Poezie · 1858

Legende sau basme naționale

Șir'te mărgărite

Mii de candele lucesc La palatu-mpărătesc, Căci să face clacă mare Spre-a-nșira mărgăritare. Dintre cei ce sunt veniți, Alții nu-s mai străluciți, Mai frumoși, mai răpitori Ca doi tineri frățiori Părul lor în undă lină 'Noată dulce sub lumină Ca pârâul fugător Sub un soare lucitor.

Fiecine istorisește Istoria ce dorește, Iar când toți au savârșit, Copilașii au vorbit — „Două june surioare, Dulci ca razele de soare, Pe sub lesele-nflorite Torc mătăsuri aurite, Șir'te mărgărite!"

Iar pe drumul lăturat Trece fiul de-mpărat. — „Doamne, fă-mă-a ta mireasă, Fă-mă-a ta femeie-aleasă Și-oi aduce ție-n dar Vase cu mărgăritar!"

Asfel zice sora mare, Cu trufie și-ngâmfare. — „Fă-mă, doamne, nevestică, Zice sora cea mai mică, Și-ți voi face doi feciori, C-ale părului meu flori!" — „Tu să fii a mea mireasă... Dulce, mândră-mpărăteasă!" Nouă luni, de nouă ori Străluciră printre nori, Iar când fuse-a noua ori, Doamna naște doi feciori

Cu cosițele-aurite... Șir-te-mărgărite! Și cu-atâta cât vorbea, Mărgărelul se-nșirea.

Iară soră-sa cea mare Cugetând spre răzbunare, Aducând doi arăpei, I-au ascuns în patul ei.

Iar pe-acei frumoși feciori, Drăgălași ca două flori,

Îi îngroapă prin grădină, Ling-o veștedă tulpină.

Din copiii bălăiori Răsărit-au brădiori Dar când stelele voioase, Flori din aer auroase,

Încunună coama serii, Când sunt dulci și limpezi cerii. Cei doi brădiori ce cresc Între dânșii-așa vorbesc: — „Dormi, tu, dulce frățior? Căci eu cerc un aspru dor De maicuța mult iubită Ce se plânge părăsită." — „Nu dorm, căci am auzit Viersul maicăi mult dorit, Ea ne cheamă plângătoare Colea-n umeda-nchisoare."

Viersul mumei

„Lanțurile greu mă-ncing, Ochii lăcrimând se sting Dar să văz pe copilași Bălăiori și drăgălași, Stinge-s-ar a mea-ntristare Într-o dulce sărutare! Unde sunteți, dragii mei, Plăpânziori și mititei? Spuneți, mândre florioare, Cin'vă scaldă-n lăcrimioare? Cin'vă leagănă-n cântări? Cin'v-adoarme-n sărutări?"

Copilașii

„Seara primaverii caldă Cu dulci lacrime ne scaldă; Austrul ne-adoarme lin În duiosul lui suspin, Iar a nopții stea tăcută Cu dulci raze ne sărută.

Dar noi nu mai adormim De când plânsul ți-auzim, Maica noastră, nu mai plânge, Plânsu-ți inima ne frânge!"

Sora mare-era mireasă Dalbă, mândră-mpărăteasă.

Sora mare tot aude Și cu-aceste gânduri crude — „Împărate, zise ea, Dacă mâine n-ăi tăia Cei doi brazi ce fruntea-nclină Pe fereastra din grădină, Casa ta voi părăsi Și-n deșerturi voi fugi."

Doamna zice și pe loc Brădiorii cad în foc; Dar prin iarba cea-nflorită Și de rouă poleită, P-un tapet de ghiocei, Iată c-au sărit scântei, Și scânteile rouate Și de soare sărutate Se schimbară-n doi feciori Drăgălași ca două flori. — „Noi suntem cei doi feciori Cu cosițele-aurite... Șir'te mărgărite!"

Mărgărelul, cât vorbea, Singur iute se-nșirea.

Iară când a fost numit Cu măicuța ce-au vorbit, Cele mărgăritărele S-au schimbat în lăcrimele.

Împăratu-a cunoscut Copilașii ce-au pierdut, P-a lor maică doritoare El o scoate din prinsoare. Însă soața-i vinovată, Între doi fugari lăsată, În deșerturi a plecat... Soarele s-a-mbucurat.

Căprița de aur

În nori cinși cu roze și cu-aur curat Se culcă ferice al vieții-mpărat. Dar fiul de rege pe calu-i ce zboară Gonește-o căpriță, plăpândă și ușoară, Cu cornii auriți.

Ea fuge-n pădure și cel ce-o preurmă, Lăsându-și fugarul, pe jos o mai urmă Sub arbori frunziți.

Iar fiicele nopții pe lume cobor Și-nvăluie toate cu pletele lor.

O slabă femeie cu seci oseminte, Cu fețe zbârcite, păru lui nainte Și-așa i-a vorbit:

— „Te-nturnă,-mpărate, căci mândra căpriță A fost mai nainte frumoasă domniță Cu păr aurit.

Un zmeu se răpise de chipu-i dorit, Dar juna fecioară l-a disprețuit.

Atunci el îi schimbă popoarele sale În arbori ce formă dumbrava din vale, Dumbrava de chin.

Domnița frumoasă cu plete leite Se schimbă-n căpriță cu coarne-aurite, Frumoase străin!

Acum e căpriță cât ziua lucește Și dulce fecioară cât noaptea domnește.

Acolo-i castelul în care petrece. Dar câți o preurmă, sub paloșu-i rece Ca spicul s-abat.

Streine, te-nturnă spre locuri mai bune! Să mori când ești mândru, puternic și june E mare păcat!"

— „Fii bună și-mi spune, ce pot ca să fac, Turbatele-i gânduri în flori să prefac?"

— „Te du de găsește, sub plopul ce plânge, Fugaru-i ce-adapă cu tânărul sânge De fii de-mpărați!

El poate să-ți spuie misterele sale... Dar tot e mai bine să pleci p-a ta cale, Spre junii tăi frați!"

Ea zice. Streinul voios mulțumi. Spre plopul ce plânge, prin noapte porni.

— „Tu, care-ntreci vântul prin marea-ți iutețe Și-ntuneci lumina cu-a ta frumusețe,

Al soarelui fiu! O, cal dalb, mă-nvață ce pot face doare Să capăt amorul căpriței-fecioare,

Îmi spune, să știu!" Dar calul nechează. Săpatele stânci Revarsă prin noapte răsunete-adânci.

— „Ascultă, străine cu față mult albă! Ea doarme cu mâna pe sabia-i dalbă Și cu-ochii deschiși.

Acel ce-ar ajunge să-i dea sărutare Când este-adormită, va face schimbare În sorții închiși.

Dar ochii fecioarei lucesc înfocați Și cei ce s-apropiu, se-ntorc spăimântați. Tu du-te, sarută, și nu te-ndoiește, Căci ochiu-i nu vede, deși strălucește, Frumos călător.

Odată ce buza-ți de frunte-i v-atinge, Magia fatală pe loc se va stinge Ca visul de dor."

Străinul pătrunde prin vechiul castel. A morții tăcere domnește prin el. Iar steaua durerii, tăcută și plină, Ieșind de sub neguri, revarsă lumină Pe tristul palat.

Ici-colo prin curte zac oase-aruncate, Zac oase de tineri ce-n nopți furtunate Azil au cătat.

Pe patu-i molatic domnița dormea, Cu sabia-n mână și cu ochii privea Ca valuri de raze ce splendidul soare Răsfrânge voioase p-a zilei ninsoare, Ce parcă-o pătrund.

Cosițele-i late cădeau despletite În valuri dulci d-aur, voios risipite Pe sânu-i rotund.

Pe rozele buzei, ce pier și-nfloresc, Cuvinte-ntrerupte, ca fluturi plutesc, Pe fețele-i albe, cu sânge picate, O rouă de lacrimi tăcută s-abate În cursul umbrit.

Ca valul sub focul cerescului soare, Sub mantia-i d-aur al său sân tresare De vise răpit.

— „O, rară minune", străinu-a strigat, Văzând-o dormindă pe fragedu-i pat.

El pasă spre patu-i și cât naintează Ai fetei ochi seamăn mai mult că veghează, Mai mult vii se par.

Gurița-i se mișcă și va să vorbească — „Oh! nimeni în lume n-o să mai ghicească Misterul amar!"

Străinul cu frică se pleacă pe pat Și pune pe buze-i un lung sărutat.

Fecioara se scoală și zice-ntristat — „D-acuma magia va fi fărâmată,

Tu scapi viața mea, Dar cine-mi va spune să fie mai bine?..."

Îi zice fecioara necată-n suspine — Și dulce plângea.

— „D-ai fi tu ferice cu sufletul meu, Trăiește, fecioară, căci el este-al tău."

Ziorina

Armia de țară de trei zile bate, Arde și fărâmă străinii-n cetate. Prin pulberea deasă vine-un cal ușor. Astfel trece-un vultur învelit în nor. Către domn se-ndreaptă... Cavalerul sare... E Ziorina, fiica-i, dulce la cătare.

Ea ridică coifu-i; păru-i grațios, Ca lung fluviu d-aur se revarsă-n jos, Pe sub gene-i scântei două lăcrimele Cum sub nori lumină două dalbe stele, Și râuritoare, p-al ei chip senin, Cad din roză-n roză și din crin în crin. Bunul domn o mustră pentru ce să vie Să-și expuie viața... Să se-nturne-o-nvie. Rara-i frumusețe reunea, răpiți, Împrejuru-i bravii cei mai străluciți. Ea pricepe lesne cât era dorită. Despre-a lor simțire grațios profită. Smulge de la sânu-i o plăpândă floare Umedă d-a sale line lăcrimioare Și cu niște termeni dulci și răpitori Ea vorbește-ntr-astfel către-adoratori: — „Cine va purcede dup-această floare, Udă de suspine și de lăcrimioare, Îi voi da, pe viață și pe Dumnezeu, Mâna și junețea sufletului meu!" Zice, — aruncă floarea dincolo-n cetate, Dincolo de șanțuri unde tunul bate. Zece bravi s-aruncă după floarea sa Și-ncă-o mie d-alții primilor urma.

Astfel ei intrară prin cetatea tare, Astfel se-ncepuse falnica-i luare.

După multe zile, domnul generos Șade cu Ziorina sub un cort luxos. El întreabă bravii care din ei doare Au cules pe șanțuri o frumoasă floare, Ca să vie-ndată, fiica lui să-i dea. Nimeni nu răspunde; nimeni nu venea. Un bătrân acolo la vederi apare. Merge spre domniță, zice cu-ntristare — „Iată-această floare — ce viteaz frumos Dete pentru tine și-a murit voios!" Dup-aceste vorbe, fata, gânditoare, Cu-ale sale lacrimi scaldă-această floare.

Stefan cel tânăr și doamnă-sa

Ștefan stă la masă, zi de sărbătoare. Doamna lângă dânsul șade gânditoare. Genele-i noroase caută pe jos, Iar pe mână-i pleacă capul ei frumos.

Umbrele durerii coper-a sa față, Cum pe cerul splendid trece-un nor de ceață.

— „Astăzi, zice domnul, zece mii ucig. Ordinele-s date... Furcile se-nfig!" Doamna se-nfioară, fruntea-i se-numbrește. În profunde gânduri mintea-i rătăcește. — „Cât de dulce vinul râde-n cupa mea! Doamne, pentru tine, tu cu mine bea!"

Domnul ia paharul și cu doamna-nchină. Cupele răsună; fruntea lor lumină.

— „Doamne, multe rele faci p-acest pământ, Multe prăzi și-ucideri fără de cuvânt..." Zice. Domnu-aruncă cupa p-a sa față. Sângele pe frunte-i râură și-ngheață. Doamna-și șterge roua și cătând la cer — „Astăzi orice crime printr-o crimă pier! Doamne! roagă cerul... Ești înveninat!" Domnul sub durere-i cade săgetat.

Tremură, pălește... Viața-i mai apune Și zdrobit de doru-i aste vorbe spune — Chiar pe soțu-ți tânăr ai înveninat!" — „Zece mii, de moarte, moartea-ți a scăpat!"

Dromichete

Lisimac închină toată-oștirea sa

Ce-n tărâmul dacic soarta delăsa.

Și, bând apă, zice-necat de suspine

— „Zei prea buni! Ce rele revărsați pe mine! Dintr-un mare rege pe pământul meu,

În străine locuri astăzi rob sunt eu!" Dacii, după datini, cer să-omoare prinșii; Însă Dromichete vine printre dânșii

Și-astfel le vorbește: — „Dacii mei stimați, De vom da noi morții p-ăști străini bărbați, Frații lor veni-vor c-oaste mult mai mare În pământul nostru pentru răzbunare.

Dacă, dimpotrivă, viața le-am cruța,

Amicie lungă ne vor conserva."

Regele vorbește. Popolul consimte.

Regii se sărută, cu mândre cuvinte.

Dacii cheamă prinșii la splendide mese Unde vase d-aur și bucate-alese,

Vinuri generoase pe meseni răpesc

Printr-un lux ce farmecă-ochiul omenesc. Însă l-alte mese dacii-atunci s-așază Și din vase simple, simplu ospătează. Lisimac nu știe pentru ce cuvânt

Cu-ndoite moduri, două mese sânt.

Crede că barbarii vor să-i învenine.

Dromichet pricepe și cu vorbe line

— „Nu luați aminte chipul cum mâncăm. Noi cunoaștem luxul, dar nu-l practicăm. El dă nevoințe cari-aduc în viață

Griji ce schimbă-n lacrimi orișice dulceață. Cu simplicitatea, prin străine țări

Nu cătăm prin arme prăzi și răzbunări. Însă de ne-alungă Dumnezei și țară,

Moartea pentru-aceste nu ne pare-amară. Ne-apărăm cu suflet, devenim eroi,

Căci nevrând rău altor, nu-l vrem pentru noi!"