, Dar Hasan dă dosul prins d-a lui urgie. Sângele desfundă lutul cel uscat. De turbane, d-arme câmpul e-ncărcat. Leșurile rânduri zac în lac de sânge... Corbu-n nerăbdare de plăcere plânge. Noaptea scapă restul turcilor învinși. Ei s-ascund prin tufe de spaimă cuprinși.

Bătălia pe gheață

Mihai, domnul țării, de soldați urmat, Trece prin Turcia Danubiu-nghețat. Turcii mulți pe gheață repede s-adună; Lupta-ncepe crudă ș-armele răsună; Nechezarea-ngână strigătu-omenesc; Înghețate vânturi suflă și mugesc; Crivățul cu neaua bate turcii-n față; Mâinile lor p-arme se lipesc, îngheață; Caii fără cârmă fug oriunde vor, Poartă cu dezordin cavalerii lor... Arma nu mai poate să reverse sânge; Ei se mușc cu dinții, unul p-altul strânge. Valuri de ninsoare râură din cer; Gheața se cufundă; luptătorii pier Și-n urgia crudă toți dispută foarte Locul de bătaie, patul lor de moarte. Către-aceasta turcii se răresc amar. Cei mai mulți sub gheață repede dispar, Iar Mihai cu bravii trece mai nainte Și Rusciucul schimbă-n doliu și morminte.

Movila lui Răzvan

Fiii de Moldova într-o zi s-adun Ș-ale țării rele astfel le expun — „Ungurii cu leșii se dispută iară Cine-a pune domnii în această țară. Fiii țării noastre încă n-au murit Ș-a lor țară, drepturi d-astăzi s-au robit. Leahul cere țara ca o moștenire; Ungurul trimite pe Răzvan c-oștire; Numai noi, moldavii, încă n-am vorbit! Dar când moldoveanul va fi înjosit Cât să nu roșască de a sa rușine, Îcă-o să-mi aleagă pe tirani mai bine! Însuși noi acuma domnul să numim Și cu arma-n mână ca bravi să murim! Astfel strigă țara suspinând sub silă Și alege-ndată domnu-i pre Movilă. Apoi către unguri domnul a solit „Drepturile țării ce le-ați nimicit Sunt a ei avere, viață, onoare, nume Și cu-al nostru sânge le-am păstrat în lume. Vă duceți din țară sau vă aruncați Masca creștinească ce pe frunți purtați, Căci creștini în vorbe, faptele vi-s rele... Hearele păgâne nu-s atât de grele! Ne siliți cu turcii armele s-unim Și poloni, și unguri să vă nimicim!" Cu oștiri de țară domnul a plecat Ș-a-ntâlnit pe unguri la Areni la sat. Domnul îngenuche, face rugăciune, Apoi dă semnalul muzicii să sune. Lupta este aspră; fieru-n cărni se frânge, Câmpul se îneacă într-un lac de sânge. Ungurii se pleacă, seamănă învinși. Moldovenii-i urmă de turbare-aprinși. Ungurii iau fuga, moldavii-i gonesc, Îi omoară, îi prinde sau îi risipesc.

Braha căpitanul

Noi te lăsăm, o, patrie, O, țară de suspine! Vom trece viața-n lacrime, Înstrăinați de tine!

Sub greutatea lanțului Al nostru braț s-abate;

Prin mărăcini picioarele Se-mlădiu sângerate.

Și când ne las puterile, Când inima slăbește, Sub lovitura biciului Virtutea noastră crește.

Dar dorurile corpului Uităm cu toții-ndată Când umbra dulce-a patriei Prin lacrimi ni s-arată.

Astfel cânt moldavii de tătari robiți, Astfel cânt pe cale abătuți, zdrobiți. Întâlniră cete ruse și române Ce-au scăpat din spada hoardelor păgâne. Dar moldavii cată robii-a libera... Capu-oștirii ruse le vorbește-așa — „De-ți lovi tătarii după cum vă place, Are să se strice noua noastră pace." — „Cum nu ne vom bate, doamne, când zărim În robie soațe, fiice ce dorim?" Astfel strig românii și pe lângă dânșii Ordele turbate văd trecând cu prinșii. Braha stă, privește... O femeie trece Cu picioare goale, noată-n huma rece, Cu vesminte rupte, perii revărsați, Brațele sub lanțuri, ochii-i lăcrimați. Tinerica prinsă către dânsul cată. Strigă cu durere, cade leșinată. Braha recunoaște pe soția sa.

Își cheamă vitejii, p-al sau cal zbura. Sare peste rânduri, fărâmă ș-ucide. Rușii nu cutează calea-i a închide. Apoi dă năvală și fărâmă amar, Pân' la cea din urmă viață de tătar. Liberă toți prinșii și p-a lui consoartă O primește-n brațe; însă, vai! e moartă!...

I

Din trei țări române, cei mai mari s-adună Și cu trei coroane pe Mihai cunună. La prea mândre mese căpitanii-nchin Pentru sănătatea regelui creștin. Dulcile speranțe ce pe toți conjoară Împletesc cu roze timpul care zboară. Mâna verginală, fragedă ca crin, Atrăgea din harpe sunetul divin, Iar accentul vocii cei armonioase Se-ntuna cu-aceste vorbe grațioase:

„Tu, reunire splendidă, De minte, de tărie, D-amor; cerească glorie! Sublimă armonie! Ce-n coama dalbă-a zorilor Verși valuri auroase Și pe gurița verginei Pui roze grațioase, Unește d-astăzi țările

C-o singură cunună! Protege-a noastră patrie Și domnul ce-o rejună! Ascultă rugăciunile-i, Vezi lacrimile-i line Ce zbor cu fumul florilor, Prin spațiu, către tine!"

Astfel cântă hora junelor vergine. Dar Mihai revarsă lacrime divine.

II

Domnul trece noaptea singur în veghere. Inima-i răpită fuge spre durere,

Până somnul dulce cu-aripa-i d-eben

Vine de-i îmbată sufletul său demn.

Printre vise vede o fantasmă dulce.

Fața-i ca lumina florilor străluce,

Ca torent sub soare râură-ai săi peri; Ochii-i plini de lacrimi seamăn rupți din ceri. Vălu-i alb ca crinul grațios se-ndoaie, Brâu-i strălucește c-arcul cel de ploaie. Ea vorbește... — „Cerul binevoitor

Preursește țării splendid viitor;

Însă tu pieri-vei fără bucurie,

Cei străini preda-vor țările c-urgie,

Ce prin ani de chinuri să vă curățiți

Suferința-nalță popolii robiți

Fierul vechi prin flăcări astfel tinerește." Zice și dispare... Domnul se trezește.

Petru și Asan

Împăratul Anghel șade în palat, De mai-marii țării mândru-nconjurat. Printre capii oștii intră doi străini, Doi români din Mezii, mândri ca doi crini! — „Împărate-doamne! la-ne în oștire, Dar ne lasă-a noastră veche moștenire!" — „Nu voi pune-n oaste doi români barbari. De vă place lupta, mergeți la bulgari!" — „Împărate doamne! Nu se cade ție Astfel de mustrare cu-astfel de mânie!" Anghel trage-o palmă fratelui primar. El înclină capul, însă geme-amar.

P-o măgură neagră cei doi frați s-adună; Jură să nu moară fără de răzbună...

După-a lor chemare, mezii și bulgarii Se cobor din munte sub cei frați primari. Sate și ținuturi celor doi se-nchină. Tremură, pălește fala bizantină. Anghel pasă însă spre răsculători. Cei doi frați vorbiră către luptători — „Până când românul capul o să plece Umilit sub jugul tiraniei grece? Cela ce dă viața, printr-un magic vis Îngerul său dulce nouă a trimis Și ne-a zis: purcedeți cu îndemânare Și vă bateți mândru pentru neatârnare! Domnul tuturora astfel a voit. Nu sunteți poporul Domnului iubit?

Grecii, prin mândrie și prin necredință, A pierdut amorul de la providință. Domnul ne trimite în acest război... Credeți întru Dânsul și va fi cu voi."

Astfel ei vorbiră către luptători. Și atacă p-Anghel prin adânci strâmtori. Cum din munți se varsă, urlă cu urgie, Undele de ploaie după vijelie, Se cobor românii spre vrăjmași în văi... Anghel pierde lupta și soldații săi Și abia c-o sută de viteji, prin apă Roșie de sânge, împăratul scapă.