Poezie · 1855

Poeziile vechi și noi ale d-lui Dimitrie Bolintineanu

O fată tânără pe patul morții

Ca robul ce cântă amar în robie, Cu lanțul de brațe, un aer duios, Ca râul ce geme de rea vijelie, Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.

Un crin se usucă și-n laturi s-abate Când ziua e rece și cerul în nori, Când soarele-l arde, când vântul îl bate, Când grindina cade torente pe flori;

Așa făr' de veste pe zilele mele O soartă amară amar a bătut, Și astfel ca crinul de viscole rele, Pe patu-mi de moarte deodat-am căzut.

Abia-n primăvară cu zilele mele Plăpândă ca roua abia am ajuns, Atuncea când cântă prin flori filomele, O crudă durere adânc m-a pătruns.

Amară e moartea când omul e june, Și ziua-i frumoasă, și traiul e lin, Când pasărea cântă, când florile spune Că viața e dulce și n-are suspin!

Să moară bătrânul ce fruntea înclină, Ce plânge trecutul de ani obosit; Să moară și robul ce-n lanțuri suspină, Să moară tot omul cu suflet zdrobit!

Iar eu ca o floare ce naște când plouă Creșteam, pe cunună să am dezmierdări, Și mie amorul cu buze de rouă Cu inimă dulce îmi dă sărutări.

Ca frunza ce cade pe toamnă când ninge Suflată de vânturi aici pe pământ, Ah! juna mea viață acuma se stinge Și anii mei tineri apun în mormânt!

Fecioara

Plângeam pe sânu-i fraged un plâns d-amarăciune Și lacrimi înfocate pe frunte-mi se scura, Căci tânăra vergină șoptea o rugăciune Suavă ca amorul ce-n sânu-i palpita.

Era un înger dulce ce-n visurile mele D-atunci întotdauna plângând am întâlnit; Așa ca o fantasmă ce-n noapte fără stele Trecând printre morminte, șoptește: am trăit!

Odată, dimineața când vesel se răsfrânge Purpura matinală ce omu-i zice zori,

Când muritorul palid, sub lanțul ce îl strânge, Salută aurora în cerul fără nori;

Mergeam atunci la dânsa cătând la alba lună Ce-n unda aurorii cu-ncetul se-neca. Frumoasa copiliță lucra la o cunună De rozi ce-n răsfățare pe sânu-i se juca.

Cu flori înconjurată ca cerul cu lumină, La candela murindă ea tristă căuta; Iar aurele-i bucle ca spice ce se-nclină Și strălucesc sub rouă, în lacrime uda.

„O, vin, iubite, vino, căci iată vântul bate Și floarea dimineții curând va veștezi. Veni-va călătorul din locuri depărtate Și ochii săi în lacrimi nu o va mai găsi.

Dar vino lângă mine și moartea-mi va fi dulce Pe ale tale brațe când capul voi pleca. Așa drumașul serii în câmp voind să culce, Ferice-i când p-o floare își pune fruntea sa!

Acel ce-mi dete viața la moarte mi-o expune, Unui străin cu aur va mâna s-o dau eu Și n-am spre apărare decât a mă supune, Și n-am a le răspunde decât suspinul meu."

Acolo unde luna din cale se oprește

Și lasă o cătare mai dulce pe pământ, Acolo unde mirtul mai vesel înflorește Acum eu merg adesea și plâng p-al ei mormânt.

Proscrisul

O, văi încântătoare, dumbravă înverzită, Ce-ați desfătat adesea copilăria mea, Cascade murmuroase, și tu, a mea iubită, O, dulcea mea frumoasă, nu te voi mai vedea!

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin; Dar către voi adesea gândirea voi întoarce Șoptind al vostru nume în ultimu-mi suspin.

O frunză dezlipită de ramura sa verde Îngălbenește-ndată, nu poate exista Asemenea proscrisul ce patria își pierde, Pe aripile morții înclină fruntea sa.

Și-aicea stânca neagră ascunde fruntea-n ceață, Și-aici doi ochi albaștri în lacrimi strălucesc, Și-aicea valea are cascade și verdeață; Dar țara e străină, nu pot să le privesc.

Ah! tânăra ghirlandă ce fruntea mea încinge Usuce-se acuma, eu nu simt nici un dor, Căci inima-mi zdrobită nimic n-o mai atinge; Departe d-a mea țară, eu voi acum să mor!

Căci am văzut pe frate dând dulce sărutare, Pe frate cu căldură la sânul său strângând; Eu nu aveam un frate să-i spun a mea-ntristare, Eu nu aveam pe nimeni și am trecut plângând.

Așa o păsărică pe calea sa pierdută

Tot zboară înainte neîncetat cântând,

Căci pentru dânsa nu e dumbravă cunoscută, Nici floare ce-i e dragă să-și puie capul blând.

Proscris, în a mea țară eu nu mă voi re-ntoarce, Și ochii mei în lacrimi va-nchide un străin; Dar către ea adesea gândirea voi întoarce Șoptind al său scump nume în ultimu-mi suspin.

La o rândunică

Te salut, cu bucurie Pe acest pământ străin Unde nimenea nu știe De-s voios sau de suspin

Numai ție drăgușoară, Îți pot spune al meu gând. Depărtat de țărișoară Nu mai tace al meu plâns.

Când din țara-nstrăinată, Iară te vrei înturna, Vino, dragă, înc-o dată Pe ai tăi a-i cerceta.

La o nălucire iubită

Dulce fantasmă, unde ești oare? Luat-ai zboruI lin către cer, Ca fluturelul, ce în eter, Legănat zboară pe aripioare? O, înger dulce al vieții mele! Al tinereții vis fugător! Ești pe pământul acest de dor, Sau arzi ferice sus între stele? Dacă pământul ai părăsit, Spune-mi, ferice și dulce nume, Să las îndată viață și lume, Să zbor la tine, ce am iubit!

Invocare

În toată ora mică măcinat De cai ce duc mereu la cimitir Eu ție, Doamne, des m-am închinat Din palme ridicându-ți un potir.

Cu fruntea aruncată către cer Un sac de osanale ți-am trimis Că mi-aperi în talazele de ger Merindele de stele și de vis.

În carnea-mi răvășită peste ani Tu mare și cărunt ai zăbovit Și-n pleava de ferigă și golani Deasupra m-ai purtat, neistovit.

Eu robul unui lut nemângâiat În suflet te amestec și te cresc, Dă-mi arcul de arhangheli ferecat Pe demoni în grumaz să-i nimeresc.

Elegie (Bolintineanu)

De lacrimi înfocate, vai! genele-mi sunt pline Și mâna-mi acum rece pe harpă a-nghețat; Străină mi-este lumea d-acuma pentru mine, Căci ce-am iubit în viață ca visul a-ncetat.

Aveam un frate tânăr a căruia junie Ca râușor de lapte luase cursul lin, Ce în a sa ferice, plăcere, bucurie, Zicea cu vorbă dulce: „Eu nu voi să suspin!"

Aveam și-un tată încă, amic cum și părinte, A cărui gene albe în plâns au fost albit. Dar vai! ei dorm acuma în tristele morminte, Copilul lângă tată, precum au viețuit.

Iubeam o copiliță, o tânără suflare, O floare matinală ce crește surâzând, Ce fără să adune în viață-o sărutare În dimineața vieții a încetat cântând.

Tot ce-am iubit în lume a încetat din viață, Și iarba primăverii sub pașii-mi s-a uscat; Al vieții mele soare s-a stins colo în ceață Și anii mei de tineri în dor s-au întristat.

Eu am trecut ca floarea aici în astă lume, Dar inima-mi zdrobită atât a pătimit! Ah! d-aș fi fost o floare purtând un dulce nume, Aș fi trecut prin viață și n-aș fi suferit.

O patimă

Vai! Un foc mă arde! Ard și tremur eu! Ca un crin în vânturi saltă pieptul meu. Ochii-mi varsă lacrimi și totdeodată Razele-aurorii în față-mi se-arată. Cugetele mele sunt ca niște nori Și totdeodată ca dulcile zori. Blestem muritorii ș-ale lor suspine Și totdeodată aflu toate bine, Când pe carul morții eu voiesc să zbor, Când găsesc că viața e numai amor. Și cu toate astea dorul meu cel mare, Dulcea mea l-ar stinge cu o sărutare.

Călătorul și sufletul

Călătorul nopții în a ei tăcere Trece și revarsă cînturi de durere Printre stînci îndreaptă pasu-i tremurînd, Și din aburi luna îi surîde blînd. Dar cînd steaua nopții după munți s-ascunde O-ntristare-adîncă sufletu-i pătrunde Și cătînd în urmă stă cugetător... Vai! prin întuneric ce va face or?... Drumul nu se vede; noaptea e adîncă; Colo este rîul, dincolo e stîncă. Însă tot d-odată aurele zori Par surîzătoare dincolo de nori. Ziua răspîndește umbrele ușoare; Fluturii se joacă p-o rază de soare; Florile suave cu parfumul lor Face de surîde tristul călător; Păsările cîntă, aura adie Și speranța vine ca o bucurie. Astfel, al meu suflet, nu te întrista Cînd această viață se va precurma! Dincolo de noapte ziua aurită, Dincolo de groapă viața infinită.

Plângerile poetului român

— „O, pentru ce, poete, în cânturile tale Tu plângi această țară în care te-ai format? Și florilor ce crește în astă verde vale Le spui cu ochii-n lacrimi că iarna-a-naintat?

Dar ce lipsește oare acestor țări frumoase? Nu vezi locuitorii cât sunt de mulțumiți? Că nimeni nu se plânge de zile dureroase Ș-aceasta dovedește că ei sunt fericiți.

Când plângi această țară tu ești în amăgire; Legi, arte, instituții în sânu-i înfloresc; Tot ce chezășuiește o dulce fericire, O dulce-ndestulare, nimica nu lipsesc."

— „Nimica nu lipsește din câte zici tu mie, Aici pământul nostru e binecuvântat, El varsă râuri d-aur; dar îți voi spune ție Lipsește libertatea, și tot e întristat."

O noapte la morminte

Mergeam pe căi sălbatice, Cătam adăpostire; Iar fantasme lunatice Râdeau p-o monastire.

Lătra departe câinele La duhuri neguroase, Scoteau din groapă mâinile Scheletele hidoase.

Pe munți, regina nopților Păruse gălbenindă, Așa cum fruntea morților Se vede suferindă.

Atunci trecură ielele De mâini în horă prinse; Ș-un abur toate stelele Îndată le cuprinse.

Țipa în sânul norilor Vulturi cu grele pene. Și vuietul prigorilor Se auzea alene.

Un fulger!... Norul fumegă; Iar tunetul răspunde, Și ploaia cade, spumegă În turburoase unde.

Apoi s-aud răsunete De vaiete, suspine; Înspăimântat de tunete, Un mort veni spre mine.

În prejmul monastirelor, Umblând, mă rătăcisem; La locul cimitirelor Văzui că mă oprisem.

Mortul

„Deschideți, schelete, aceste mormânturi, Căci ploaia se varsă pâraie din nor, Căci vântul mă bate, și câini mă-nconjor, Și ielele albe duc hora pe vânturi.

Aseară, când umbra cădea pe pământ, Ieșii să văz luna jucând pe ruine, Căci două schelete gemeau lângă mine Și-un verde balaur zbura prin mormânt.

Dar luna s-ascunde d-odată-n furtună Și astfel ca spicul de vânturi uscat, Vârtejul pe mine în văi m-a zburat Pe unde infernul sabatul adună.

Schelete tăcute, am fost împărat; Cum soarele trece din lume în lume, Din poluri în poluri zbura al meu nume, Din poluri în poluri eram lăudat.

Precum un luceafăr străluce prin stele, Luceam printre prinții din epoca mea; Dar, vai! amăgire! Virtutea-mi lipsea Și sceptrul se sparse în mâinile mele!

Toți îmi spunea mie că lumea e-a mea, Că pot p-un capriciu s-o calc în picioare; Că orice dorință, de răuvoitoare, Un semn, și-mplinită să-mi fie putea.

Dar ochii satanei în noapte lumină, Ca două steluțe ce-n nori strălucesc, Ca doi cărbuni roșii ce-n umbră roșesc, Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!

Credeam eu acestea, și-așa am urmat! Pâraie de sânge vărsam cu cruzime, Și-aceast-omenire ce geme în crime Un cap vream să aibă ca eu să-l abat.

Dar câinii mă latră și corbii crocnesc! Colo pe morminte joc albele iele, Ce râde cu hohot de oasele mele, Iar ochii satanei în noapte lucesc!"

În cele din urmă furtuna trecuse Și toată natura cu-ncetul tăcuse.

Scheletul acela ce morții rugase La locul său umed intrarea să-i lase, În groapă intră, Iar echo departe apoi repetă:

„Dar ochii satanei în umbră lumină, Ca doi cărbuni roșii în noapte roșesc, Ca două steluțe ce-n nori strălucesc, Și negrele-i aripi pe capu-mi se-nclină!"

Moartea

Iată, măre, iată! Moartea se arată Cu perii zburliți, De lacrimi stropiți, De șerpi împletiți; Naltă și uscată, De boale urmată, Boale furioase, Boale gălbegioase, Din aripi plesnind Ca iesme rânjind.

Doamna lui Negru și bardul

E splendidă masa și vinuri străine Se varsă spumînd Prin cupe de aur ; iar domnul rîzînd Voiește să-nchine. Aici cavalerii vestiți în bătaie Prin luptele lor, Cu tinere dame, brunete, bălaie, Vorbeau de amor. Iar doamna frumoasă și jună soție, Cu ochii în jos, Lasă să se vază a sa bucurie Rîzînd grațios. — "Să vie străinul ce cîntă afară, Să cînte aci !" Așa vorbi domnul și toți așteptară. Străinul sosi. — "Cu voi bucuria și dulcea plăcere, Oaspeți străluciți, Iar viața-vă cure ca rîul de miere, Să fiți fericiți !" — "Dar ce ai tu, doamnă? Ce iute schimbare ! Ce-ai tu de suspini ? Ca spicul cel galben tu fruntea înclini, O, dulce suflare ! De ce tăceți, oaspeți ? O, doamne frumoase, De ce stați tăcînd ? Ia harpa, străine, cu bucle-auroase, Ia harpa curînd ! Și pentru aceasta să dați lui îndată Tot ce am mai scump eu, Să-i dați lui chiar cupa-mi în aur lucrată Și chiar calul meu !" — "La alții dă cupa, la alții dă calul ! O doamne, eu cînt Cum fîșie plopul, cum vîjie valul, Cum vuvuie-un vînt !" Străinul începe o tristă cîntare. Oaspeții, uimiți, Se-ncint d-armonie, deșeartă pahare, Se cred fericiți.

— "Mie credință tu mi-ai jurat Pîn' la morminte unde tot moare. Oh ! frumuseții putem noi oare A nu îi crede cuvîntul dat ? Pentru mărire mi-ai făcut rău, Jerfind iubire și răsfățare Viața ta trece în întristare, Cerul răzbună pe bardul său. Vai ! pentru tine eu pătimesc ! Viața-mi se scurse fără junețe, Plină de lacrimi și de tristețe. Cu toate astea eu te iubesc ! Amorul arde în sînul meu Bătut de doruri apăsătoare Ca roua dulce p-o tristă floare Ce se înclină sub doru-i greu. Adesea chipu-ți desfătător Ca o lumină printre morminte, Vine, surîde, mi-aduce-aminte D-acele timpuri de sînt amor ! Astfel aruncă ochii pe flori Pasărea blînda pînă ce moare. Murind, ea încă ar vrea să zboare Pe o ghirlandă de sărbători. O rugăciune voi să-ți fac eu Si a mea frunte să se încline ! Revarsă două lacrime line Căci azi mă lasă sufletul meu !"

Străinul precurmă cîntarea-i îndată. El nu mai putea Să cînte de lacrimi. Iar doamna zîmbea Prin plîns astă dată. A doua zi însă pescarii găsiră În Argeș pescînd, Un june cadaver și-apoi o liră Aflară cătînd.

(1846)

Moartea lui Mihai Viteazul

Pe câmpia Turzii, pe un verde plai, Tabără oștirea marelui Mihai. Acolo, în cortu-i, domnul se gândește: Fericirea țării inima-i răpește. Are-o presimțire ce l-a turburat Și pe mâna-i mândră capul a plecat. În deșert speranța inima-i răsfață; Lacrimile udă gânditoarea-i față. Înaintea celor ce îl ocolea, Cu o mantă d-aur el se ascundea. Către căpitanii ce îl înconjoară: – „Dragii mei! Iertați-mi astă lăcrimioară! E o slăbiciune de care roșesc Toți câți au un suflet tare, bărbătesc. Însă sunt minute când natura cere De la cel mai tare partea-i de durere... Astăzi pot să număr mai la nouă ani De când noi ne batem cu atâți dușmani. Este-adevărat, am făcut, în lume, Neamului acesta cel mai mare nume. Însă, ce-i mărirea, fără de folos? Ceea ce-i în noapte focul mincinos! Singură mărirea nu-i destulătoare, Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare. Câte mii de inimi moartea n-a-nghețat? Și în câte case dorul n-a intrat? Țara este-n lacrimi și se pustiește. Floarea tinerimii câmpul învelește. Și în raza slavei unde strălucim, Văz, pe nesimțite noi ne mistuim! Astăzi lupta noastră orice luptă curmă; Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă. Astăzi este timpul ca să isprăvim. Sau români ne pierdem, sau români trăim!"

Asfel le vorbește... Dar doi soli sosiră, Doi trimiși ai Bastei. Capii toți ieșiră.

– „Basta vă trimite? Spuneți ce dorește! Basta, iară Basta!... nu mai isprăvește!" – „Ce dorește? zice unul din călăi, Basta poruncește la vasalii săi!" – „Să pornești îndată banda ta în țară!" Îi răspunse celalt cu o vorb-amară. – „Mergeți, zise domnul, l-al vostru stăpân! Spuneți-i că nu e încă un român Care să dea arma pân-a nu se bate! De-i bărbăt, aice vie a combate!" – „Este timp!..." șoptește un ucigător. Celalt trage iute paloșul ușor Și c-o lovitură repede și tare Îl împlântă-n sânul eroului mare. Căpitanii iute sar, mi-l înconjor, Dar Mihai le zice: "Fraților, eu mor... Spuneți doamnei mele să nu se mâhnească Și-n iubirea țării fiii mei să-i crească. Când vor fi în vârstă, să le spuie ea Că nu voi răzbună pentru moartea mea; Numai pentru țară și neatârnare Sânul lor să simtă sfânta răzbunare! Iară voi, tovarăși, mie îmi jurați Niciodată mâna cu străin să dați!"

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge. Toat-a lui oștire cu durere-l plânge. Apele pe cale stau și se opresc; Păsările-n aer triste ciripesc. Moartea cu-a ei mână fața lui atinge; Inima-i îngheață, vorba i se stinge. Iar viața-i mândră zboară către nori, Ca mirosul dulce unei stinse flori.

Ferentarul

(Fragment dintr-un marș vechi)

Nu e nici mîndria, nu e nici mulțimea, Care în batalii încunun oștimea; Nu e nici noroc. Cela ce se bate pentru neatîrnare Are zece brațe, zece inimi are. Inime de foc.

Roșiorul mîndru și frumos ca crinul Cînd pe mal s-arată tremură Vidinul La vederea sa. Face de se miră toată arăpimea, Ieniceri, spahii și arnăuțimea Și-i strigă: ura !

Ferentarul, ager și cu lungă chică, Intră în oștime fără nici o frică. Tare ca un leu. Iute ca săgeata tabăra străbate: — "Ferentar sînt eu !"

Astfel ferentarul știe ca să moară: Pentru țara dragă, pentru soțioară Cine n-ar muri? Unul ca acela blestemat să fie ! Nimeni să nu-l plîngă, nimeni să nu-l știe Cînd el va pieri !...

Junele fecioare, tineri luptători, Pe mormîntul nostru vor culege flori !...

Fata de la Cozia

Trâmbița răsună sus pe coasta verde; Armia lui Țepeș printre brazi se pierde. – „Iată! strig vitejii, mândrul căpitan Ce-a ucis cu mâna-i pașa musulman!"

Domnul îl sărută și cu bucurie: – „Spune-mi, vrei tu aur, ranguri sau soție? Dacă vrei avere, da-ți-voi cât vei vrea; Dacă vrei soție, da-ți-voi fata mea!"

– „Doamne! nu voi aur, nici onori deșarte: N-am venit în lupte sa-mi trag așa parte; Plângerile țării brațul mi-a-narmat; Pentru-a ei scăpare astăzi m-am luptat. Iar de este vorba să-mi dai soțioară, Află că eu însumi sunt o fetișoară!"

La aceste vorbe junele frumos Coiful își aruncă, păru-i cade-undos. Toată adunarea vede cu răpire O fetiță dulce ca o fericire. Domnul se răpeste de mândrețea ei. – „Care din boierii-mi vrei bărbat să iei?"

- " Doamne, zise fata, vrei să fiu soție Unui din ostașii care-mi place mie? Toți sunt bravi la luptă, nu ma îndoiesc; Însă pe-al meu mire voi să îl iubesc."

Domnul fiu s-aruncă l-ale ei picioare Și cu o vorbire dulce rugătoare: – „Fii a mea domniță și îți jur pe cer Pentru tine-n lume să trăiesc, să pier!"

La aceste vorbe tânăra fecioară Rumenind la față ca o rozișoară: – „Dacă vei iubirea-mi să o dobândești, Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești!"

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea Și pe-o vale verde oștile dormea; Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă Și pe dalba-i mână fruntea lui se lasă. Stă în capul mesei, între căpitani Și recheamă dulce tinerii săi ani. Viața noastră trece ca suava rouă Când speranța dulce ne surâde nouă. Astfel astă dată viața lor cura; Cugetele triste nu-i mai turbura; Luna varsă raze dulci și argintoase; Austrul le suflă coamele pletoase; Căpitanii toarnă prin pahare vin Și în sănătatea lui Mihai închin. Dar Mihai se scoală și le mulțumește Și luând paharul astfel le vorbește — „Nu vă urez viață, căpitanii mei! Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei! Ce e viața noastră în sclavie oare? Noapte fără stele, ziuă fără soare. Cei ce rabdă jugul ș-a trăi mai vor, Merită să-l poarte spre rușinea lor! Sufletul lor nu e mai presus de fierul Ce le-ncinge brațul, iau de martur cerul! Dar românul nu va câmpuri fără flori, Zile lungi și triste fără sărbători. Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară Aripile taie-i, că ar vrea să moară! Astfel e românul și român sunt eu Și sub jugul barbar nu plec capul meu."

Preda Buzescu

De trei zile lupta n-a mai încetat Și tătarul pare c-a înaintat. Dar Buzescu Preda vede cu durere Floarea României ce pe vale piere. Trece înainte pe un cal în joc Ce varsă din ochii-i flacăre de foc. Strigă cu tărie cetelor zdrobite Ce la glasu-i mândru se întorc uimite. Iată că nepotul hanului tătar Trece pe-un sălbatec, ager armăsar. Unde se arată pe întinsa vale Prin oștirea noastră își deschide cale. Iar Buzescu Preda cum îl întâlni, Îi ieși-nainte și-astfel îi vorbi — „Dacă nu ți-e frică și-ai credință-n tine, O, tătare! vino să te bați cu mine!"

Ei descălecară atunci amândoi Și se iau la luptă ca doi juni eroi. Ochii tuturora cată cu mirare La Buzescu Preda și tătarul mare. Ei se bat la raza stelei cei de foc, Flacările-i albe pe-a lor zale joc. Vântul răcorește fruntea lor udată Și mânia dulce sufletul le-mbată. Ei se bat în spade — spadele se frâng; Și se iau la brațe — se smucesc, se strâng. Când tătarul scoate o secure mică Si lovind pe Preda, pavăza îi strică. Dar el cu măciuca astfel îl lovi Incât deodată câzu și muri.

Iar după aceasta, oastea românească Pleacă și învinge horda tătărască.

Visul lui Ștefan cel Mare

Seara răspândește umbrele-i ușoare. Și melancolia trece gânditoare.

Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi, Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oștire; Țara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colț de piatră șade el în dor; Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge! Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună, Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre și bogate sub cununi de flori; Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci și călduroase, Mâna ei atinge coamele-i undoase.

– „Ce? Eroul mare, umbra a grăit, Însuși el suspină și s-a îndoit?

Înțeleg fricosul ce ascuns lovește, Robul ce sărută jugul ce-l strivește;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat, Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată! Urmă datoria care ți-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri; Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală; Un parfum de roze pasul ei exală.

Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa, Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori, Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă, Vede-a lui oștire care îl așteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor În tăcerea nopții le vorbește lor:

– „Fraților de arme, fala romănească! Dacă o să piară țara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puțin atuncea piară vitejește Remușcând toiagul care îl lovește,

Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins, Caută să muște cel ce l-a atins!

Astfel e românul, și-n a lui cădere Cine îl rănește, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim, Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc Și-n adâncul nopții văile mugesc:

– „Astfel e românul, astfel să pierim, Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Un ostaș român închis peste Dunăre

Porumbiță întristată! Eu ca tine sunt străin, Și-ntr-o țară depărtată Tu cânți tristă, eu suspin!

Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea; Iar eu plâng în închisoare După dulcea țara mea!

Tu ai poate-o sorioară Ce te cheamă ne-ncetat; Iar eu am o drăgușoară Ce în lacrimi am lăsat.

Însă tu ai aripioare, Poți te-ntoarce când vei vrea, Iar eu gem în închisoare După mândrulița mea!

Zboară, pasăre curată! Și te-ntoarnă-n țara ta: Iar eu, floare aruncată Pe alt țărm, mă voi usca!

I

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel, Unde cură-n vale un râu mititel, Plânge și suspină tânăra domniță, Dulce și suavă ca o garofiță; Căci în bătălie soțul ei dorit A plecat cu oastea și n-a mai venit. Ochii săi albaștri ard în lăcrimele Cum lucesc în rouă două viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sân, Rozele și crinii pe față-i se-ngân Însă doamna soacră lângă ea veghează Și cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

II

Un orologiu sună noaptea jumătate. În castel la poartă oare cine bate? - Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit; Eu, și de la oaste mă întorc rănit. Soarta noastră fuse crudă astă dată: Mica mea oștire fuge sfărămată. Dar deschideți poarta... Turcii mă-nconjor' Vantul sufla rece....Rănile mă dor! Tânăra domniță la fereastră sare. - Ce faci tu, copilă? zice doamna mare. Apoi ea la poartă atunci a ieșit Și-n tăcerea nopții astfel i-a grăit: - Ce spui, tu, străine? Ștefan e departe! Brațul său prin taberi mii de morți împarte. Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu; De ești tu acela, nu-ți sunt mumă eu! Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze Anii vieții mele și să mă-ntristeze, Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat; Dacă tu ești Ștefan cu adevărat, Apoi tu aice fără biruință Nu poți ca să intri far-a mea voință. Du-te la oștire! Pentru țara mori! Și-ți va fi mormântul coronat cu flori!”

III

Ștefan se întoarce și din cornu-i sună; Oastea lui zdrobită de prin văi adună. Lupta iar începe... Dușmanii zdrobiți Cad ca niște spice, de securi loviți.

Zina-Doamna

Zina-doamna se coboară Pe-ale serii dese scări, Scuturând din aripioară Ale lunii sărutări.

Printre valuri fugătoare De lumină ce treceau Și sub albele-i picioare Crini de aur se spărgeau. Pe cosițele-i râzânde Mii de raze s-aninau Și în aurele blânde Grațios se legănau.

Mii de păsări poleite Cântă-n arbori înfloriți, Unii-n roade aurite, Alții încă-abia-nverziți. Iar pe unde ea se duce, Unde pașii-i rătăcesc, Păsările cânt mai dulce, Florile îmbobocesc.

Alba, juna zinuliță Șade sub un plop de-argint Și ascultă în cosiță Vântul nopții murmuind. Dar mai colo-n depărtare Auziți un dulce cânt, Răsunând cu desfătare Printre pomi și printre vânt?

— „Stele dulci și drăgulițe! Unde este zina mea,

Ce vă poartă în cosițe Și vă are tot cu ea? Spuneți mie, viorele Care-n ochii-i străluciți! Spuneți, mărgăritărele Ce sub buze-i înfloriți!

Cosicioara-i strălucește Ca-arcul ploaiei printre nor Și pe față-i pârguiește Floricica de bujor. Este mândră și ușoară Ca un flutur aeros Scuturând din aripioară Roua plaiului voios.

Spuneți mie, florioare! Ați văzut un păstorel Ce-are-n plete flori din soare Și la brâu un fluierel? El e viața vieții mele. Pentru dânsul am venit Printre flori și printre stele Din eternul înflorit."

La luimina călătoare, Iată, trece-un păstorel Ce-are-n plete flori din soare Și la brâu un fluierel. — „Vino, dulcea mea iubită! Și pe anii-mi râzători, Din cosița-ți înflorită

Scutură-ale vieții flori." Zina-doamna se uimește; Turnă chipu-i rumenel; Alba-i mână rătăcește Printre păru-i aurel.

— „Du-te! Du-te de la mine! Du-te! Eu nu te iubesc!" Și se-neacă în suspine. Lacrimile-i râuresc. Și c-o vorbă înfocată — „Vino! vino! zise ea, Și din viața mea te-mbată, Tu ești fericirea mea!"

Zice și cu răsfățare Îi dă scumpele-i comori, Sânul ei de desfătare Și gurița ei de flori.

Printre umbrele tăcute Mii de raze se strecor, Zbor ca visele plăcute Într-un negru viitor. Stelele scânteietoare Legănate strălucesc Și-n cereasca lor vulvoare Se topesc și înfloresc. Iar în vânturi profumate, Flutureii auriți Peste florile rouate Se balanță adormiți.

Printre flori și printre rouă Zinele voioase zbor Și din genele lor plouă Un torent scânteietor.

I

O albă fecioară, pe vale de munte La rece pîrîu Adapă fugaru-i cu stemă pe frunte Cu aur pe frîu.

O rouă de lacrimi scînteie în față Pe roze și crini; Cosița-i rîzîndă, săltînd se răsfață De austrul lin.

Cu ochii în unda ce trece spumoasă Visează tăcînd; Iar calu-i privește pe doamna-i frumoasă Ce-o vede plîngînd.

E timpul cînd ziua și umbrele mute Pe piscuri se joc; Iar văile-noată în valuri tăcute De umbră și foc.

Atuncea din umbre o umbră s-arată, Un june ostaș: El pleacă genunchi-i, la timida fată Cîntînd drăgălaș.

„O, albă regină! tu ești grațioasă Ca visul din zori Ce scutură dulce pe-o frunte umbroasă Aripa-i de flori!

Cînd ochi-mi văzură la cea dintîi oară Al tău chip frumos, Mi-erai cunoscută, o dulce fecioară! O vis grațios!

Cu hora de vise, voios legănată

Pe caru-nflorit,

Să ștergi de plîns ochi-mi, mai mult de o dată La mine-ai venit.

Ca-n visele-acele, o! vino, mă-mbată Și azi de amor!” El zice și fața-i de lacrimi rouată Exprim-al său dor.

L-aceste cuvinte, fecioara uimită Roși tinerel: Distrată, răsfață cu mîna-nflorită Al ei călușel.

„Nu... nu... niciodată!..” ea zice, ș-ușoară Pe cal s-arunca; Iar calu-i prin noapte ca vulturu ce zboară Voios înota.

II

„Străine! Știu toate secretele tele! Îi zice zburînd, Un flutur de aur cu mici aripele, Gingaș și plăpînd.

Pe-o roză-nflorită aproape de tine Dormeam legănat, Cînd vorbele tele întrerupte-n suspine Din somn m-au sculat.

Ea nu te iubește, sărmane străine! Dar trebui să mori! Mai bine o uită... fă, frate, ca mine Cu dulcile flori!

Poți încă să afli atîtea fecioare Cu sînii de crin. Se pierde din lume acela ce moare, Sărmane străin!

– Dar poate, sărmane! ea însuși răspunde La tînăru-ți dor. Adesea femeia iubește ș-ascunde Simțirea-i de-amor.

Oprește dar doru-ți! aproape de sine Eu merg a pîndi: Pe dulcea ei față, pe-ale ei suspine Voi ști a citi.”

III

„Străine! te scoală și du-te îndată Căci ești așteptat. Vezi; gura mea-i încă cu drag parfumată De-al ei sărutat!

La dragul tău nume răsuri tinerele Pe frunte-i nășteau. Vezi ș-aripa-mi udă de dulci lăcrimele Ce-n gene-i ardeau!

Dar vino cu mine; în valea-nflorită E albul ei cort!” Iar tînărul tace – la vestea dorită – Căci el era mort!

Țepeș și solii

Temerea domnește peste București; Poporul îneacă curțile domnești; Căci doi soli veniră de la-mpărăție Și aduc lui Țepes ștreang și mazilie. Toți boierii țării veseli însoțesc Și cu pompă mare spre palat pornesc. Țepeș îi primește într-a sa mândrie. Solii-naintează... — „Doamne, pace ție! Însă încetează de a mai domni.

Sau te pregătește astăzi a muri!" La aceste vorbe toți sunt în unire Și toți trage pala spre a lui lovire. — „Ce? Și voi, răspunde domnul turburat, Cu dușmanii țării moarte mi-ați jurat? Ascultați, voi, care mai aveți simțire De români și lacrimi în nenorocire! Viață și domnie le nesocotesc Ale mele lupte vouă-o dovedesc; Însă țiu la țară, țiu la neatârnare; Țiu ca să-mi fac neamul lăudat și mare! Am fost foarte aspru, și-ale mele mâini Au vărsat atâta sânge de români! Dar al vostru sânge ce mi se tânjește, Îl plătea cu lacrimi cel ce vă vorbește.

În mijlocul celor ce mă-nconjurau. Și pe o coroană țara lor trădau, Nu puteam într-altfel face eu unire, Ca să scap românii de a lor robire. Dacă, brațu-acesta este sângerat, Însă-al țării dușmani nu l-au cumpărat!"

La aceste vorbe, ceata ostășească Strigă cu poporul: „Țepeș să trăiască!" Speriați, boierii prin ferestre scap; Iar pe soli îi bate cu piroane-n cap.

Străinul (Dimitrie Bolintineanu)

Lâng' un râuleț Brâu de câmpuleț, Brâuleț d-argint Ce cură mugind; Tristul călător Se oprește-n dor, Și acolo plânge Cu lacrimi de sânge, Plânge fără seamă Și pe moarte cheamă.

Iată, măre, iată! Moartea i s-arată Cu perii zburliți, De lacrimi stropiți, De șerpi împletiți; Naltă și uscată, De boli urmată, Boli furioase Boli gălbegioase, Din aripi plesnind Ca iesme rânjind.

– Iată-mă am venit, Voinicel iubit! Puțintei în lume Cheamă al meu nume; Care-i dorul tău Atâta de rău? – Moarte! sunt străin; Curmă al meu chin! – Știi cine sunt eu, Voinicelul meu? Al meu sărutat Este înghețat, Vorba-mi fioroasă, Mâna-mi sângeroasă... Cine a intrat Într-al meu palat, Nu a mai ieșit Nu a mai simțit, A purure-a stat Mut și nemișcat. – Cine a intrat Într-al tău palat, Nu a mai ieșit, Nu a mai simțit; A purure-a stat Mut și nemișcat; Dar nu ești mai rea Decât viața mea! Nici o bucurie Nu-mi mai râde mie. – Ah! de este-așa Vin, inima mea! Sărbătoare-așteaptă; Morții se deșteaptă. Iat-o cade nea! Vin, inima mea!

Astfel ei vorbesc Bolile răcnesc, Saltă se-nvârtesc Din aripi bătând Împrejur săltând, Asupră-i sărind Ca iesme rânjind.

Mihai și călăul

Cu Mihai se vede tânăra domniță Tremurând de spaimă ca o porumbiță; Printre geana-i lungă ai ei ochiori Ard ca două stele ce lucesc la nori.

„De ce plângi? întreabă bravul cu mirare, Eu mor pentru țară și neatârnare. De aceea, dragă, sa te voioșești Și cu flori cosița să ți-o împletești. Cel ce pentru lege, pentru țară moare Vede a sa moarte ca o sărbătoare!"

— „Pleacă capul!" strigă palidul călău. Iar Mihai întoarce spre el capul său. Fierul se ridică... Poporul șoptește; Vă uitați!... Călăul se împleticește; Fierul său aruncă... Cade fermecat Sub căutătura mândrului bărbat.

Fetele-ncunună părul lor cu flori, Tot românul strigă de mai multe ori „Cel ce pentru lege, pentru țară moare Vede a sa moarte ca o sărbătoare!"

Mircea la bătaie

Armia maghiară țara a-nvelit; Soarele văzând-o, a îngălbenit.

Dar bătrânul Mircea nu se înspăimântă: Cu o mică ceată de voinici s-avântă.

Nu că el voiește țara a scăpa, Ci va să-mplinească datoria sa.

Unde este timpul cel de bărbăție Când murea românul pentr-o datorie!

Pe un cal ce mușcă spumă în zăbale, Printre zi și noapte el își face cale.

– „Frații mei! vorbește falnicul bătrân, Dumnezeu voit-a ca să mor român.

Cel ce a sa viață țării sale-nchină Piere ca lumina într-a sa lumină.

Ce e-n viața țării viața unui om? Ce e-n primăvară floarea unui pom? Ceea ce prin stele este-o stelioară Și-n nemărginire un minut ce zboară. Șoimul când se vede prins de vânători, Spun că își sfărâmă cuib și puișori. Astfel decât lanțul brațul să le-ncingă, Ce-i român, ce-i nobil astăzi să se stingă."

Unde este timpul cel de bărbăție Când murea românul pentr-o datorie?!

Mihai scăpând stindardul

Noaptea se întinde și din geana sa Argintoase lacrimi peste flori vărsa. Dar setos de lupte, în văi depărtate, Un erou în noapte încă se mai bate. Singur el se luptă în acele văi Unde mâna morții a culcat pe-ai săi. Dar sub mii de brațe trebuie să cază Trece printre unguri fără ca să-l vază; Și stindardul țării el înfășurând Către sân îl strânge înapoi cătând. Și în umbra nopții armăsaru-i zboară Ca o-nchipuire albă și ușoară. Spre o apă lată calul s-a-ndreptat; De maghiari războinici fuge-nconjurat. Luna după dealuri mergând să se culce Îi arată calea și-i surâde dulce.

Cei ce îl preurmă se opresc pe maluri Dar Mihai cu calul se aruncă-n valuri Și de ceea parte singur ajungând El îmbrățișează calu-i spumegând.

Apoi scoate frâul încă alb de spume Și îi zice: „Liber mergi de-acum în lume!”

I

– Veți spune voi mie, o dulci aurele! În ce loc se află frumoasele Iele, Ca să le sărut Pe sânul plăcut? Căci cin' le sărută îi dau cu plăcere Ce ochiul dorește și inima cere: Și am să le cer Ai maici-ochișori Ce-i țin în ulcior Smălțat tot cu flori!" Întreabă pe auri ce umblă pierdute Prin flori și prin umbre, pe căi nebătute, Păstorul cel dulce Cu păr aurit. O aură-l duce Pe plaiu-nflorit

II

În dumbravă la răcoare Ielele cobor din cer, Scuturând din aripioare Raze dalbe din eter. Pe cămășile lor albe Și cusute-n flori d-argint, Brâne lungi de roze dalbe Cing mijlocul lor lucind. Iar din coamele lor plouă Raze d-aur și de foc Și bobițe dulci de rouă Peste sânul lor se joc. Hora lor se învârtește Peste albul păstoraș, Ce se face c-aromește Printre iarbă drăgălaș. – Cântă june păstorele, Cu-al tău fluier înflorit, Printre flori și printre stele Să jucăm necontenit! – Voi cânta, o dulci fecioare; Dacă voi mă veți ierta Florile din fețișoare Câte un-a săruta! – Nu se poate, păstorele, Căci ești om de pe pământ! Au zis albele Iele Legănându-se pe vânt. – Iar pe veci, cântă-ne nouă Și ți-om da un cal c-un frâu Splendid ca lumina nouă Ce se scaldă peste râu. – Nu se poate, albe zâne! Căci eu fluieru-am pierdut; Iar de vreți, veniți cu mine Lângă plopul cel căzut, Ca să-l spargem împreună Și să facem fluieraș."

Vesel Ielele s-adună Lângă mândrul păstoraș. Colo plopul se despică Fără a se dezlipi – Pune mâna zânulică! Toți cu toții!... iat' aci!..."

Dar abia prin tăietură Ele mâinile au întins, Că el sparge a sa secure, Și copaciul s-a închis.

Hora Ielelor se plânge Și se roagă de păstor; Căci sunt sclave și le stinge Plopul verde mâna lor.

Dar pe mica lor guriță, Pe-al lor sân de desfătări, Și pe lata lor cosiță, El adună sărutări.

Mircea cel Mare și solii

Într-o sală-ntinsă, printre căpitani, Stă pe tronu-i Mircea încărcat de ani.

Astfel printre trestii tinere-nverzite Un stejar întinde brațe veștejite.

Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrânul munte albit de ninsori.

Curtea este plină, țara în mișcare; Soli trimiși de Poartă vin la adunare.

Toți stau jos mic, mare, tânăr și bătrân... Era nobil omul când era român.

Solii dau firmanul. Mircea îl citește, Apoi, cu mărire, astfel le vorbește:

— „Padișahul vostru, nu mă îndoiesc, Va să facă țara un pământ turcesc.

Pacea ce-mi propune este o sclavie Până ce românul să se bată știe!”

La aceste vorbe sala-a răsunat; Dar un sol îndată vorba a luat.

— „Tu, ce într-această nație creștină Strălucești ca ziua într-a ta lumină,

Tu, o, doamne, cărui patru țări se-nchin, Allah să te ție, dar ești un hain!”

În murmură surdă vorbele-i se-neacă; Cavalerii trage spadele din teacă.

Mircea se-ndreptează iute către ei — „Respectați solia, căpitanii mei!”

Apoi către solii Porții el vorbește — „Voi, prin care șahul astăzi mă cinstește!

Mircea se închină de ani obosit; Însă al său suflet nu e-mbătrânit.

Ochii săi sub gene albe și stufoase Cu greu mai îndreaptă săgeți veninoase;.

Dar cu toate astea fieru-i va lovi, Ș-albele lui gene încă n-or clipi.

Cela ce se bate pentru a lui țară, Sufletu-i e focul soarelui de vară.

Mergeți la sultanul care v-a trimis, Ș-orice drum de pace, spuneți că e-nchis!”

Apoi către curte domnul se îndreaptă. — „Fericirea țării de la noi s-așteaptă.

De deșarte vise să nu ne-nșelăm: Moarte și sclavie la străini aflăm.

Viitor de aur țara noastră are Și prevăz prin secoli a ei înălțare.

Însă mai-nainte trebuie să știm Pentru ea cu toții martiri să murim!

Căci fără aceasta lanțul ne va strânge Și nu vom ști încă nici chiar a ne plânge!”

Bujorul

„Frumușică copiliță, Cu dulci stele în cosiță, Fii-mi mie drăguliță; Căci de cînd tu ai venit Din locașu-ți înflorit Niciodată n-ai iubit. Să te fac nemuritoare Prin cîntări desfătătoare, Prin iubiri răsfățătoare!”

– Nu se poate, voinicele, Să dau floarea vieții mele Pentru cîntecele tele. Să am inimă de dat, Buze dulci de sărutat, Aș alege-un împărat! Astfel zice, apoi zboară Ca o stea ce se coboară Iar voinicul făr' noroc Varsă lacrimi de foc, Pîn' ce dreptul ursitor Îl preface în izvor; Iar pe fata făr' amor O preface în bujor; Floare mîndră, răpitoare, Însă nemirositoare.

De-atunci cîte fetișoare Au un suflet urîcios, Se fac toate florioare, Florioare făr' miros.

Lui V. Alecsandri

Tu, din a cărui liră s-exală-etern și lin Un cânt suav și dulce ca fumul după crin; Tu, ce când lași pe harpă-ți o mână fugătoare, Tragi grațiile-n horă și joacă râzătoare; Tu, ce încânți cu farmec prin cântul tău plăcut, Vei spune mie oare, de ce tu ai tăcut?

Am auzit că lira lăsând-o la o parte, În cârmuirea țării ai fi luând tu parte; Că părăsind eterul cu stele semănat, În pulberea arhivei tu capul ai plecat, Urmând mulțimii lumii ce crede din vechime Că fără post nu este în viață nici un bine! N-ar fi mai bine însă, înalte arhivar, Decât să pui pe cale al patriei greu car, La tine la moșie, prin văi desfătătoare, S-arăți a ta putere pe cerbi și căprioare? Și dacă nu ești meșter la arma de vânat, Să prinzi cu undișoara puicuțele din sat?

Dar nu, iubite frate!... Tu ai o datorie Frumoasă, sfântă, sacră, spre dulcea poezie... De-aceea către țelu-ți nainte să te-avânți. Decât să fii ministru, mai bine e să cânți. Un cântec ce exprimă o-naltă cugetare Plătește-o lege nouă ce trece în uitare. Ce-ți pasă dacă unii într-altfel se gândesc În cercul de-ntuneric în care se găsesc!

Ia zborul tău în secoli cu muzele ușoare

Și de țărân-arhivei te șterge pe picioare. Ia lira ta de aur de roze semănată,

Ia-ți fluierul d-ivoriu și cântă înc-o dată; Îmbată-ne de fumul suavei poezii,

Pe când ambițioșii visează la domnii!

Nu este nici un bine a fi în lume mare

Înaltul arbor cade l-a vântului suflare;

În vârful naltei stânce ce-și pierde fruntea-n nori Nu nasc mai niciodată suave, mândre flori.

La o damă română

„Tu vrei să-ți spun, acuma, de ce nu te iubesc? Ei bine! mă ascultă și află ce gândesc Ești jună si frumoasă ca roza de câmpie Și ochiul tău durerea o schimbă-n bucurie. Iar fruntea ta se pleacă sub gându-ți amoros Ca crinul primăverii în văntul călduros. Pe buza-ți rumeoară, trecând a ta suflare, Într-un parfum de roze își ia a sa schimbare; Dar când tot spui cât neamul îți e strălucitor, Amoru-ntoarce capul și fuge râzător.

Să te iubesc, pe tine? Dar inima ta-i veche, Și generozitatea nu-ncântă-a ta ureche. Văz sufletul tău, dragă, sub vălu-i grațios, S-ascunde ca un vierme prin crinul cel frumos. Patriotism, virtute, frumoasă cugetare Sunt niște simțăminte ce inima-ți nu are. O formă analogă ea, dragă, de-ar avea Ar fi cu plete albe și dinții i-ar cădea. Așa te vede însă al meu tânăr amor

Și de aceea, dragă, el zboară râzător.

Arunc-a ta privire pe-o inimă uscată Ce egoismu-nchide și micșorarea-mbată, Pe-o inimă ce-i mută ca un mormânt fioros La tot ce este nobil, plăcut și generos;

Aceea va-nțelege când tu vorbești în lume De aur, de cordele, de titluri și de nume. Eu voi o vale verde ca tinerețea mea, Ș-o floare grațioasă să plec capul pe ea Ș-acolo l-a mea țară, visând eu în tăcere, S-adorm pe sânu-i dulce, cu fragedă plăcere.

Dar tu vrei aur, titluri; și tânăru-mi amor La sunetul monetei s-avântă râzător.

De vrei să-mi fii iubită, vin' către țărmul vieții, În care tot e dulce ca visul tinereții,

Acolo, dragă dulce, atât te voi iubi,

Cât râul de plăcere în calea-i s-ar opri

Și stelele în spațiu s-ar sparge voluptoase La ale gurii mele șoptiri armonioase.

Dar vai! a ta gândire, pe când eu îți vorbesc, S-avântă după titluri ce visele-ți răpesc, Ș-amorul meu, o, dragă, tu vezi, s-avântă, zboară, Râzând de bătrânețea ce inima-ți conjoară."