Poezie

Brâul Cosânzenii

Avea Ileana ochi de soare Și galben păr, un lan de grâu; Vestmânt avea țesut în floare Și-un brâu purta pe-ncingătoare, Cum n-a mai fost pe lume brâu.

Era de aur pe tot locul, Un fulger pe-al ei trup încins. El noaptea da lumini ca focul, Și-n brâu sta fetei prins norocul Precum e-n talismane prins.

Vrăjit era că, de-l va pierde, Norocul ei să piară-n veci, Nici flori mai mult să n-o dezmierde, Să n-afle umbră-n codrul verde Și verile să-i fie reci. Dar Sfântul Soare ziua-ntreagă Pândește brâul l-ar fura. Că lui de mult i-e fata dragă, Iar fata nu vrea să-nțeleagă, Și el acum și-ar răzbuna!

Ea trece-n dulce nepăsare Prin lunci cu flori și doarme-n văi, Iar păzitor pe vânt îl are Întreaga viață vis îi pare Și joc își bate de flăcăi.

Dar Făt-Frumos zâmbind s-arată, Și-n drumul lui umblând de-atunci Simțea de-ajuns frumoasa fată Că viața noastră nu ni-e dată De dragul unor flori din lunci.

Din ochi albaștri de cicoare Pe sânu-i alb de ghiocel Curg lacrimi calde-acum! O doare, Ei inima de drag îi moare, Iar Făt-Frumos, vai, cum e el!

Atâta dragoste nebună! Eu nu o simt, tu n-o-nțelegi Visarea ta la ce ți-e bună? Vrei s-o visăm noi împreună? Atunci tu brâul să-l dezlegi!

Ea tremură zâmbind și geme: Norocul meu întreg îl vrei! Ea numai pentru brâu se teme, Că vor afla dușmanii vreme Să-i fure-ntr-asta brâul ei.

De ce te temi? Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros Sub brazii fără grai, pe unde Nici ochi de om nu pot pătrunde, Nici flori cu tăinuit miros.

El zice-așa, să zică iară, Să-i facă gândul ei ușor, Iar gându-i se topea de pară Și-n codru des, în zi de vară, S-ascunde fată și fecior.

Au fost ascunși încât nici floare, Nici ochi de om nu i-au zărit. Dar printre crengi adormitoare Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brâu și l-a răpit.

Atunci Ileana și simțește Că-i arde plânsul în priviri; Ea după brâu în jur privește Ș-aprinsa-i față-ngălbenește Că nu e brâul nicăiri.

Și cum ea varsă desperată Un plâns amar, un cald șiroi, Curgea din cer ploaie curată, Iar dintre ploi lucind s-arată Frumosul brâu stropit de ploi. Și-n ceruri călătorul Soare Râdea cu hohot repetat Și prin văzduhuri plutitoare Izbea săgeți răzbunătoare De-a lungul brâului furat.

Vai, brâul meu! gemea copila. Atât de mult eu l-am temut, Dar Făt-Frumos descinsu-mi-l-a! Și-apoi plângea, mai mare mila, Și-n nopți apoi ea s-a pierdut.

De-atunci totuna este firea, Dar multe nu-s din câte-au fost Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește-n pomenirea Poveștilor cu dulce rost.

Iar Soarele-n văzduhuri pline De zâmbetu-i cel cald de foc, Ileano, a uitat de tine! Dar brâul când în minte-i vine Își bate și-azi de tine joc.

Dac-ai murit, frumoasă fată, Furatul brâu e viu mereu: Când plouă, vara, câteodată Un brâu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu.