Poezie · 1866

Misterele nopții

Cînd din stele auroase Noaptea vine-ncetișor, Cu-a ei umbre suspinînde, Cu-a ei silfe șopotinde, Cu-a ei vise de amor;

Cîte inimi în plăcere Îi resaltă ușurel! Dar pe cîte dureroase Cîntu-i mistic le apasă, Cîntu-i blînd, încetinel.

Două umbre, albicioase Ca și fulgii de ninsori, Razele din alba lună Mi le torc, mi le-mpreună Pentru-ntregul viitor;

Iar doi îngeri cîntă-n plîngeri, Plîng în noapte dureros, Și se sting ca două stele, Care-n nuntă, ușurele, Se cunun căzînde jos.

Într-un cuib de turturele Ca și fluturii de-ușor Saltă Eros nebunește, Îl desmiardă, l-încălzește Cu un vis de tainic dor;

Iar în norul de profume Două suflete de flori Le desparte-al nopții mire Cu fantastica-i șoptire, Le resfiră, pînă mor.

Cînd pe stele aurie Noaptea doarme ușurel, Cîte inime rîzînde, Dar pe cîte suspinînde Le delasă-ncetinel!

Dar așa ne e destinul, Vitreg prea adeseori, Unui lumea i-acordează, Iar pe altul îl botează Cu-a lui rouă de plînsori.