Odiseea

Cartea I

De-acel bărbat cu minte-așa de mare

Ce multă vreme-a rătăcit de cînd

Prădat-a sfîntul Ilion cel tare

Să-mi cînți, o muză, cum văzu umblînd Și multe țări și-a multor neamuri stare Și mult răbdă pe mări întinse, vrînd

Să-și scape dulcea viaț-a sa, și iarăși S-aducă vii în patrie pe tovarăși.

Dar tot nu-i mîntul, oricît de vie

Și vrere-avu și suflet el a pus,

Căci toți pieriră printr-a lor prostie, Tăind din boi de-ai Soarelui de sus.

Copiii, vai! Iar Soarele-n mînie

Pe toți aceștia-n urmă i-a răpus.

Dintr-astea, muzo, a lui Joe fiică,

Tu spune-ne măcar și-o părticică.

Fugiți acum de-ursitele pierzării,

Toți ceialalți erau la vatra lor,

Scăpați și de război și truda mării.

Pe-acesta singur, cel topit de dor

De-a sa nevastă și pămîntul țării,

Calipso nimfa-n largul ei ponor

Robit îl mai ținea de mult, cu gîndul Să-l ia bărbat și-n nesfîrșit avîndu-l. Dar cînd apoi a vremilor rotire

Aduse-un timp ce-i fuse dat hotar

Și toars-a fost de zei și-a lui sosire, El nici atunci n-a fost fără de-amar

Și-avu și-acasă printre-ai săi mîhnire. Deci mil-aveau de el toți zeii, dar

Poseidon îl ura cu ură mare

Cît timp fu Odiseu pribeag pe mare.

El chiar acum era plecat departe

În fundul lumii la etiopei,

Al căror neam spre răsărit se-mparte, Iar alții stau spre-apus. Deci între ei El stînd își petrecea, luînd și parte La jertfa lor de tauri și de miei.

Iar zeii ceialalți steteau la sfaturi Pe-Olimp cu Zevs în largile-i palaturi. Aci-ntre ei al lumilor părinte

Vorbea acum că-n minte i-a venit

Egist cel bun, pe care mai-nainte

L-a fost ucis Oreste cel vestit.

De-acesta deci el își aduse-aminte

Și-așa-ntre zei acestea le-a vorbit:

„Oh, cum se plîng cei vii pe zei! Și-anume Că orice rău prin noi s-ar face-n lume! Dar singuri ei, luîndu-ne la vale,

Prin vina proprie-și pregătesc nevoi. Așa și-Egist, în contra sortii sale,

Luă nevasta lui Atrid, și-apoi

L-a și ucis, de-abia sosit din cale,

Deși-și știa sfîrșitul trist, căci noi De mult l-am prevestit. Și chiar Hermia, Al ceții-alungător, i-a dus solia:

«Să nu cutezi nici regele-a-l ucide

Și nici să-i iai nevasta-n patul tău, Căci crud Orest va răzbuna pe-Atride

Cînd fi-va-ntors acas-acest flăcău.»

Așa i-a zis, dar nu-i putu deschide

Orbita minte-a lui Egist cel rău,

Deși dorea din tristul pas a-l scoate; Și-acum Egist plăti deodată toate!”

Răspunse-atunci a Zării-albastră fată: „Părinte Zevs! Vorbești de-acest mișel; Dar el luă pe drept amara-i plată

Și-a pururi piar-așa cîți fac ca el!

Eu însă de-Odiseu sînt întristată,

Că-și duce viața-n cel mai jalnic fel, Lipsit de-ai săi și dat înstrăinării

Pe-un trist ostrov în sterpul larg al mării. O zînă stă-n palat aici, o fiie

De-a marelui Atlas, care-ntre zei

Adîncurile mării-ntregi le știe

Și poartă-n spate nalții stîlpi, acei Cari țin pe dînșii-a cerului tărie.

Deci fiica lui îl ține rob al ei

Și-i toarce vorbe dulci, cu zîmbet spuse, Să-și uite-n veci de țara ce-l născuse. Iar el dorește-n jalea ce-l doboară

Să vadă-n țara lui un fum măcar

Urcînd de pe colini, și-apoi să moară! Dar tu, de jalea lui, nici n-ai habar. Dar nu ți-a fost el drag? Nu-ți dete doară Pe cîmpul Troiei cel atît de-amar

Destul prinos? Ori nu-ți făcu pe voie? De ce-l urăști acum, părinte Joe?”

Răspunse-atunci al lumilor părinte:

,,Ce vorbe mari din gură ți-au scăpat, Copila mea? Pe cel și mai cuminte

Din cîți trăiesc, și-acel care mi-a dat La Troia-n cîmp atîtea jertfe sfinte, Pe bunul Odiseu să-l fi uitat?

Eu nu. Dar cel ce zguduie pămîntul

Îi poartă ur-acum, pentru cuvîntul

Că-n larg ponor lipsit-a de vedere

Pe fiu-i Polifem, ciclopul plin

De cea mai multă-ntre ciclopi putere

(Născutul fiu de-o fiic-a lui Forkin, Pe care-o vru Poseidon de muiere

Și-n peșteri deci îl cunoscu deplin:

Toosa cea ce undei dă galopul).

Și-așa, de cînd el îi orbi ciclopul,

Îi poartă ură, nu ca să-l răpuie,

Ci numai spre-a-l purta pribeag mereu. Dar noi acum să judecăm de nu e

Vrun chip de-a-ntoarce-acasă pe-Odiseu. Poseidon deci acum deoparte-și puie

Mînia lui, căci oricît e de zeu,

Nu poate-nvinge-a noastre vreri, pe toate, Și-a sta-mpotriv-a toți el tot nu poate!” Atene-atunci așa vorbi cuvîntul:

„Părinte-al nostru, cel ce-a-totu-ntreci Pe toți! De vrea așa, cum zici, preasfîntul Acest sobor, pornind atunci să pleci

La Circe dar pe cel grăbit ca vîntul, Pe Herme-al tău, și s-o vestească deci Că-i vrere-n cer, adînc nestrămutată, Să-l lase pe-Odiseu să plece-odată!

Iar eu voi scoborî-ntr-această vreme

În Itaca, s-aprind pe Telemac

Și-n inimă să-i pui curaj să cheme

La sfat pe-ahei; și-apoi pe cei ce-i fac Atîta jaf și fără de-a se teme,

Tăindu-i boi și oi și ce-au pe plac,

Pe prinți de-acum de scurt să mi-i apuce! Și-n Pilos și-n Micene mi-l voi duce

Să afle vești ce face-al său părinte

Și-un nume bun să-și facă pe pămînt.” Așa vorbi, și mîndre-ncălțăminte

Și-a pus sub tălpi, acelea cari îi sînt Aripi ce-o duc pe-uscat și ape sfinte Ca dulcea boare-a molcomului vînt.

Luă apoi și lancea ei cumplită,

Cea-n vîrful ei cu-aramă ghintuită

Și care-așterne-n galbănă țărînă

Al multora bărbați cumplit șirag

Cînd intră-n taberi furioasa zînă.

Și-așa deci din Olimp porni cu drag

Și-n Itaca sosind, cu lancea-n mînă,

S-opri la casa lui Ulis, la prag.

Și-a stat aici, schimbată-n chip cu totul, Părînd la față Mentes Tafiotul.

Văzu prin curte pețitori, pe-afară,

La zarul lor, pe prispă sub păreți,

Pe piei de boi ce înșiși îi tăiară.

Și-argați de-a valma ce-alergînd semeți Ori vin scoteau cu vadra din cămară,

Ori mesele spălau cu mari bureți

Și-n rînd le potriveau lipite-aproape, Punînd fripturi pe-ntinsele prosoape. Pe Mentes îl văzu deci mai-nainte

De toți, frumosul Telemac, ce stînd

Aci-ntre pețitori, mîhnit în minte

De răul lor, avea vedenie-n gînd:

Să ias-așa deodată-al său părinte,

De-oriunde-ar fi, să-mprăștie-nspăimîntînd Pe-acești mișei, și-n marea sa putere Stăpîn fiind pe-un tron, stăpîn pe-avere! Acestea le gîndea acum, cînd dete

Cu ochii de zeiță, și mîhnit

Că stă și-așteaptă-n prag pe sub părete Atîta timp străinul, s-a grăbit

Și lancea i-o luă, și-n față-i stete

Și-i zise-așa, și-n casă l-a poftit:

„Să stai acum și să mănînci, străine, Și-apoi să-mi spui: ce griji te-aduc la mine?” Vorbind așa, plecă. Și-urma străinul. Și-n mîndra sal-a casei ajungînd,

Îi duse lancea s-o așeze-n scrinul

Frumos lucrat, și-o puse-acolo-n rînd Cu alte lănci pe cari de slavă plinul Părinte-al său le-avea pe vremea cînd Era-ntre vii, și-aici la el acasă.

L-a dus apoi pe-un scaun lîngă masă,

Pe care-ntîi frumos a-ntins covorul

Și și sub stîlpi îi puse-un scăunel.

Și-a tras apoi un scaun și feciorul

Aproape de străin, și sta cu el

Aci-ntr-un colț, departe de soborul

Acelor prinți, ca nu cumva-ntr-un fel Să-l supere pe oaspe-ori larma gurii, Sau chiar s-audă de la ei injurii.

În cană de-aur ap-aduse-o fată

Și-n alb lighean ea le-a turnat de sus, Iar masa lor le-o așternu curată

Cinstita gazdă, care pîne-a pus

Și cîte-avea-n cămara ei bogată.

Fripturi pe disc un crainic le-a adus Și cupe de-aur; și le da îmboldul,

Mereu venind să toarne vin, eroldul.

În urm-apoi și pețitorii-ntrară

Și-n rînd ședeau pe bănci la locul lor. Pe mini erolzii apă le turnară,

Iar slugi umpleau ulcior după ulcior

Și fiecărui plină cupă-i dară.

Deci multe roabe-ngrămădeau cu zor

Pe masă pîne-n multe coșulețe,

Și-așa mîncau cu chef ca la ospețe.

Iar după ce-au mîncat, spori nebună

Plăcerea-n ei cu-al relei pofte foc

Și toți strigau, spre-a-și face voie bună, Să-nceap-acum cu cîntece și joc,

Căci astea pun ospețelor cunună.

Deci duse-o slugă lira de la loc

Lui Femiu-n mîni, vestitul în cîntare (Ci bietu-aici cînta de silă mare).

Deci Femiu-n coarde-al lirei glas cătîndu-l, Trăgea spre lir-auzul orișicui.

Dar capu-ncet spre-Atene-atunci plecîndu-l, Spre-a n-auzi și alții vorba lui,

Își spuse Telemac zeiței gîndul:

„Să nu te superi, oaspe-al meu, că-ți spui. Acești ce-i vezi, cu pofte-așa-ndrăznețe, N-au alte griji decît de joc și-ospețe! Ei, da! Căci bunul unui mort îl pradă! E putred poate-acum de vînt și ploi,

Ori oasele-i le-mpinge-acum grămadă

Al mării val și-ncolo și-napoi!

Dar dac-ar fi el viu, aici, să-l vadă, O, cum s-ar mai ruga ăști tineri moi

Să fie mai ușori în tălpi grăbite

Decît bogați în scutece-aurite!

Dar scris i-a fost așa de-amar să moară. Și-acum de el nici o nădejde nu-i,

Deși cîte-un străin ce mai scoboară

Ne-ndrugă cîte vești de-ntorsul lui.

Ce-i mort e mort, nu vine-a doua oară! Dar haide-acum, iubite-al meu, să-mi spui Ce om ești tu? Din care neam anume

Și-al tău oraș cam unde e prin lume?

Și cum te-aduseră vîslași pe tine

Aci-n ostrov? Și ce spuneau că sînt?

Că n-ai venit pe jos la noi, vezi bine! Și spune drept, te rog, și-acest cuvînt: Ești nou de tot în Itaca, străine?

Ori oaspe vechi, cum e cu crezămînt,

Că-n casa tatei mulți străini intrară, Căci și el se-nvîrtea la mulți pe-afară.” Răspunse-atunci a Zării mîndră fată:

„Eu, deci, voi spune-adevărat, și tot. Eu Mentes sînt, iar Anhial mi-e tată, Și-al meu popor e neamul tafiot.

Sosesc de-abia pe marea-ntunecată

Cu mulți ai mei fărtați; și-așa socot, Să merg de-aici la neamuri de-altă mamă Și fier să schimb la Temesa pe-aramă, Iar nava mea e-n locuri liniștite,

La Ritru-n port sub pădurosul Nei.

Și-așa mă laud că ne-om fi, iubite,

Amici prin tați, și-așa de buni ca ei. Căci dînșii-avură case-mprietinite.

Cinstitul tău bunic. Laert, de vrei,

Te poate-ncredința de-acestea toate.

Dar ce-i cu el acum? Aud, nepoate,

Că-și duce viața cîtă-i e rămasă

Cu-o singură bătrînă roab-acum,

Ce-i pune pîne și-un ulcior pe masă,

Cînd el din vie — Domnu-l știe cum! — Trudit se-ntoarce pe-noptate-acasă.

Dar eu venii, fiindc-auzii pe drum

Că tată-tău s-a-ntors! S-a-ntors, iubitul! Dar văd că zeii-i zăbăvesc sositul.

Căci nu e mort! Nu-i mort, ci oareunde E viu în mare-n vrun ostrov pustiu;

E prins de-un neam sălbatec ce-l ascunde Și-l țin tîlharii-acolo, dar e viu!

Și-atît cît zeii-mi deter-a pătrunde, Vegheat îți spui, și zic și eu ce știu, Cît poate ști cu mintea muritorul,

Căci nu-s proroc și nu pricep nici zborul: Nu mult de-acum, nu mult o să-ntîrzie, De țara lui, nu mult, așa zic eu;

Chiar lanțuri tari de fier de-ar fi să-l ție, Scorni-va chip să scape Odiseu,

Căci nu-l întrece-alt om în viclenie! Dar haide-acum să-mi spui, voinice-al meu, Al cui ești tu? Să juri că sînteți gemeni! La ochi și frunte foarte mult îi semeni. Căci pîn-a nu pleca pe mări străine,

La Troia-n cîmp, noi ne vedeam mereu. De-atunci nici eu pe el, nici el pe mine.” A zis. Iar Telemac: „Iubite-al meu!

Îmi spune mama, numai ea, vezi bine,

C-al lui copil aș fi. Dar știu și eu! Pe lumea asta fost-a fiu vrodată

Vegheat să știe cine-i este tată?

Firește,-aș vrea și eu să fiu, amice, Un fiu al unui tată ce-ar trăi

La casa lui, îmbătrînind ferice;

Dar cel ce-n lume mai mult suferi,

Din cîți au fost și sînt, așa se zice, C-al ăstui tată neferice-aș fi.

Ce-ai vrut să știi, tu știi, iubite, dară.” Răspunse-Atene-apoi, zicîndu-i iară:

„N-or pierde zeii-al casei voastre nume Cît timp tu ești al Penelopei fiu!

Dar spune-mi drept, să știu și eu anume, Ce-ospăț întinde-acest popor chefliu? E nunt-aici, ori hram? Săracă lume!

Nu-mi pare-a fi cinstit! Și-aș vrea să știu, Căci n-ar părea, cum văd, să fie praznic; Și-așa se poart-aceștia de obraznic

Că scîrb-ar face-oricărui om cuminte

Să vad-acest viespar de ticăloși.”

Răspunse Telemac vorbind cuvinte:

„Mă-ntrebi și bine faci că mă descoși. Cît timp trăia aici al meu părinte

În dulcea țar-a dragilor strămoși,

Era și-această cas-a noastră, poate,

Cu vaza ei și cu belșug în toate.

Dar altfel vrut-au zeii răzbunării,

Făcînd pe-al lumii cel mai bun bărbat S-ajungă omul cel mai dat uitării!

De moartea lui n-aș plînge-așa-ntristat, De-ar fi murit în focul zbuciumării

La Troia-n cîmp, de-ortaci încunjurat, Ori chiar și-ntors, în primele clipite, La casa lui, aici, pe mîni iubite.

Atunci i-ar fi-nălțat vestit mormîntul Și-aheii noștri și vitejii soți,

Și-atunci l-ar fi avut întreg pămîntul Pe-al său copil, cu cinste-ntre nepoți. Dar neștiut pieri, tăcut ca vîntul!

Nu slavă ne-a lăsat, ci-amar la toți, Iar mie-ntîi durerile și plînsul!

Și n-aș mai plînge-atîta pentru dînsul De n-ar fi și-alt amar să mă destrame! Cîți prinți aceste-ostroave stăpînesc, În Dulichion și-n Zachint și-n Same

Și cîți pe-aici în Itaca domnesc,

Stau toți acum de capul bietei mame

Și toți o cer, și stau și-mi risipesc Și cinstea mea și casa mea și-averea! Iar mama biata n-are-n ea puterea

Să rup-așa sau altfel blăstămata

Pețire-a ei, căci nici nu-și ia bărbat, Nici nu-i alungă! Iar averea, biata,

Mi-o sting aceștia, pînă m-or fi dat

În scurtă vreme și pe mine gata!”

Și-i zise Mente-atunci: „Adevărat

Că rău îi simți tu lipsa, biet de tine, Să-i puie-n frîu pe-acești făr’ de rușine! Că uite, de-ar veni și-ar sta deodată Pe prag aici, cu coif pe cap, cu scut, Cu două lănci în mîna sa bărbată

Și mîndru-n chip, așa cum l-am văzut

În viața mea de cea dintîie dată,

Cînd el întors din Efir a șezut

La noi și s-odihnea, iar eu copilu’

Steteam s-ascult cum ne vorbea de Ilu, (Căci și la el a mers cu iuțea navă,

Cătînd pentru săgeți un ir de pus

Pe vîrful lor, spre-a duce-n răni otravă; Dar fric-avînd de zeii cei de sus,

Nu-i dete-unsoarea Il cel plin de slavă. I-a dat-o însă tata, cînd i-a spus,

Că-i fuse tatei drag peste măsură),

Să vie el acu-ntr-acea făptură

Aci-ntre pețitori, s-audă sfatul

Ce-l fac acești nemernici între ei,

Și-n veci de veci amar le-ar fi-nsuratul Dar, negreșit, acestea sînt la zei,

Să vie-ori nu să-și curețe palatul

Sărmanul Odiseu de-acești mișei!

Dar totuși eu te-ndemn, că foarte-mi pasă, Cum poți s-alungi pe pețitori din casă. Ascultă deci și-mi ia cuvîntu-n seamă! Tu cheamă mîne pînă-n zori pe-ahei

La sfat obștesc — dar negreșit îi cheamă — Vorbește-apoi și martori ia pe zei

Și cere-acestor prinți, dar făr’ de teamă, Să plece pe-unde au averi și ei.

Iar mamă-ta, de-i place măritată,

Să plece-acasă la bogatu-i tată

Și-acolo nunta-n pace i-o gătească

Și zestre-i dea atît cît e cu drept

O fată dragă zestre să primească.

Iar tu apoi, așa-i mai înțelept,

Gătește-o navă (dar să nu-ți lipsească, De vrei să birui, inima din piept)

Cu douăzeci de soți, și mergi și cată Cam ce vorbesc pe-airi de dusu-ți tată. Căci ori va ști vrun om vro știre-anume, Ori Zvonul cel ce n-are alte trebi

Decît, pornit de Zevs, s-alerge-n lume. Deci du-te-ntîi la Pilos, ca să-ntrebi Pe Nestor, moșul cel cu vrednic nume; Și-apoi la Menelau, îndeosebi,

Căci dintre-ahei, din toat-a noastră turmă, Acasă el sosit-a cel din urmă.

De-auzi că-i viu și că de-ntors îi pasă, Oricîte-amaruri date-acum îți sînt,

Tu rabdă tot și-un an întreg mai lasă. Dar dac-auzi că-i mort și e-n pămînt, Tu-n dulcea țară-ntoarce-mi-te-acasă

Și-ntîi de toate-nalță-i un mormînt.

Iar cînd va fi și-aceasta împlinită,

Găsește-i mă-tei omul și-o mărită.

Și-apoi cînd și-astea le-ai fi pus la cale, Atunci să te gîndești cum să dobori

Pe toți aci-n palaturile tale,

Pe-acești nerușinați de pețitori,

Pe faț-ori și pe-ascuns. Dar nu agale Și nici să nu te lași pînă-i omori.

Și nu-ți mai stea copilării în minte, Căci nu mai ești copil de-acu-nainte! Ori n-auziși ce nume plin de veste

Prin lume-și dobîndi, căci a trimis

Într-altă lume vrednicul Oreste

Pe-acel nelegiuit care-a ucis

Pe tată-său? Deci bună pildă-ți este! Ești mare și frumos și cap deschis,

Deci fă ca să vorbească mari de tine

Cuvinte-acei din veacul cel ce vine!

Și-acum, eu sînt silit să plec la navă, La soții mei, căci prea zăbavă fac

Și poate-or fi mirați de-a mea zăbavă. Și-acest îndemn ți-l pui, de-ți e pe plac, La inimă, și vezi de fă ispravă.”

Și-a scos cuvinte-oftate Telemac:

„Din suflet mi-ai vorbit, ca un părinte, Și-n veci le voi ținea comoară-n minte. Dar orice grabă ai și-oricît de mare, Mai stai puțin, te rog! Să faci măcar O baie-ntîi, să iai ceva mîncare —

Și cum să pleci așa, fără de-un dar,

Ieșind din casa mea ca orișicare?

Aș vrea să-ți dau vrun lucru, bun și rar, Să-l ai odor de-a pururi de la mine,

C-așa-și dau doară oaspeții-ntre sine!” Răspunse-Atene-atunci: „Te rog și-l lasă Pe cînd mă-ntorc. Și nu mă mai opri,

Și-atunci mi-l dai să-l duc cu mine-acasă. Și-alege-mi unul care crezi c-ar fi

De mare preț, că foarte mult îmi pasă. Și-alt dar de preț, al meu, ți-l va plăti.” Zicînd, zbură-n tăcere din odaie

Cum făr’ de sunet zboar-o cucuvaie.

Simți flăcăul răzvrătită firea

Și-n el puteri și inimă de leu;

Mai mult ca pîn-acum și amintirea

Cu totu-l năpădi de Odiseu.

Și sta gîndind și-l covîrșea uimirea

Și-n suflet pricepu c-a fost un zeu.

Veni-ntre pețitori deci îndrăznețul

Flăcău acum, s-asculte cîntărețul

Ce-n mijloc sta, cu mare glas cîntîndu-l, Acel al grecilor cumplit amar

Pe care-Atene li-l urzi cu gîndul

Să-i piardă-n marea cea făr’ de hotar. Ăst cîntec deci îl auzi, din rîndul

De sus al casei, fata lui Icar,

Și jos, pe scara plină de podoabe,

Veni grăbit cu două fete roabe.

Iar cînd, frumoasă, ea sosi-ntre strînșii Fruntași aici, tăcut rămase stînd

Pe pragul salei largi, privind la dînșii; Iar albul văl, din creștet rîurînd,

Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd De-o parte și-alta cele două fete,

Și-oftînd, din prag, ea semn lui Femiu dete „Tu, Femie, știi cîntări atît de multe De oameni și de zei din cerul sfînt,

Cîntări din inimi și din suflet smulte; De-acestea cîntă, căci atîtea sînt,

Iar ei, tăcuți, bînd vinul să te-asculte! De ce nu lași tu jalnicul tău cînt,

Căci vai, pe mine, dintre toate-n lum ‘ M-ajunse-amarul cel mai făr’ de nume! Că plîng pe-un om, și inima mea scade Jălind pe-acel ce nume-avu vestit

Prin tot pămîntul țărilor helade!”

Răspunse Te’emac atunci uimit:

„Eu, mamă dragă, nu știu de se cade

Să cerți ori nu pe-un cîntăreț dorit

De noi, și pe cuvîntul că ne cîntă

Ce-adînc în piept i-a pus o vrere sfîntă. Dar nu-i de vină el ce cîntec scoate

Din inimă, căci asta-i darul lui!

De vină mai întîi e Joe, poate,

Că-i dete-asemeni dar, cum dă oricui

Un dar pe care-l vrea, că-i domn a toate! Deci nu te supăra de cînt, căci nu-i

Cu drept să-nvinuiești ce vreau și zeii! El cînt-amarul ce-l răbdar-aheii,

Căci lumii doară de-acel cînt îi pasă Ce-i nou și e frumos, și-l vrea mereu. Deci orișicît amar și griji te-apasă, Tu trebuie să-l rabzi, cînd toți îl vreu. Căci nu-și pierdu întoarcerea acasă

Și dulcea viață singur Odiseu,

Ci mulți au fost care-au pierit eroii, Făcînd războiul plin de plîns al Troii. Deci du-te tu-n odăi și-ți îngrijește De casa ta, de furcă și război;

Ce-asculți tu ce-ntre tineri se vorbește? Aici vom face numai ce vrem noi,

Și-anume eu, că eu sînt domn, firește!” Așa i-a zis, iar ea s-a dus apoi,

Căci bine-l pricepu și-a fost uimită

De ce-nțeleaptă vorbă-i fu vorbită.

Iar cînd ajunse sus, pe plîns se puse, Jălind pe cel jălit de-atîtea ori,

Și-a plîns așa pină ce-Atene-aduse

Un dulce somn pe ochii plîngători.

Ci-n sală jos scoteau acum nespuse

Cuvinte-acei obraznici pețitori,

Dorindu-și toți cu ea să-mpartă patul; Și-urla de cîntec și de guri palatul. Și-așa-ncepu-ntr-atîtea vorbe grele

Mîhnitul Telemac cuvîntul său:

„Voi, tineri pețitori ai mamei mele,

Cei foarte-obraznici și vorbind de rău! Lăsați acum aceste vorbe rele

Cari nu se cad vorbite de-un flăcău

Și stați de-ospăț și s-ascultăm ce cîntă Pe-acest cui zeii-i dar-o gură sfîntă, Iar mîne-apoi voi aduna la sfatul

Obștesc pe-ahei și verde-o să vă fac

Să știți că cer să-mi părăsiți palatul! Iar dacă vouă-ospețele vă plac,

Cinstiți-vă pe rînd cu ospătatul

La voi prin case, nu lăsînd sărac

Pe-un biet de om! Iar dac-așa vi-e placul, Să stați de-a unui singur om, săracul, Avere cît-a mai rămas, de care

Vă bateți joc acum ca niște hoți,

Atunci eu voi striga cu strigăt mare

La zeii cei de veci să-mi fie soți,

Și Zevs va face-amară răzbunare,

În casă să-mi pieriți cînește toți!”

A zis. Iar ei uimiți mușcau în buză

De ce-ndrăznețe vorbe-aveau s-auză.

Vorbind deci Antinou a lui Evpite,

Răspunse-așa: „Eu văd că mi te fac

Seninii zei s-arunci acu-ndrăznite

Cuvintele-ntre noi, o Telemac!

Dar nu dea Dumnezeu din cer, iubite,

Să iai domnia, cum ți-ar fi pe plac!

Deși e dreptul tău, cum se-nțelege,

Dar dare-ar Zevs să nu ne-ajungi tu rege!” Răspunde Telemac: „Dar, Antinoe,

De ce te superi pentru vorba mea?

Să iau domnia, nu ți-ar fi pe voie,

O cred, dar crezi că eu poate n-aș vrea? Ba vreau domnia, dacă vrea și Joe.

Ori domn a fi e, poate, faptă rea?

Dar nu e rea. Căci lui și vaza-i crește, Și-averea lui și casa lui sporește.

Dar nu de rege-i vorba, căci în țară

Sînt prinți destui ai neamului aheu;

S-o ia vrun prinț dintr-ăștia, așadară, De-i mort, firește, regele-Odiseu!

Vorbesc de casa mea, nu ce-i pe-afară, Și-n casa mea sînt rege singur eu!

Ulis cel mort e-n fiu Ulise viul;

Ce-a fost al lui, al meu e, că-i sînt fiul!” Răspunse Evrimah atunci, băiatul

Bătrînului Polib: „E drept ce-ai spus, Căci cine ne-o fi domn, e taină-n sfatul Cel sfînt de veci al zeilor de sus!

Și-averea ta-i a ta. Și-al tău palatul. Să nu dea Dumnezeu să-l văd adus

În Itaca pe-un om ce-ar vrea să-ți prade Averea ta-ntr-un fel cum nu se cade.

Dar de-alta-mi pasă să te-ntreb, voinice! De-acel străin. Ce-avea, ca să-l primești? În care parte-a lumii noastre zice

Că-i este-orașul? Îți aduse vești

De tatăl tău, că-ndat-o să ne pice?

Ori alte trebi avea, să-l sprijinești? Ce om ciudat e el, oricine este!

Precum veni s-a dus fără de veste,

Fățiș nevrînd să aibă vro-ntîlnire

Cu noi. Dar după chip, nu-i om de rînd!” Răspunse Telemac: „A lui sosire

S-a stins de mult! Și mi-a pierit din gînd Să umblu doar aș mai avea vro știre.

Pe nimeni nu mai cred de-acum nicicînd, Și nici nu vreau să iau vrodată sama

Ce spun prorocii, cîți îi cheamă mama! Străinu-acesta Mentes se numește,

Al lui Anhial, din viță de eroi,

Și-n mîndru-ostrov în Tafos stăpînește; Un oaspe-al tatei și-un amic cu noi.” Așa vorbi, ci-n gînd știa, firește,

C-a fost un zeu din cer. Iar prinții-apoi Se-ntoarseră la joc și glas de liră

Și pîn-adînc în noapte chefuiră.

Cînd neagra noapte-apoi sosi grăbită, S-au dus pe-acasă toți. Iar Telemac,

Trecînd prin curtea trainic îngrădită, Mergea mîhnit spre mîndrul său iatac

Din partea casei cea mai-nalt clădită Ce-avea-mprejur priveliște pe plac.

Și-aprinsă-n mîni îi ridica făclia,

Mergînd în rînd cu el, Euriclia,

Bătrîna doic-a lui și-ngrijitoare

Și-o fată de-a lui Op, pe care-a dat

Laert, pe cînd era-ntr-a vîrstei floare, Un preț de douăzeci de boi, și-a stat În casa lui și-n vază și-n onoare

Ca și-o soție-a sa cu-adevărat,

Ci-n pat cu ea nu vru să se-mpreune,

Căci n-ar fi dus cu doamna zile bune. Ea deci ducea aprinsa lumînare,

Bătrîna ce-l crescu de mititel

Și-l și iubea mai mult decît oricare

Din mulții-argați ce-avea pe lîngă el. Deschise deci iatacul larg și mare

Și-ntrînd șezu pe-un scaun puțintel;

Scoțînd apoi frumosul strai de lînă,

I-l dete ei, iar vrednica bătrînă

L-a șters de praf, l-a pus cu binișorul In cui deasupra patului scobit.

Ieșind apoi a tras de lucitorul

Belciug de-argint, și ușa s-a lipit,

Și-n urmă cu-o curea a-ntins zăvorul. Deci noaptea-ntreagă el, acoperit

Astfel cu cerga cea de moale lînă,

Gîndea la drumul cel urzit de zînă.

Cartea II

Cînd roșul cer în zori de zi s-aprinse,

Grăbit sări viteazul prinț din pat.

Vestminte-a pus pe el, apoi încinse

Voinica spadă peste pieptul lat,

Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse, Și-un zeu părea că iese din palat.

Chemînd pe crainici, i-a trimis să sune, La sfat obștesc pe-ahei azi să-i adune.

Deci ei mergînd, chemau cu strigăt mare, Și iuți veneau și tineri și bătrîni.

Porni apoi și el la adunare

Cu-o mîndră suliță de-aramă-n mîni.

Nu singur el, ci-urmîndu-l pe cărare

Frumoși și mari, cu părul alb, doi cîni. Și-Atene-i da lumină-n chipul feții

Și stînd, priveau mirați la el drumeții. Mergînd, șezu pe scaun ca stăpînii,

În tronu-n care tată-său ședea.

Și loc făcură toți, atunci, bătrînii.

Și-așa-ntre ei Egiptie-acum vorbea,

Acel ce, gîrbov, cu sprijinul mînii

Bătrînul trup pe cîrje și-l proptea

Și multe și știa din vremi trecute,

Dar om ce-n plînsul inimii durute

Jălea pe-un fiu al său care-i plecase

Cu regele-Odiseu și-alt mult popor

La sfîntul Iliu, cel cu mîndre case:

Pe-Antif cel bun, iubit al său fecior,

Pe care, viu, ciclopul îl mîncase,

Pe cel din urmă,-n negrul lui ponor.

Și-avea și-alți trei flăcăi, din care unul Era-ntre pețitori și el, nebunul,

Iar doi vedeau de casă și de-avere;

Dar el plîngea pe-Antif, pe-Antif mereu! Plîngînd și-acum, el zise cu durere:

„Cu bine să-mi primiți cuvîntul meu,

Fruntași feaci și-a neamului putere!

De cînd dumnezeiescul Odiseu

Ni-e dus cu oști pe-ntunecata mare,

Noi n-am făcut nici sfat, nici adunare.

Și-al cui fu gîndul dup-atîta vreme?

E om bătrin, ori de putere plin?

Și care-a fost nevoia să ne cheme?

Vro veste-a prins că oștile ne vin?

Ori poate de vrun rău obștesc se teme,

Pornit de-aici din țară, sau străin?

Oricine-ar fi, mi-e vrednic om. Iar Joe

Să-i dea din plinul tot ce-i e pe voie!” A zis, și-atunci simțind îmbucurată

In pieptu-i inima de-un semn cu spor,

Nu stete Telemac șezînd, ci-ndată

Ieși la mijloc, stînd între popor.

Tăcu atunci mulțimea adunată,

Iar sprintenul la minte Pisenor,

Un crainic vechi, i-a pus în mîni toiagul. Răspunse-ntîi la ce vorbi moșneagul:

„Iubite moș! De față e bărbatul

Acel ce v-a chemat. Și-s eu. Dar vești

Că oștile ne vin cu-nstrăinatul

Părinte-al meu, eu n-am. Și nici obștești Nevoi nu m-au făcut s-adun azi sfatul.

E numai lucrul meu care dorești

Să-l știi; și-i rău, căci azi e-ngrămădită Pe casa mea o pacoste-ndoită.

Întîi, că mi-am pierdut un tată care

Aci-ntre voi ca rege-a stăpînit,

Și bun și blînd și numai îndurare.

Iar celalalt, cu mult mai de jălit,

Ce-mi duce casa spre-o ruină mare,

Sînt prinții-acestui neam ce-au năvălit

Și cer pe mama toți cu stăruință.

Și-acum nici mamei nu-i e pe voință,

Nici ei, de teamă, nu se duc la tata

Miresei lor, la el, care-ar putea,

Zic singur el, să-și înzestreze fata

Și-oricui îi place lui și ei s-o dea.

Ci stînd la mine-mi dau averea gata,

Că zi cu zi n-au cumpăt de-a tăia

Și boi și capre și-s stăpîni cu plinul,

Și-ospețe fac și beau și-mi zvîntă vinul. Și-așa mă jăfuiesc și gol mă lasă,

Căci nu-i un om ca Odiseu acum

S-alunge-acest cumplit blăstăm din casă, Iar noi să-l alungăm, noi n-avem cum.

Deci soarta asta prea amar m-apasă

Și negreșit că voi ajunge-n drum,

Căci n-am pe nimeni prietin la durere!

Eu, da, m-aș apăra să am putere,

Căci soarta care mi-o gătesc e crudă

Și piere rușinos și casa mea.

Mă mir, ahei, cum nu vă prinde-o ciudă

Și cum nu vi-e rușine c-ar putea

Uimiți vecinii dimprejur s-audă!

Uitați că mîna zeilor e grea?

Și, pot, din buni, să ni se schimbe zeii. Mîhniți de cîte rele fac aheii!

Vă rog pe Zevs și pe Dreptatea care

Adun-ori despreună-orice-ntruniri,

Opriți, ahei, această desfrînare!

Căci am și-așa destule-acum mîhniri,

Deci nu-mi mai faceți și-alta mult mai mare Făcut-a cuiva tata asupriri?

Făcut-a vrun nedrept cu dușmănie

Ca-n schimb acum să-mi dați răsplata mie? Dar mult mai drept ar fi atunci ca toate Chiar voi să le mîncați, și-averi și boi. Și mie mi-ar plăcea așa; căci, poate,

De-ați face-o pe nedrept, eu de la voi

Cu vremea negreșit că mi le-aș scoate!

Atuncea eu, cerîndu-le-napoi,

Aș sta de voi, cătînd în lege scutul,

Și nu mi-aș pierde făr’de rost avutul.

Așa, acum, la ce sfîrșit mă mînă

Ăst foc fără de leac, de voi aprins?”

Trînti atuncea sceptrul sfînt din mînă

Și foarte mînios apoi a prins

Să plîngă mult, și-a plîns cu hohot pînă Ce-ntreg poporu-a fost de milă-nvins.

Și nimeni nu-ndrăzni cuvînt să scoată,

Ci singur Antinou ieși din gloată:

„Oh, mîndre Telemac! Ce zeu te-ntramă

Să-ți suni ca-n trîmbiți relele mînii?

Dai vina tot pe prinți, cum bag de samă, Și-ocări le-arunci c-ar face nebunii.

Dar nu-s de vină ei, ci draga-ți mamă,

Că-i nesfîrșit burduf de viclenii!

Trei ani acum, și-al patrulea sosește,

De cînd pe toți aheii ne-amăgește

Și-ochi dulci ne face tuturor de-a rîndul, Pe-ascuns dînd veste-oricărui dintre noi Că-l vrea bărbat, dar alta-i este gîndul Și multe-a mai scornit, și-ntîi și-apoi. Dar cea mai mare-a fost, că, așezîndu-l

În casa ei, țesea la un război,

Supțire-o pînză nesfîrșit de lungă

Și-așa zicea, și-așa ne strînse-n pungă: «Vai, prinți ce mă pețiți! Mi-e mort iubitul Bărbat; dar dati-mi timp (căci am și tort De-ajuns, și-apoi grăbi-vom și nuntitul) Să tes dintîi un giulgi de pus pe mort,

Să-l am pentru Laerte preaslăvitul!

Să nu-mi aud ocări ce rău mă port

Că nu-i făcut un giu’gi, după putere,

Căci strînse doar nespus de mare-avere.» Așa spunea, și noi credeam ce spuse.

Țesea deci ziua-ntreagă-ntre femei,

Dar noaptea, la făclii anume-aduse,

Strica pe-ascunsul toată pînza ei.

Trei ani așa cu vorba ea ne duse,

Bătîndu-și joc de tine și de-ahei.

Dar cînd apoi sosi și-a patra vară,

Aceste mari minciuni i se-nfundară,

Căci una din femei ne-a spus ce este;

Și-am prins-o-ntr-adevăr la ea-n iatac,

Stricînd urzeli, că-ntrarăm făr’de veste. I-a fost apoi ori nu i-a fost pe plac,

Silită fu să curme-acea poveste.

Știute-acestea toate ți le fac,

Să știi și tu-n prunceasca ta prostie,

Și tot acest popor de-ahei s-o știe!

Alung-o deci! Să meargă-n pace-acasă

La tată-său! Și-aleagă-și de bărbat

Pe cine vrea și-i place; nu ne pasă.

Dar dacă-și puse gînd nestrămutat

Să-și bată joc de noi și nu se lasă

De cîte-Atene Palas i le-a dat,

Și minte bună-n cap și gînduri bune

Și mîni de-a țese lucruri de minune,

Și umblă născocind povești viclene

Cum n-a mai iscodit vreun pămîntean

Atari minciuni, nici Tiro, nici Mikene,

Și nici Alcmene-al tatei miceian,

Nici nime-ntre nevestele-aheiene

(Căci n-a avut nici una cap viclean

Ca mamă-ta), s-o știe de la mine

Că p-asta una n-a-nvîrtit-o bine!

Deci noi îți vom mînca și-averi și vite

Cît timp va sta de gîndul ei nebun

Ce-l are-acum, să nu se mai mărite!

Ea, negreșit, își face-un nume bun,

Dar ție dor de-averi, o, preaiubite!

Și pînă cînd n-o vrea — așa ți-o spun —

S-aleagă dintre-ahei pe cine-i place,

Ce facem azi, mereu de-acum vom face!”

Răspunse-atunci cel plin de iscusință:

„De-i tata mort ori viu, oricum ar fi,

Ce-mi ceri e lucru peste-orice putință!

Cum crezi tu c-aș putea eu izgoni

Pe mama mea, care mi-a dat ființă?

Și-atîta zestre n-aș putea plăti,

Căci tată-său mi-ar cere aspru sama,

Cînd însumi aș goni de-aici pe mama.

De rău-acesta chiar de nu m-aș teme,

Mă tem să nu mă bată Dumnezeu

Cînd mama blăstămînd va sta să cheme

Urgia sfîntă peste capul meu

Și lumea-ntreagă mi-ar zvîrli blesteme.

Tu poți să ceri ce spui. Dar nu pot eu!

Iar ceea ce vă spun de nu vă place,

E larg acest pămînt, plecați în pace

Și-ospețe faceți cît le vreți de pline

Și unii pe-alții v-ospătați pe rînd,

Mîncînd a voastre-averi, dar nu străine! Iar dacă vi-e mai bine-așa, mîncînd

Averea unui singur om, ei bine,

Eu zeii voi chema, la cer strigînd

Și Zevs odată tot va bate hoții,

Cînește-n casă să-mi pieriți cu toții!”

A zis. Iar Zevs, stăpînul fulgerării,

Trimise doi vulturi, din cer senin,

Cu-ntinse-aripi aceștia-n largul zării

Zburau apropiați și-n umblet lin;

Dar cînd au fost deasupra adunării,

Privind poporul cel de vuiet plin,

Mult timp s-au învîrtit pe sus alene

Și multe-n jos ei lepădară pene

Și lung deasupra capetelor multe

Priveau, vestind pierire tuturor;

Și-n urmă, sfîșiați, cu pene smulte,

Zburară-n dreapta peste-orașul lor.

Vai, dac-ar fi voit atunci s-asculte

De sfîntul semn mulțimea de popor!

Căci semn văzură și puteau să vadă

Ce rele-aveau asupră-le să cadă!

Vorbi atunci deci Haliters, născutul

Din Mastor, moșul cel ce-i întrecea

Pe toți feacii țării cu trecutul

Bătrînei vieți ce-n urmă-și o avea

Și și-ntre toți mai bine priceputul

La zbor de paseri, de-unde prorocea.

Și-a zis crezînd un bine că le-ar face:

„O vorbă s-ascultați, suflări feace!

Dar prinții mai ales, ei să-și desfunde

Urechile! Căci rele sorți văd eu

Plutind asupra lor. Eu nu știu unde,

Dar știu că este-aproape Odiseu,

Urzind — și-aceasta nu o voi ascunde —

Acestor prinți sfîrșit și-amar și greu!

Dar și-altor mulți în dulcea noastră țară Venirea lui le-o fi o zi amară.

Deci noi să facem sfat ce-i mai cu minte: S-oprim pe prinți și să-i gonim din loc, Sau plece înșiși ei mai înainte,

Căci asta-i pentru toți mai bun mijloc.

Iar eu aici, eu nu vorbesc cuvinte,

Ci bine știu ce spun, și ca proroc,

Căci știu ce-au fost lui Odiseu ursite

Și toate-acestea văd că sînt sosite,

Precum spuneam și-n ziua blăstămată

Cînd el plecă-n corăbii de la noi

La Ilion cu-aheii toți deodată.

Spuneam că el răbda-va mari nevoi,

Pierzînd pe soți în marea cea sărată

Și, după douăzeci de ani apoi,

Străin și neștiut o să sosească.

Și toate-acum încep să se-mplinească!”

A zis. Iar Evrimac: „Ascultă-ncoace!

Tu du-te la copii, moșnege-al meu,

Și-acolo fii proroc, să nu se joace

Cu soarta lor mai știu eu care zeu,

Și-abate răul de la ei, proroace!

Într-astea sînt proroc mai tare eu!

Căci multe-s paseri prin văzduh văzute,

Dar n-aduc toate știri de-a fi crezute.

Să știi că Odiseu e mort departe!

Și bine-ar fi, pierit să ne fi fost

Și tu cu el, spre a nu vorbi deșarte

Și-a nu mai fi proroc așa de prost!

Ori vreai pe Telemac să ni-l întarte

Atari prostii vorbite făr de rost?

Ești gol și crezi că poate-acum te-ai drege Ș-aștepți, dacă ți-ar da, vrun dar, moșnege? Dar una-ți spui, iar asta va să fie!

Fiindcă tu pricepi și prorocii,

De-o fi să văd că vrei s-ațîți mînie

In ăst băiat, spuindu-i nebunii,

Cu-atît mai rău de el, că n-o să-i vie

De-aici nici un folos, așa să știi,

Iar ție-o gloabă-ți vom trînti, la vreme, Încît, plătind-o, inima-ți va geme.

Iar pentru Telemac mi-e ăsta sfatul,

Și-i cel mai bun: afară el s-o dea

Pe maică-sa și-alunge-o la palatul

Tătîne-său și-acolo va avea

Și nunta ei, și zestrea, și bărbatul!

Căci pîn-atunci, de-aici, nu cred c-ar vrea Să plece prinții. Știu de bună seamă.

Căci nouă azi de nime nu ni-e teamă!

Nici chiar de Telemac, oricîte-ar spune

Cu vorbe mari, în neputința lui!

Și nici de cîte-ndrugi povești nebune

Tu, cel ce umbli prorocind ce nu-i.

Vorbind așa te faci o urîciune

Acestui neam! Iar celuilalt i-o spui

Că mult mai au averile-i să scadă

Cît timp iubita-i mamă n-o să vadă

Să-și ia bărbat și stă nepăsătoare,

Căci noi aici, păzindu-i cinstea ei,

Ne pierdem vremea-n sfezi bănuitoare;

Și parcă-n lume n-ar mai fi femei,

Să-și caute-oricare una să se-nsoare!”

Așa vorbi și-acesta printre-ahei.

Și iar s-a ridicat atunci și zise

Iubitul fiu al regelui Ulise ‘

„O, fii pe pace, Evrimac, de toate,

Cu toți aheii! C-ați fi răi și hoți

De-acum nici un cuvînt nu voi mai scoate! Știu toate zeii-acum, știu grecii toți!

Dar haide-acum și dați-mi de se poate

O navă deci și douăzeci de soți,

Să plec la Pilos ori și mai-nainte,

S-adun vegheate știri de-al meu părinte, Căci ori va ști să-mi spuie oarecine,

Ori pot să prind din zvonuri vrun cuvînt. Iar dac-o fi s-aud că-i viu și vine,

Un an voi mai răbda și-așa cum sînt

Mîhnit de voi; iar dacă-i mort, vezi bine, De-ntîi voi îngriji să-i fac mormînt;

Și după ce-or fi grijile-mplinite,

Voi da și mamei om să se mărite!”

A zis, și-apoi șezu. Și dintre cete

Vorbi atunci și Mentor, omu-acel

Ce-n toate soț lui Odiseu îi stete

Și-i fu și-amicul cel mai bun, și-astfel Pe cînd plecă-n război, în seamă-i dete

Și-averi și slugi, s-asculte toți de el, Și și pe fiu i l-a-ncrezut în pază.

Deci zise-acest bătrîn, cel plin de vază: „Fruntași ahei, să-mi dați cuvînt și mie! Eu, dragii mei, de-acum așa m-aștept

Că nici un rege-n lume să nu fie

Nici bun și blînd și scut al celui drept, Ci toate să le facă-ntru mînie

Și-o inimă de lup să aibă-n piept,

Căci nimeni pe-Odiseu nu-l are-aminte,

C-a fost și blînd stăpîn și bun părinte! Deci nu pe prinți îi cert de-o fărdelege Ce-n proastă mintea lor o fac semeți;

Mîncînd străine-averi, ei, se-nțelege,

Că-și dau pieririi propriile vieți,

Crezînd că-i dus de veci al nostru rege. Pe voi vă cert, feaci, că stînd ședeți

Și muți și orbi, și nu-nfrînați hainii,

Cînd voi sînteți cei mulți, iar ei puținii!” Răspunse Leocrit cu tari cuvinte:

„Ce vorbe ticăloase stai să spui,

Bătrîn răutăcios și strîmb la minte!

Tu-ncerci acu-mpotrivă să ni-l pui?

Nu singur el, dar nu ne-ar sta nainte

Nici mulți și-oricîți ar fi năimiții lui. Dar chiar și-Ulise cel cu multe sfaturi

De-ar vrea, sosind, s-alunge din palaturi Pe prinți pe cînd ei prăznuiesc la masă, Nevestei lui de loc nu i-ar plăcea

Văzîndu-l c-a sosit, oricît îi pasă!

Iar dacă el cu noi cei mulți ar vrea

Să-nceapă lupta, chiar la el în casă

Urîtă moarte cred c-ar mai avea!

Deci vorba-ți fu, cum vezi, prostie mare. Dar haid, plecați la treburi fiștecare,

Iar navă lui îi găti prorocul

Și Mentor, moșii cei cu lungi povești,

Căci el pe-aceștia doi avu norocul

De mic să-i aibă sfetnici părintești!

Dar foarte cred că n-o să-și schimbe locul. Ci stînd afla-va toate-acele vești

În Itaca, șezînd acasă-n pace,

Căci drumul ăsta-n veci nu ni-l va face!” Așa vorbind, el sparse adunarea

Și toți s-au risipit, pulpoșii-ahei.

Iar prinții spre palat luînd cărarea,

S-au dus să-nceap-ospăț ca de-obicei.

Dar bietul Telemac mergînd la marea

Cea sfîntă, sta mîhnit pe malul ei

Și trist, spălîndu-și miinile flăcăul,

Atenei se ruga spuindu-și răul:

„Ascultă-mă tu, zeule-al scăpării,

Acel ce ieri venind la noi, de sus,

Mi-ai spus să plec pe-adîncul sterp al mării Să-ntreb de bietul tata care-i dus

Și dus îmi este-n noaptea-nstrăinării!

O, zeu din cer, tu vezi cum mi s-au pus

În drum și m-au oprit să plec, aheii!

Și prinții mai ales, ce-mi fac, mișeii!” Așa plîngea. Și-Atene-atunci venit-a,

Ca Mentor cel bătrîn la chip și glas.

Și stînd în fața lui atari vorbit-a:

„Să nu te dai! Și șovăitul pas

Să-l schimbi de-acum, să nu-ți mai plîngi ursita, Că-n suflet chiar și-un strop de ți-a rămas Din sufletul ce-avea al tău părinte,

Cel drept și bun și-n fapte și-n cuvinte Ei nu te-or doborî, oricîti s-ar strînge, Nici nu-ți va fi ăst drum fără de spor.

Dar dacă, Telemac, tu nu ești sînge

Și trup din trupul lui și-al lui fecior, Atunci mă tem că prinții te-or înfrînge! Puțini copii sînt ca părinții lor

De buni; mai răi sînt cea mai mare gloată, Mai buni nu sînt nici trei în lumea toată! Dar tu nici rău nu ești, nici necuminte. Și ca și Odiseu vei fi de bun,

Deci cred că vei fi om de-acu-nainte!

Tu n-asculta pe pețitori ce-ți spun,

Că nu-s nici drepți, nici sinceri în cuvinte: Ei înșiși capul în primejdie-l pun,

Că nu-și cunosc ursita ce-o să ceară

Ca toți deodată și-ntr-o zi să piară.

Dar drumul tău nimic să nu-l abată!

Eu, cel mai bun amic cu Odiseu

Și cel mai vechi al bietului tău tată,

Îți dau o nav-a mea. Și plec și eu!

Tu mergi și stăi cu prinții deocamdată

Și-arată-te voios cu ei mereu.

Ci-n vremea asta tu merinde-adună

Și-n oluri vin și-n saci fărină bună.

Iar eu mă duc s-adun vîslași și scule,

Pe cîți or vrea de bunăvoia lor

Să-ți fie soți. Iar nave sînt destule

Aici la mal, a multor din popor,

Nescoase-n larg, dar și de larg sătule.

Din ele-ți voi alege-un vas ușor

Și dîndu-i toate cele spre-alergare,

În grabă-l vom porni pe larga mare.”

Așa vorbi zeița și se duse.

Porni și el, cuprinsul de dureri,

Și-n suflet se gîndea la cele spuse.

Găsi-n palat pe prinți, și ca și ieri

Și-alaltăieri jucînd la mese puse,

Jupind și capre și tăind și vieri.

Rîzînd deci Antinou îi sta-nainte,

Și mîna i-o strîngea vorbind cuvinte:

„Ei, tinere cu vorbele semețe.

Și suflet nemblînzit! De ce nu lași

Dojana ta și faptele-ndrăznețe?

Hai, fă ca noi, precum te-ndătinași,

Să bei și să petreci aci-n ospețe.

Și-aheii-apoi îți vor găti vîslași

Și navă, deci, și toate celea vrute,

S-ajungi la Pilos, și vegheat și iute!”

Răspunse Telemac: „E peste poate

Să stau cu voi, cei foarte-obrăzniciți

Ce-mi faceți rău și mie-n ciudă toate!

Dar nu-i destul c-ați stat să-mi risipiți, Cînd eu, copil, voi mă-mpingeați din coate? Acum, cind ochii-i am descoperiți

Și pot vedea și eu ce-mi stă nainte

Și-am și destul curaj și am și minte,

Acum, voi încerca s-aduc amară

Pierire-asupra voastră! Și-o s-o fac!

Din Pilos fie, sau de-aici din țară.

Eu plec pe-un vas străin, ca un sărac,

Plătindu-mi drumul. Și-l voi face dară,

Deși vă bateți joc de Telemac.

Căci n-ați voit să-mi dați nici soți, nici navă, Și-așa credeați că faceți vro ispravă!”

A zis, și mîna dintr-a lui și-o scoase.

Iar prinții-și pregăteau ospățul lor,

Aici privind cu vorbe-njurioase

Și-aici rîzînd încît credeai că mor.

Și-a zis un prinț, prin șalele umbroase: „Da, da, fărtați! El plănuiește-omor!

Din Pilos vrea, din Sparta ajutorul,

Că văd că foarte-l mai împinge zorul!

Ba poate că și-otrăvuri va aduce

Din Efira, ca să ne toarne-n vin,

Și-așa pe toți pierirea să ne-apuce!”

Iar alt un prinț, de-obrăznicie plin,

Adause-apoi: „Dar chiar de s-ar și duce, Știi tu ori eu că, stînd așa străin,

El n-o să piară rătăcit prin lume

Ca tată-său, cui nu-i mai știm de nume?

Și-atunci ne-ar da de lucru, bată-l vina! Căci noi aici i-am împărți apoi

Averile-ntre toți, și-am da grădina

Și-acest palat ace’.ui dintre noi

Pe care-ar vrea să-l ia bărbat regina!

Așa-ntre prinți vorbeau aceștia doi.

Iar el tăcut a scoborît să meargă

În pivnița cea-naltă-n bolți și largă.

În care se găseau și vase grele

De-argint și aur, și grămadă stînd

Prin lăzi vestminte, și de toate cele,

Și chiupuri multe sub păreți în rînd,

Și-un vin de cel dumnezeiesc prin ele,

Și vechi și dulce, și păstrat pe cînd

Ai da vrodată poate, Zevs stăpîne,

Să-ntorci pe Odiseu, ori azi ori mîne!

Și ca și de cetăți avea tăria

Voinica-i poartă, cea cu drugii grei;

Și zi și noapte-aici Euriclia,

O fată de-a lui Op, la brîu cu chei,

Pe toate le păzea cu omenia

Și rîndul bun și buna minte-a ei.

Pe-aceasta deci, chemînd-o jos, îi zise

Iubitul fiu al regelui Ulise:

„Scobori, mătușo.-n pivniță și-mi scoate În chiupuri vin de-acela ce-l cunoști

Că-i cel mai bun și dulce dintre toate,

Pe care tu-l păstrezi din timpii foști

Crezînd că poate azi, ori mîne poate,

Se-ntoarce Odiseu cel dus cu oști.

Deci scoate-mi douăzeci de chiupuri pline Și, dîndu-le capac, le-astupă bine.

Făin-apoi să-mi scoți de cea curată

Și umple, maică, douăzeci de saci,

Dar nu de cea cu rîjniți măcinată

Și numai eu și tu să știm ce faci!

Și nu pe rînd, ci toate-acum deodată.

Și-n noapte-apoi tîrziu — dar tu să taci Veni-voi să le duc pe vremea-n care

Tu știi că merge mama la culcare.

Eu plec să văd ce taină mare-ascunde

Sosirea tatei. Poate c-aș putea

Să aflu vești la Pilos ori altunde.”

A zis, și-Euriclia se bocea, încît de plîns abia putu răspunde:

„Vai, dulce-al meu copil și viața mea!

Ce gînduri ai? Să faci atîta cale

Tu, singurul cel drag al mamei tale:

Căci bietul Odiseu e mort, săracul!

Iar dacă vei pleca, sărmane-averi!

Căci prinții-aici vor risipi cu sacul

Și sfat viclean vor face cum să pieri

Și domni pe-averea ta-și vor face placul. Vai, n-alerga tu singur în dureri,

Rămîi la casa ta! Ce vrei anume

Umblînd pe mări și rătăcind prin lume?”

Răspunse Telemac: „N-ai nici o frică!

E zeu acel ce-mi dete-atîta gînd.

Dar jură-ntîi că n-ai să spui nimică

Iubitei mele mame, pînă cînd

Va trece-o zi și peste zece-adică,

De nu-i vedea-o dor de mine avînd

Și n-o s-audă zvon. Tu-i cruță viața,

Că plînge-altfel prea mult și-și arde fața.” A zis, și ea jură jurarea plină

Pe care-n cer nemuritorii-o fac.

Apoi s-a dus și scoase la lumină

Și-n chiupuri vin, și rînd pe rînd un sac Și-alt sac cu alba grîului făină.

Ci-n vremea asta merse Telemac

Și sta-ntre pețitori, cu ei prin sale.

Atene îns-alt lucru-a pus la cale:

Luînd al lui și trupu-ntreg și glasul,

Umbla-n oraș tutindeni, și-ndemnînd

Și-oprind în fața fiecărui pasul,

Cu vorbe-i sfătuia pe toți pe rînd

Să meargă-n mal, pe-al serii-amurg, la vasul Gătit ce-l vor afla. Și-apoi mergînd

La Noemon, bărbatul de ispravă,

Ceru să-i lase cu-mprumut o navă.

Iar Noemon cu mare drag i-o dete.

Și-apuse ziua și pe căi umbrea

Cînd el cu nava-n margini gata stete,

Cu toate cîte poart-o navă-n ea

Cînd face drum pe-ntinsul mării spete.

Iar tabăra de soți acum sosea

Din multe părți, și iuți să puie mîna,

Căci foarte-i îndemna, rugîndu-i, zîna.

Dar și-alta mai făcu grăbita zînă:

Venind la prinți în marele palat,

Făcu sâ-i prindă somnul cel ce-ngînă

Pe cei trudiți de vin ce i-a-mbătat,

Încît scăpau și cupele din mînă.

Dcci multă vreme-apoi ei nici n-au stat, Și-au mers pe-acasă, moi și cum vru Domnul, Căci nesfîrșit le-ntrase-n gene somnul.

Din nou ca Mentor ea luînd făptura,

A mers la Telemac și sta zicînd

În fața lui și-l îndemna cu gura:

„Te-așteaptă soții-n mal! Hai, dă curînd, Că-i timpul scurt și mare-alergătura!

Deci nu mai zăbăvi prin casă stînd.”

A zis, și-apoi pripit porni-ntr-o clipă, Iar el pornind mergea, urmînd în pripă.

Deci cînd au fost la marea cea sărată,

Găsiră-n mal tovarășii, pe-ahei,

Iar lor le zise Telemac de-ndată:

„Acum dintîi s-aducem, dragii mei,

Merindea cît-avem, că-i adunată,

Iar mama-i sus și de-adunarea ei

Nimie nu știe, și nici nime-n case,

Ci numai roaba cea ce-o adunase.”

A zis, și-apoi porni, și-urma norodul

De tineri soți. Deci toate le-au adus,

Punîndu-le sub bănci pe navă-n modul

Și-n locu-n care Telemac le-a spus.

Intră și-Atene-apoi, mergînd pe podul

Corăbii largi și, stînd la pupă sus,

Șezu, și-apoi și Telemac îndată

Venind ședea lîngă slăvită fată.

Odgoanele le-au tras din mal flăcăii,

Și-apoi, intrînd, ședeau pe bănci în șir. Iar zîna cea cu ochii cucuvăii

Stîrni pe urma navei un Zefir

Curat și bun, ce-n șuierul bătăii

Cînta pe-al mării luciu de safir.

Cu vorba Telemac zorea deci soții

Și toți lucrau de zor, sărind cu toții.

De-ntîi catargul nalt îl așezară.

Un brad voinic, cu funii-nțepenit;

Cu tari curele pînze-apoi legară

Și, trase-n sus, cînd vîntul le-a-ntîlnit. Boltit la mijloc pînzele s-umflară.

Iar ei vîslau, și nava s-a urnit

Și negre valuri, cînd lăsă ea prundul,

Vuiau bătîndu-i coastele și fundul.

Și-ntrînd în cale-i, ea-ncepu să zboare. Deci toate-apoi în rînd cînd și le-au pus, Cu vin umplură largile ulcioare

Și veseli închinau la cei de sus,

Dar mai ales zeiței cei fecioare.

Iar nava se ducea. Și-așa s-au dus,

Brăzdînd prin valuri sterpul cîmp al ceții Și-al nopții timp și-n cursul dimineții.

Cartea III

Pe larga boltă-ncet urca ieșitul

Din mîndra baltă, soarele-arzător,

Ducînd lumină sfîntă-n strălucitul

Olimp de sus și jos la cei ce mor.

Iar ei soseau la Pil, la-nalt ziditul Oraș al lui Neleu, al cui popor

Da jertfe lui Neptun zguduitorul,

De negri boi, și-n mal ședea poporul

În nouă hori, iar hora de cinci sute, Și-aveau de horă cîte nouă boi;

Și-așa mîncau în cete desfăcute,

În vremea asta deci aceștia doi

Veneau spre mal cu nava lor cea iute

Și-au tras de-a dreptul în liman apoi. Au dat deci pînza jos de pe antene;

Și-așa ieșeau; și-ntîi ieși Atene.

Iar ea acum grăbit mergea nainte,

Iar el urma. Și-i zise ea: „Acum,

Deschis te poartă ca și-un om cuminte, Căci de-asta doar făcuși atîta drum.

Întrebă-l despre bunul tău părinte,

Ce soart-avu și unde-i mort și cum.

La Nestor mergi, tu singur și de-a dreptul, Să vezi ce gînd îi poartă-n suflet pieptul. Să-ntrebi de toate însuți, și-ți va spune, Că-i drept și bun, și-n el minciună nu-i” A zis. Iar Telemac: „Dar cum, preabune, Să merg eu singur? Și eu ce să-i spui? Că nici nu știu vorbi cu-nțelepciune

Și nici nu e frumos ca-n fața lui

Să stau și să-l întreb cu de-amănuntul, Copilului să-i dea răspuns căruntul.” Deci lui, Atene i-a răspuns cuvinte:

„Găsi-vei tu și-n mintea ta ce vrei,

Iar multe pune-ți-vor și zeii-n minte, Căci nu ești unul urgisit de zei.”

Așa vorbind, grăbit mergea nainte,

Iar el urma grăbit pe urma ei.

Și-ajunseră-n curînd pe malul mării,

Acolo unde-n mijlocu-adunării

Sta Nestor între fii, și-n jur bătrînii, Frigînd fripturi și bînd la mese vin

Și-așa-nchinînd își preamăreau stăpînii. Văzîndu-i deci pe-aceștia doi că vin, Sărind întîmpinau cu-ntinsul mînii

Pe dulcii oaspeți din pămînt străin,

Și-ntîi de toți deci Pisistrat, feciorul Lui Nestor cel slăvit, sărind cu zorul, De mînă i-a luat cu drag și-i duse

Cu sine-ncet, mergînd între-amîndoi,

Și-alături lîngă rege-apoi îi puse

Pe scaun așternut cu blănuri moi,

Acolo unde însuși el șezuse.

Le-a dat fripturi și le-a turnat apoi În cupă de-aur vin, pe care-o dete,

Zicînd Atenei, mult slăvitei fete:

„Să-nchini acum pentru Neptun, străine, Căci voi sînteți aici la jertfa lui!

Și-așa-nchinînd smerit, cum se cuvine. Tu cupa cea cu dulce vin s-o pui

În mîna dragului tău soț, să-nchine

Și el apoi, căci cade-se oricui

Pe zei să-i roage-oricînd după putință, Căci toți avem de zei vro trebuință.

Ți-o dau de-ntîi, că ești mai în etate, Iar el de vîrsta mea; și la bătrîni

Noi știm așa, să dăm întîietate.”

A zis și-i puse mîndra cupă-n mîni.

Și-Atene-acum, văzînd a lui dreptate, Căci asta este-ntîi pentru stăpîni,

Sta veselă și mult părîndu-i bine

Și-așa-ncepu zeița deci să-nchine:

„Ascultă tu, cel ce cuprinzi pămîntul, Și-asupra noastră-ntoarce ochii tăi,

Și-aminte ia-ne, mare zeu, cuvîntul!

Dă slavă-ntîi lui Nestor și-alor săi! Și-acestui neam, care-ți cinstește sfîntul Și marele tău nume, tată, fă-i

Răsplată dreaptă cu prisos și bine,

Cum el cu jertfe te-a cinstit pe tine! Iar nou-apoi, lui Telemac și mie,

Cînd fi-vom isprăvit ce-avem și noi

De gînd pe-aici, tu fă-ne să ne fie

Frumos și-n pace drumul înapoi!”

Așa ea se ruga cu vorbă vie

Și însăși toate le-mplinea. Și-apoi

Îi dete cupa cea de jertfă-n mînă,

Flăcăului să-nchine, sfînta zînă.

Și tot așa și dînsul închinat-a.

Apoi cînd fripte părțile de sus

Le-au scos acum de prin frigări și gata Pe discuri le-mpărțiră, ei au pus

În fața fiecărui om bucata.

Și-așa mîncau din jertfa ce-au adus.

Deci cînd au isprăvit apoi mîncarea,

Vorbit-a Nestor și-ncepu-ntrebarea:

„Acum, că-s ospătați cum se cuvine,

Am vrea să știm de oaspeți, cine-s ei? Ce fel de neam, din care țări străine Veniți pe drumul umed, dragii mei?

V-aduce poate-o treabă pe la mine,

Ori poate rătăciți ca hoții-acei

Ce-atacă pe străini, cînd bun li-e locul, Și-și pun viața-n joc vînînd norocul?” A zis, iar Telemac a dat răspunsul.

Și-avea-ndrăzneală-n el, că i-o sporea Și-Atene, dîndu-i ajutor pe-ascunsul, Ca și despre-Odiseu el știri să ia,

Și nume bun să-și facă-n cu de-ajunsul. „Răspuns adevărat tu vei avea

Și nu vom tăinui nimic acestor

Cuvinte ce le-ntrebi, slăvite Nestor! Din Itaca, de după Nei anume,

Venim, cătînd un lucru ce-i al meu

Și nu obștesc. Cătăm vestitul nume

Al regelui cel vrednic, Odiseu,

Să știm de-i viu ori mort prin larga lume, Căci fiu îi sînt, iar el e tatăl meu. De toți, cîți s-au luptat în cîmpul Troii, Noi știm pe unde ne-au pierit eroii,

De-acesta singur nu știm unde este,

Căci făr’ de urmă Zevs din cer l-a dus Și nu-i de nicăieri s-avem vro veste. E viu, ori moartea un sfîrșit i-a pus Pe marea cea cu viforoase creste,

Sau răi dușmani pe-uscat ni l-au răpus? Și-așa-ntru orbecarea ăstei bezne,

Plîngînd cuprindem ale tale glezne,

Că poate știi de trista lui pierire

Și însuți tu, murind să-l fi văzut,

Ori poate ai din auzit vro știre,

Căci rău fu ceasu-n care fu născut!

Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire

Spunînd mai dulce-amarul petrecut,

Și nici că-mi faci rușine să nu-ți pară, Ci spune drept, pe rînd, cum se-ntîmplară. Deci dacă oarecînd iubitu-mi tată

Vro faptă ți-a promis, sau vrun cuvînt, Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată, Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,

Aminte-acum să-ți fie și-mi arată

Că pentru el, iubite rege,-ți sînt

Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!” A zis, și-atunci bătrînul îi răspunse: „Ah, iat-acum tu-mi amintești, iubite, De cîte-am suferit printr-alte țări

Aheii cei cu minți nepotolite!

O, cît necaz în multele-alergări,

Urmînd pe-Ahil, în drumuri tîlhărite, Cătîndu-și prăzi în largul negrei mări! Ce-amar pe cîmp apoi, dorind surpare

Cetății lui Priam, cea foarte tare!

Și cum pieriră-n jalnicele zile

Toți cei mai buni, bărbat după bărbat! Acolo-i mort Eant, e mort Ahile;

Și cel asemeni zeilor la sfat,

Patroclu mort; și tu, al meu copile,

Preadulcele-Antiloc cel nepătat,

În care zeii-au pus atîtea daruri!

Vai, cîte-am tras apoi și-altfel de-amaruri! Dar cine-n lume dintre oameni poate

Să spuie tot ce-a fost! Că dac-ai sta Și cinci și șase ani pe-aici, nepoate, Poți tot să-ntrebi, și n-ai mai aștepta S-auzi sfîrșitul, ci sătul de toate

Te-ai duce acasă-n dulce țara ta!

Urzeam cu anii viclenii nespuse

Și-abia vru Zevs din cer și-un capăt puse! Dar nimeni nu putea să se măsoare

La minte cu-Odiseu cel bun! Și nici

Să-ntreacă om în viclenii sub soare

Pe tată-tău (de ești al lui, cum zici. Și pari a fi, căci prea potrivitoare

Cuvinte-aveți! Și-așa cum stai aici,

Ai lui sînt ochii tăi, a lui făptura

Și vorbe dulci la fel vă scoate gura!). Acolo, dară, eu și-al tău părinte,

În toată vremea lungului război,

Noi n-am fost doi, ci unul în cuvinte Și-n toate-am fost un suflet amîndoi, Și-urzeam cu sfatul și-ndrăzneața minte Tot cum ar fi mai bine pentru noi.

Deci după ce-am prădat cetatea naltă

Și toți apoi ne-am despărțit deolaltă, Intrînd, plecam cu navele-ncărcate,

Și Zevs atunci a risipit pe-ahei,

Că nici n-au stat ei toți întru dreptate, Și-o mare parte-a lor au fost mișei:

Iar Zevs urzi pieriri nenumărate.

Deci mulți au și pierit ca vai de ei, Căci nemaivrînd Atene să-i mai ierte, Făcu de-ntîi pe-Atrizi să ni se certe. Chemar-Atrizii deci la sfat soborul;

Dar rău făcînd, că ne-au chemat pe-apus De zi, tîrziu. Deci s-aduna poporul,

Dar mulți cam grei de vin; și-apoi ne-au spus Ce-aveau de ne-au chemat așa cu zorul. Vorbi deci Menelau, iar el le-a pus

La inimă să nu mai zăbăvească,

Ci-ndată, chiar acum, să și pornească. Dar regele-Agamemnon, de-altă minte,

Oprea pe-ahei în nave-a se urca,

Spre-a face-ntîi sutimea jertfei sfinte, Crezînd astfel că poate-ar împăca

Pe-Atene-n furia ei de mai-nainte.

Dar nici așa el n-o putu-mpăca!

Credea, copilul, vai, c-atît de iute

Poți prinde-un zeu ca gîndul să și-l mute! Deci stînd, ei doi schimbau acum injurii. Poporu-n două se-mpărți-n curînd,

Sculîndu-se cu multă larm-a gurii.

Și-așa deci noaptea o trecurăm stînd, Și unii și-alții frămîntați de furii, Și unii pe-alții ne-omoram în gînd,

Căci însuși Zevs ne pregătea pierirea. În zori apoi, o parte din oștirea

Aheilor, în navele-ncărcate

Urcînd averi și arme și femei,

Plecam pe-adîncul mării-ntunecate.

Dar alte oști a mîndrilor ahei

Au stat pe lîng-Agamemnon nemișcate

Deci eu și Odiseu și toți acei

Ce-am fost cu Menelau, am pus catargul Și repede-am ajuns să batem largul.

Căci zeul așternu subt noi frumosul întins al mării, și sosirăm deci

La Tenedos, și-am dat aici prinosul

De jertfe celor ce trăiesc în veci.

Dar nu gîndea cu mintea nemilosul

Părinte Zevs să-ngăduie pe greci,

Ci iar născu o ceartă spre nebine,

De rîndu-acesta-ntre Odiseu și mine!

Deci toate-acele nave ce-ascultară

De mult pățitul rege Odiseu

Se-ntoarseră-ndărăt la Iliu iară,

Pe plac lui Agamemnon; însă eu,

Cu-atîtea nave cîte mă urmară,

Fugeam grăbit, știind că Dumnezeu

Cumplite-acum gîndea cu noi cu toții! Fugea și Diomed, zorindu-și soții,

Ne-ajunse-apoi și Menelau pletosul,

Pe cînd în Lesbos stam nepricepuți

De-ar fi mai bine s-ocolim stîncosul

Și sterpul Chios, repede-abătuți

Spre-ostrovul Psera, sau să dăm în josul Mamantului cel plin de vînturi iuți.

Ceream deci semne de la zei, și-aceia Ne-au spus prin semn să dăm spre Eubeea. Tăind prin mijloc largul sterp al mării; Și-un vînt cu șuier ne-nsoțea mereu.

Deci iuți pluteam și-n umbrele-nserării Ajunsem la Gerest, Tidid și eu.

Deci veseli ars-am jertfe-ale scăpării De-atîta larg, puternicului zeu.

Tidid apoi, a patra zi de cale

Opri la Argos zborul flotei sale.

Iar eu’ spre Pilos mi-am urmat cărarea, Căci după ce-ncepu un Crivăț bun,

El nu-și mai conteni de loc suflarea. Așa sosii, și nu mai știu să spun

Ce-ahei trăiesc și ciți hrăniră marea, Nici vești dintr-alții n-am putut s-adun; Dar cîte-aud aci-n palat la mine,

Voi spune tot și n-am s-ascund, vezi bine. Sosi cu toate dusele lui cete

Născutul din Ahil; și-aud apoi

Că-n pace-aduse-acasă Filoctete

Pe cîți putu să-i scape din război

Și el și domnul viforoasei Crete.

De regele-Agamemnon știți și voi,

Acei ce stați departe-n mări deschise. Și știți și de Egist cum îl ucise.

Dar rău pieri și-Egist, ca dreaptă plată! Oh, bine e cînd dup-un om ucis

Rămîne-un fiu ca să răzbune-odată

Pe-un tată mort, așa precum fu scris

De-Orest ca să-și răzbune mortul tată! Deci tu, că ești frumos și cap deschis, Te poart-așa ca lumea care vine

Să aibă ce vorbi frumos de tine.”

Răspunse Telemac: „I-a dat, vezi bine, Pedeaps-Orest, c-avu puteri și loc!

Și-așa-i vestit, și-acum și-n veac ce vine. Vai, da-mi-ar Zevs și mie vrun mijloc Să bat pe prinții-acei ce-mi fac rușine Și-mi vreau și răul! Dar acest noroc, Cum tatei nu, nici mie tors nu-mi este, Și-așa deci rabd, căci nu-s ursit Oreste!” Răspunse Nestor: „Iacă, preaiubite,

Alt lucru-mi amintești și vreau să-l spui. Aud că-s mulți acei ce-s în pețite

La maică-ta, și fac ceea ce nu-i

Cu drept, și-urzesc chiar și nelegiuite! Dar spune-mi drept: cu vrerea te supui? Sau poate te urăște-ntreg poporul

Și-un zeu îți e, prin el, răzbunătorul? Dar bate-va Ulis amar mișeii

De prinți cînd se va-ntoarce,-așa cred eu. Ori singur el, ori dîndu-i mîn-aheii. Vai, dare-ar Zevs să fii iubit mereu

De-Atene — ea, mai mult decît toți zeii — Și tu, cum fu slăvitul Odiseu,

Pe cînd răbdam la Troia-n cîmp amaruri! Că n-am văzut iubind cu-atîtea daruri Un zeu pe-un om, cu ea, și cu iubirea Fățișă-n orice loc! Vai, zei de sus!

Ce-amar ar mai simți ăști prinți pețirea De-ai fi și tu de-Atene-astfel condus. Răspunse Telemac: „Mă prinde-uimirea! Și cum s-o cred? Că mari cuvinte-ai spus! În veci nu cred să fie-acestea toate. Chiar zeii dac-ar vrea, și nu se poate!” Atene-atunci strigă: „Ce zeu te lasă

Să porți atîtea bănuieli în gînd?

Cînd vrea vrun zeu să-l scape pe-om și-i pasă, Prea lesne-l scapă, chiar departe stînd. Dar eu mai bine-aș vrea s-ajung acasă Chiar și tîrziu și-oricît de mult răbdînd, Decît ajuns curînd și făr’ de trudă

Să pier la vatra mea de-o mînă crudă, Precum avu Atridul s-o pățească,

De-a sa nevastă și de-Egist răpus.

Dar negreșit, de moartea cea obștească Nu pot scăpa nici zeii cei de sus

Pe-un om al lor, oricît să și-l iubească, Atunci cînd, împlinind ce i s-a pus

Hotar vieții, vine și-l doboară

Ursita sa și trebuie să moară!”

Răspunse-Atenei Telemac cuvinte:

„Oricît de jale mi-e, să nu-mi mai spui De-acestea, Mentor, căci al meu părinte In veci n-o să mai vadă țara lui!

Așa-i fu scris în sfatul vrerii sfinte! Deci nu-mi vorbi de el! Eu însă vrui

De-altce să-ntreb pe Nestor, că-n dreptime Și-n minte multă nu-l întrece nime,

Și-aud că el văzu, domnind poporul,

Trei rînduri de vieți! Și este-acel

Cui drept ar fi să-i zici nemuritorul! Uimit eu stau uitîndu-mă la el.

Deci spune-o, Nestor, tu, apărătorul

Și fala neamului aheu, ce fel

De moarte-avu Agamemnon craiul2,

Și unde-a fost deci Menelau bălaiul

Pe cînd ucise-acest Egist pe-Atride?

Și cum urzi vicleanul uneltiri

Încît el slabul a putut ucide

Pe-un rege tare și cuprins de-oștiri? N-a fost pesemne-n țările-argolide

Atridul Menelau, ci dus pe-airi?

Și-n pace deci putu, urmîndu-și țelul, Să fie-așa-ndrăzneț Egist mișelul?”

Răspunse Nestor cel bătrîn: „Voi spune Deci toate-adevărat, precum le știu.

Dar însuți vezi, că minți în cap ai bune, Cum fu cu-acest a lui Atride fiu.

Căci mîna dac-ar fi putut-o pune

Pe răul de Egist, să-l prindă viu,

Sau nengropat măcar, întins pe masă,

Atunci cînd Menelau s-a-ntors acasă,

Nici parte pe mormînt, măcar de-o mînă De lut pe el Egist n-ar fi avut,

Ci ruptu-l-ar fi cînii prin țărînă

Și hrană corbii-n cuib l-ar fi făcut, Și nici la cap plîngîndu-i vro bătrînă Bociri, aheii nu i-ar fi văzut,

Căci el într-adevăr, tu, Zevs preasfinte, Cumplite gînduri și-a fost pus în minte! Că-n timp ce noi făceam nemuritoare

Mari fapte-n Troia, el pe-atunci stetea În fundul țării Argos la răcoare

Și, vrînd pe Clitemnestra, o scotea

Din mintea ei, cu vorbe-amăgitoare.

Nu-l vru, ce-i drept, destulă vreme ea Și relei fapte mult se-mpotrivise,

Căci buna minte încă nu-i pierise

Și-avea cu ea și-un cîntăreț, să vadă De cinstea ei, și-adins de-Atride pus Să-i apere nevasta de vro nadă.

Dar cînd ursita zeilor de sus

Pe-aceștia-i înnodă, ca ei să cadă,

Atunci Egist într-un ostrov l-a dus

Pe-acest proroc, lipsit de-ale mîncării, Lăsîndu-l pradă paserilor mării.

Voios pe ea îns-o sui-n palatul

Și-odaia lui. Deci vecinicilor zei

El multe coapse-a ars, nerușinatul,

Și aur mult el dete pentru ei

Și mult stetea și-n temple cu-atîrnatul De-odoare mari țesute de femei,

Căci mare-o faptă săvîrșise-n pace,

Cum n-a crezut nicicînd să poată face. Noi dar, plecînd din Lesbos împreună, Veneam și eu, și Menelau venea,

Cu-același gînd și-aceeași voie bună. Cînd flota însă Suniu-l ocolea,

Lovit-a Feb, din zarea de-unde tună,

Cu tari săgeți cîrmaciul ce-l avea

Pe nav-Atrid, și-l dete-așa pieririi

Cu cîrma-n mîni, în mijlocul plutirii, Pe Fronte-Onetoridul, unul care

Fu cel mai meșter dintre cîți erau

Să poarte-o cîrmă-n vînt oricît de tare. Acolo deci s-opri și Menelau,

Deși grăbit, să-i facă-nmormîntare.

Dar cînd apoi plecînd ei alergau

Cu vîntul bun ce li-l dădură zeii

Și-ajunși au fost la muntele Maleii,

O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul Turna asupră-i, cu năpraznic hui,

Suflări de vînt, ce-al mării cîmp scurmîndu-l, Cumplit rostogoleau de spaim-oricui

Cît munții valuri, largu-ntreg umplîndu-l. Deci duse-o parte-a ruptei flote-a lui În jos spre Creta, cătră locu-n care

Un rîu. Iardanul, curge-n larga mare. O stîncă-ntinde-un colț, intrat cu totul Acolo-n mare-aproape de Gortin,

Și-acolo valuri, dinspre Fest, în cotul Din stînga ei năvălitoare vin

Cînd mari și iuți le prăvălește Notul. O parte-a flotei deci intra deplin

În strîmtul loc, și toate se sfărmară. Dar oamenii-au scăpat la mal afară.

Dar cinci corăbii i le-mpinse vîntul

La vale spre Egipt, și i-au scăpat.

Acolo Menelau deci în pămîntul

Cu limbi străine-averi și-a adunat

Și aur mult și cîte vru preasfîntul.

Ci-ntr-ăst răstimp Egist cel blăstămat Urzi prin Argos relele și-omorul,

Sfîrșind pe-Atrid și supuind poporul. Deci șapte ani el stăpîni-n Micene,

Ci totu-n urmă i s-a-ntors în rău.

Căci iat-Orest se-ntoarse din Atene

Și-ucise, răzbunînd pe tatăl său,

Pe-acel Egist cu iscodiri viclene.

Și chiar făcea pomene-acest flăcău

Atît pentru Egist ucis de-aramă,

Cît și pentru becisnica sa mamă,

Și-n ziua asta s-a-ntîmplat să pice

Acasă Menelau cu multe-averi,

Pe cît putu-n corăbii să ridice…

Deci vezi și tu, nu face-ntîrzieri

Ca nu cumva cît timp lipsești, voinice, Să-ți facă prinții-acasă laț să pieri Și domni s-ajung-apoi averii tale

Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale. Deci mergi la Menelau! Te-ndemn, fărtate, Să mergi la el. Căci numai de curînd

E-ntors de peste mări atît de late

Încît nici paseri, cele iuți, zburînd Nu pot în cursul unui an străbate

Atîta larg, iar bietul om nicicînd

Nu poate-avea nădejde că mai scapă

De-l prind furtuni pe-atîta larg de apă. Deci chiar acum și nezăbavnic pleacă

Pe nava care-o ai. Dar dacă vrei

Să mergi pe jos, pe-ntinderea cea seacă, Iți dau pe unul dintre fiii mei,

Cu cai și car și tot, să te petreacă. Să-l rogi despre-Odiseu să-ți spuie ce-i, Și n-o să-ți mintă, că-i cu gînduri coapte.” A zis. Și da-n apus. Și-apoi fu noapte. Și-a zis Atene-atunci, luînd cuvîntul: „Slăvite Nestor, bune-au fost ce-ai spus! Dar vreme este, lui Poseidon sfîntul

Să-i bem păharul cel din urm-adus!

Deci frigeți limbi, căci s-a umbrit pămîntul Și sfînta zi subt el de mult s-a dus. Nici nu-i frumos să stăm prea mult la masă Și-i vreme-acum de somn și dus acasă.” A zis. Și le-au turnat pe mîni, și-umplură Prin cupe vinul crainicii ahei;

Au fript și limbi, și veseli începură Să-nchine toți puternicilor zei;

Și-atît cît le-a plăcut să bea, băură Atene-apoi și Telemac al ei

Făceau gătiri, rupînd orice zăbavă,

Să plece-acum la mal în neagra navă.

Dar Nestor îi oprea: „O, nu, străine! Ferească Zevs și zeii să vă las

Din casa mea, să mergeți de la mine

Ca și din casa unui om rămas

Sărac-lipit și gol de-oricare bine,

Nici țoale-avînd și nici un loc de mas Și nici de oaspe-n casă pat mai moale! La mine-i loc destul, și pat și țoale. Și cît mai am suflarea cald-a vieții, Eu, Nestor, asta n-aș putea s-o fac;

Și cît îmi vor trăi-n palat băieții,

Nu pot răbda să las pe Telemac

Să doarmă-n mal pe-o navă, ca drumeții!” Răspunse-Atene-atunci: „Și-așa mă-mpac. El cată să te-asculte-acum, bătrîne,

Și-așa e și frumos, și deci rămîne

Să doarmă-n casa ta, căci dînsul poate. Eu plec la navă, pentru soții mei,

Că grija ei ne-o duc și-așteaptă, poate. Dar și de-altfel mă laud că-ntre ei

Sînt cel mai vîrstnic și-ngrijesc de toate, Căci toți, ca Telemac, sînt tinerei

Și nici nu sînt argați cu plată, bieții, Ci vin de dragul lor și-al tinereții. Iar mîne-abia ce va albi lumină,

Eu plec la cauconi, așa socot,

Căci am la ei de mult, și nu puțină,

Dătoare-o sumă, și-aș voi s-o scot.

Iar lui, fiindcă zeii-au vrut să-ți vină Ca oaspe drag, ajută-i deci de tot:

C-un fiu de-al tău trimite-l c-o trăsură Și cai voinici și buni de-alergătură.” A zis Atene-așa, și ridicată

Zbura cu zborul linei cucuvăi;

Și toți au stat cu inima mirată.

A stat uimit și Nestor între-ai săi

Și-a prins de mîni pe Telemac deodată: „Tu nu vei fi-ntre cei fricoși și răi, Căci iată zeii te petrec, copile,

De-acum, din pragul tinerelor zile!

Căci n-a fost nimeni altul dintre-aceia Ce-au casele pe-Olimp, n-a fost alt zeu, Ci numai fiica ta, Tritogoneia,

Părinte Zevs, pe care și-Odiseu

Cu cinste ne-o ținea-ntre zei a treia. Te-ndură, zîno, deci de neamul meu,

De fii și de nevasta mea, stăpîno,

Dă-mi nume bun și moartea lor amîn-o! Iar ție-ți voi jertfi un june, iubite, Cu largă ceafă și cu mers neblînd,

Nepus la jug, cu coarnele-aurite.”

Așa vorbi bătrînul domn, plecînd

Cu fii și gineri și mulțimi pornite

Spre-naltul său palat. Și-n urmă, cînd Ajunseră-n odăile umbroase,

Șezură toți la rînd pe bănci frumoase. Iar el pentru-nchinat un vin le dete

Păstrat de unsprezece ani, și-abia

Acum deschis din chiupul unde stete.

Pe-acesta deci prin cupe li-l punea

Și mult el se ruga grozavei fete

A Tatălui, spre-a fi iubit de ea.

Deci bînd apoi destul din vinul dulce, S-au dus pe-acasă toți ca să se culce. Dar bunul Telemac acolea mase,

Durmind în pat, săpat în cerdăcel,

Iar Nestor moșul lîngă el culcase

Pe-al său fecior, pe Pisistrat, acel

Ce-acum flăcău el unu-i mai rămase.

Iar Nestor în iatac durmi și el,

În cel mai dindărăt din tot palatul

Și doamnă-sa-i făcu, nevasta, patul.

Iar cînd veni și faptul dimineții,

Sculat bătrînul și ieșit ședea

Pe-o laviță cioplită, sub păreții

Palatului, din piatra ce lucea

Ca untdelemnu-n cioplitura feții.

Neleu pe-această bancă des ședea,

Dar el pe-atunci, de mult urmîndu-și sorții, Intrat era-n locașurile morții,

Și-acum sta-n locu-i Nestor, purtătorul Toiagului. Ieșind de prin palat,

Pe rînd i se-aduna-mprejur poporul

De fii: Aret și Stratiu cel bărbat,

Perseu și Trasimede luptătorul

Și Ehefron; și-n urmă Pisistrat

Venea cu Telemac, și-umplură rîndul,

De mîni pe el lîngă bătrîn ducîndu-l. Iar Nestor începu: „Într-o clipită

Să-mi faceți, dragi copii, ce-aș fi dorit! Și-ntîi să dăm Atenei mulțămită

Că ieri la jertfe-aievea mi-a venit.

Deci unul meargă-n cîmp, și să-mi trimită Văcaru-n vale-un june împodobit;

Iar altu-n mal s-alerge și să vază

Ca, numai doi vîslași lăsînd ca pază, S-aduc-aici pe dulcii frați de cruce

Ai oaspelui ce șade-aci-ntre noi.

Alt om dup-argintar mi se va duce,

Să sufle aur coarnelor, și-apoi

Voi ceialalți vedeți să mi s-apuce

De lucru-argații, că se lasă moi.

Să puie mese, bănci, s-aștearnă locul, S-aducă apă și să-ncingă focul.”

A zis. Și gîfiiau fugind cu toții.

Sosi și juncul cel cu pașii grei;

Din neagra nav-apoi sosiră soții,

Venind și-Atene zîna-n rînd cu ei.

Sosi și-un argintar ce-aduse loții

Și alte scule cîte au acei

Ce știu lucra-mpodobituri de fală,

Cu clește și ciocan și nicovală.

Deci scoase Nestor aur, și-argintarul Pe coarne-l potrivea frumos și-astfel Încît s-o bucure pe-Atene darul.

Iar Ehefron de-un corn, și Stratiu cel Voinic ținea de-alt corn, și cu păharul De jertfă-Aret veni ținînd supt el

Buchet de flori și apă din fîntînă,

Și orz ținea-ntr-un coș într-altă mînă. Ținea toporul cu-ascuțișuri bune

Voinicul Trasimed; ținea Perseu

Un vas gătit, ca sînge-n el s-adune.

Iar Nestor începu, chemînd pe zeu,

S-arunce-n foc, cu multă rugăciune,

Și peri din fruntea juncului, mereu,

Și orz pe sfînta vatră să presare,

Și nu-nceta chemînd cu rugă mare.

Iar cînd sfîrși, se-nțepeni feciorul

Cel vrednic, Trasimed, și-aproape stînd, Izbi pe june în ceafă cu toporul.

Cu mușchii cefei rupți, căzu gemînd

Și-adînc pe ochi i-a-ntins pierirea norul Evridica atunci, cum sta văzînd,

Cinstita doamnă, mare-un țipet dete,

Și-n cor țipară și nurori și fete.

Apoi l-au ridicat de jos și, gata

Ținîndu-l toți, cu-arama Pisistrat

Îi rupse-adînc din vine beregata.

Un negru val de sînge-a rîurat

Și sufletul din june atunci zburat-a. Deci coapsele le-au scos și-apoi bogat În seu le-au învălit, în pături grele, Și-au pus și crunte măruntăi pe ele.

Bătrînul deci le-ardea pe crengi uscate, Turnînd deasupra vin, iar fiii săi

Țineau pe foc frigările-ncrîngate.

Cînd ele-au ars de tot, iar măruntăi

Ce-au fript dintîi au fost acum mîncate, Tăiară-n pripă sprintenii flăcăi întregul june, și cărnuri împărțite

Frigeau acu-n țepușele-ascuțite.

Ci-n vremea asta a lui Nestor fiică,

Frumoasa Policaste ce-o avea

Din toate-ale lui fete cea mai mică,

Spăla pe Telemac și-i aducea

Manta pe largii umeri și tunică.

Deci cînd ieși din baie, el părea

Un zeu la chip, și toți doreau să-l vadă; Și-așa el lîngă rege-a mers să șadă.

Și fripte-avînd fripturi prisositoare, Mîncau acum, și-n veselul păhar

Turnau voinici cu mîni alergătoare.

Deci cînd au isprăvit și-al jertfei dar, Vorbit-a Nestor vorbe zburătoare:

„Băieți ai mei! Să puneți la un car

Doi cai frumoși, cu umblete zburace,

Să plece-al nostru oaspe-acum în pace!” A zis, iar ei aduser-o trăsură

Cu roibi frumoși și cu-nfocate nări;

Și-n car a pus și pini și băutură

Femeia casei, și tot rari mîncări,

De care numai regii pun în gură.

În car deci Telemac, între urări

Urcîndu-se și-alături lui, să mîie,

Voinicul Pisistrat a-ntins de frîie

Și-a dat cu biciu-n cai, iar ei zburară, Lăsînd orașul Pilos, și mereu

Întreaga zi zburau pe cîmp pe-afară.

Veni și-Amurg, și-umbrea-ntunerec greu Și-ajunși în Fere, la Diocle-ntrară,

Acel ce-a fost nepot al lui Alfeu,

Iar tată-i fuse Orsiloh bătrînul;

Și-au mas aici, și-i ospăta stăpînul. În zori deci Pisistrat fugarii-i prinse Din nou la car, iar caii din picior

Băteau în curtea cea cu pietre linse. Deci el plesni din bici, iar caii-n zbor Treceau pe cîmpul cel cu holde-ntinse. Și-n urm-au isprăvit și drumul lor,

C-așa zburară roibii iuți ca focul.

Iar soarele-apunea și-umbrea tot locul.

Cartea IV

Ajunși acum pe-amurg și-n înfundatul

Ținut Lacedemona-n munți silhui,

Mînau la Menelau, la nepătatul

Al Spartei domn vestit, la masa cui

Nuntași umpleau de chiote palatul.

El tocmai mărita pe fata lui

Cu fiul lui Ahil, și-n toată voia,

Căci el i-a fost promis-o chiar din Troia, Iar zeii le-mplineau acum nuntitul.

Deci socrul Menelau o trimitea

Cu mare-alai și chiot la vestitul

Oraș mirmidonesc ce-l stăpînea.

Dar și pe Megapente-al său iubitul,

Născut tîrziu din roabă,-l logodea

Cu fata lui Alector, Ehemila,

Și-așa-i nuntea și fiul și copila.

Acolea-și petreceau în casă dară,

Vecini și cunoscuți, și-alt mult popor.

Vestit un cîntăreț, de pe chitară

Cînta-ntre ei frumos, și-n fața lor

Doi inși, rotindu-se frumos, jucară.

Într-ăst răstimp, afară sub pridvor,

Frumosul car cu iuții cai s-oprise,

Cu cei născuți din Nestor și Ulise.

Văzu Eteoneu, bătrîna slugă,

La poartă pe străinii ce-așteptau

Și-ntră-n palat, ducîndu-se-ntr-o fugă

Să-i dea de știre-n sîrg lui Menelau.

Deci stînd vorbea, ca vrînd să spuie-o rugă „Stăpîne, să mă ierți, dar văd că stau

La poartă doi străini, și-așa se pare

C-ar fi flăcăi din neam ales și mare.

Ce zici? Să-i chem în cas-ăcum, părinte? Să-i las să deshămeze mîndrii cai,

Ori cate-și gazd-aiuri mai înainte?”

Așa vorbi, și-atunci pletosul crai

Mîhnit îl ocărî, vorbind cuvinte:

„Te știu acum de-un veac, și nu erai

Nici prost, Eteoneu a lui Boete,

Și nici copil. Dar ești, cum văd, băiete! Noi doi, pîn-am ajuns aici acasă,

La cîți străini n-am găzduit pe drum?

Și cîți nu ne-au poftit la ei la masă!

Dar dare-ar Zevs din cer, măcar de-acum, Să nu mai știm de lipsuri cum apasă!

Tu știi acestea, și mă-ntrebi! Dar cum?

Deshamă caii cei cu mîndre coame,

Și vezi și de străini, că le-o fi foame!” Porni deci sluga și-ndemna din gură

Și pe-alți argați în ajutorul lui.

Deci caii uzi de jug și-alergătură

I-au dus în grajd, iar hamurile-n cui,

Și hrană pentru cai apoi făcură

Din orz amestecat cu-ovăz gălbui.

Iar carul de-un părete-l răzimară,

Și-n cas-apoi pe oaspeți îi chemară.

Ei foarte-uimiți erau aci-mpreună,

De-atîta slav-a mîndrului palat,

Căci luciu ca de soare-ori cel de lună

Lucea din toate-oriunde-ai fi cătat.

Și-așa privind cu drag și-n voie bună,

Cînd lacomii lor ochi s-au săturat,

Intrară să se spele-n apa băii,

Iar roabele-au lăut și-au uns flăcăii,

Le-au dat mantale și tunici, și-ndată

I-au dus în casă și pe jelț i-au pus

Vecini cu Menelau, slăvitul tată

Și rege-Atrid. Iar apă le-a adus

În scump de aur ibricel o fată,

Și stînd în față, le turna de sus,

În larg lighean de-argint, ca să se spele. O mîndră mas-aduser-apoi ele,

Cu pîne și mîncări pe dînsa puse;

Venind și bucătarul le-mpărțea

Fripturi pe discuri, și-un erold le-aduse Frumoase cupe de-aur ca să bea.

Și-așa ședeau pe-acele jelțuri suse,

Și-n față Menelau, și-i tot poftea.

„Mîncati acum și beți din cupa plină,

Și-apoi vom întreba, mai după cină,

Ce oaspeți dragi avem pe azi în casă;

Căci nu sînteți copii din oameni răi,

Iar vița vi-e din regi, din Joe trasă,

Căci tați de jos nu nasc atari flăcăi.”

Vorbind așa el a mai pus pe masă,

Ca mare cinste-a oaspeților săi,

Un spete-ntreg de bou, și gras și mare.

Și-așa steteau de vin și de mîncare.

Deci zise Telemac, plecîndu-și gura

Spre-a nu-nțelege-alt om, lui Pisistrat: „Privește-n jur aci-ngrămăditura

De bronz și fildeș și de-argint curat,

Și auru-n odăi, și lucrătura!

Așa va fi la Joe prin palat!

Nespuse lucruri sînt aici, iubite,

Iar mințile, privind, îmi stau uimite!”

Atridul însă le-auzi cuvîntul

Și-așa răspunse la mirarea lor:

„Vai, dragii mei copii! Cu Zevs preasfîntul Să nu se prindă nici un muritor!

Căci el e-n veci, nu-l spulberă mormîntul, Și ține-averi de veci, ce-n veci nu mor. Dar poate că-ntre oameni pot să fie,

Și poate nu, să-i pui alături mie,

Căci multe-averi adusei adunate,

Sosind, a opta vară, la ai mei,

Din multe drumuri rătăcit umblate

La cei de prin Egipt și-etiopei,

Prin Sidon, Chipru și-alte țări bogate,

Prin Libia, pe unde fată miei

De trei ori oaia-n an, și-așa vreau zeii Că vii se nasc cu coarne-n frunte mieii. Stăpîni ori slugi acolo niciodată

Ce-i lipsa de pășune n-o-nteleg.

Și brînză au și carne-ndestulată,

Căci oile dau lapte anu-ntreg;

Și-averea mea pe-acolo-i adunată.

Ci-n vremea, vai, ce mă trudeam să-ncheg Printr-alte țări avere cu de-ajunsul,

Ucise-un rău pe frate-meu pe-ascunsul,

Prin răul sfat al relei lui neveste!

Vai, nici o bucurie n-am de-aveii,

Iar casa mea azi zguduită este,

Căci foarte multe-am îndurat dureri.

Părinții voștri vi-or fi spus aceste,

Oricine-s ei, ce casă cu puteri

Fu casa ce-am pierdut, și prăpădită

Ce-avere-a ars într-însa-ngrămădită!

Aș vrea mai bine dintr-a mea măsură

De-averi să-mi fi rămas un sfert de-abia, Dar vii să-mi fi rămas cei ce căzură

La Troia-n largul cîmp, din vina mea!

Că-i plîng pe toți, de-mi dă plînsoarea-n gură Și-așa mă răcoresc în jalea mea,

Iar uneori mai tac pe-aci-n palaturi,

Căci și de plîns ca de-orișice te saturi! Deci pe-alții-i plîng ce-i plîng, și mă mai lasă, Dar cînd gîndesc la unul dintre ei,

Nici somnul nu mi-e somn, nici masa masă, Căci n-a răbdat nici unul dintre-ahei

La Troia mai cu drag! Și-acum spre casă, Nici unul mai amar! Dar de la zei

Lui scrisă-i fu pesemne-acea urgie,

Și-o jale-acasă nesfîrșită mie!

Căci iată-l bietul om de cînd lipsește!

Și mult am întrebat pe toti să știu

De-i mort pe undeva ori mai trăiește,

Că n-aș mai plînge-așa de-aș ști că-i viu. Bătrîn, Laerte tată-su-l jelește

Și dulcea Penelope-a lui și-un fiu

Rămas copil, de-abia născut acasă.”

Așa spunea, vorbind cu ei la masă.

Și-atunci nepotolit îl prinse dorul

De plîns pe Telemac. Și-așa ținînd

Cu mînile-amîndouă deci feciorul

Mantaua peste-obraji, plîngea oftînd.

Văzu și pricepu atunci păstorul

Popoarelor și sta-ndoit în gînd:

Să-ntrebe-acum de-i Telemac ori nu e,

Ori stînd s-aștepte însuși să i-o spuie. Pe cînd prin suflet frămînta deci asta,

Veni de sus din mîndru-i foișor,

Elena cea cu mîndru chip, nevasta

Cu mers măreț de zeu nemuritor.

Un mîndru scaun deci îi puse-Adrasta,

Și-Alcippe sub picioare-un scump covor,

Un coș de-argint apoi Filo aduse,

Cel dat de-Alcandra lui Polib, ce fuse

Stăpîn și-n Teba din Egipet stete

(Că-n case-aveau nespuse-averi, grămezi, Și-a dat lui Menelau cel blond la plete

Și băi de-argint și aur și tripezi,

Elenei însă de-aur scump îi dete

O furc-atunci — minune e s-o vezi! —

Și-un coș de-argint cu mîndră tivitură

De flori de aur la rotunda-i gură).

Pe-acesta deci Fil6 i-l dete-n mînă

Și multe gheme-avea, de tort, în el,

Și-alături furca ei cu-albastra lînă.

Pe-un scaun deci șezînd, și-un scăunel

Avînd sub tălpi, puternica stăpînă

Vorbi către bărbat și-a zis astfel:

„Știm oare-ori nu, iubite-al meu bărbate, Ce oaspeți dragi ne vin să ne mai cate?

Și-ți mint, ori este-așa? Dar parcă-mi vine Să cred că n-am văzut — și spaimă-mi fac Să semene pe lume-un om mai bine,

Ca tînărul de-aici cu Telemac,

Pe care Odiseu (cînd pentru mine,

Nebuna, vai, mai bine-ar fi să tac,

Veneați sub Troia, greci din multe laturi) Copil de țîță și-l lăsă-n palaturi.”

Uimit de-al ei cuvînt, Atridul stete

Și-a zis așa: „Dar asta zic și eu!

Picioare-așa și mîni, și cap și plete

Și-asemeni ochi frumoși ca Odiseu!

Și chiar spuneam cît ajutor îmi dete

La Troia-n cîmp, oriunde-a fost vrun greu, Iar el și-a pus — și mă uitam la dînsul — Mantaua peste-obraji și-l prinse plînsul!” Răspunse-atunci flăcăul Nestoride:

„Al lui e-ntr-adevăr, și-i drept ce zici! Dar el e om sfios, cum vezi, Atride,

Și-ntîiași dată e venit pe-aici.

Și nu-i frumos cu vorbe-a se deschide fn fața ta, tu cel ce te ridici

Atît cu vorba-ncît ne este sfîntă

Și ca și-un glas de zeu pe toți ne-ncîntă. Eu viu trimis de Nestor, de păstorul

Popoarelor, cu el, și-l petrecui,

Căci foarte-avea ca să te vadă dorul,

Și-un sfat să-i dai, ori pe vrun drum să-l pui. Căci multe rabdă-n casa lui feciorul

Cu tată dus, cînd n-are-un om al lui!

Și-așa-i cu Telemac, că-i la strîmtime,

Că n-are tată și-i rămas cu nime!”

A zis, și-Atrid striga speriat: „Vai, Tată! Și zei din cer! Deci am aici, la noi,

Pe fiul unui om iubit ce-odată

Răbdat-a pentru mine mari nevoi!

Vai, dacă i-ar fi fost de ceruri dată

Cu bine, bietu,-ntoarcerea-napoi,

Ziceam că-l voi iubi, mai sus avîndu-l

Decît pe-oricare-aheu, și-aveam și gîndul Aici în Argos să-i zidesc cetate

Și case mari să-i fac, și să-i strămut

Din Itaca și-averile-adunate

Și tot poporul lui! Și-am fi avut

Atunci noi doi și case-nvecinate

Și-atunci noi doi mai des ne-am fi văzut. Și-atunci, nemaifiind ce să ne pună

Zăgaz în drum petrecerii-mpreună,

În pace-am fi trăit și-ntr-o unire,

Iubindu-ne frățește, pînă cînd

Cu nor ne-ar fi-nvălit obșteasca fire!

Dar poate însuși Dumnezeu, nevrînd

Să vadă-n lume-atîta fericire,

Privi cu ochii răi la noi, făcînd

Ca numai Odiseu, de care-mi pasă,

El singur, el, să n-aibă-ntors acasă!”

Și-un plîns stîrnit-a-n toți cu ce spusese. Plîngea Elena, Telemac plîngea,

Plîngea și Menelau cu lacrimi dese.

Și ochi neplînși nici Pisistrat n-avea,

C-aminte de-Antiloc își adusese,

De cel ucis de fiul ce-l avea

Frumoasa Eos, dulce-a ceții fată.

La el gîndea, și-așa-ncepu deodată:

„Atride Menelau! Al meu părinte

Ne spune-acasă, ori de cîte ori

Vorbim de tine, cum c-ai fi cuminte

Mai mult decît oricare-alți muritori.

Ascultă-mi deci și cîteva cuvinte!

E jalnic lucru, negreșit, să mori

De-o moarte rea și plîng pe-un om atare

Și-aș vrea să-l plîngă toți și orișicare, C-atîta parte-au muritorii, bieții,

Să-și tundă părul și să plîngă-n veci!

Așa murit-a-n floarea tinereții

Și frate-meu, și n-a fost între greci

Chiar cel mai rău. Tu-l știi din timpul vieții. Eu nu l-am apucat trăind și deci

Eu nu știu, dar aud din vremi trecute

C-a fost și-n luptă bun și-n fugă iute.” Iar lui i-a zis Atride-atari cuvinte:

„Vorbești, iubite, drept și-așa cum știu Vorbi acei născuți de mai-nainte

Și-au minte-n cap, de-a nu toca-n pustiu. Dar ai, firește,-asemenea părinte!

Căci lesne poți cunoaște-oricînd un fiu

Din tați, cui Zevs le-a dat și-nsurătorii Noroc frumos și buni din ea feciorii!

Așa i-a dat lui Nestor bătrînețe

Adînci și bune, și-i de-a vere plin,

Și-n jur copii frumoși cu firi istețe,

Iar veacul i se scurge-așa de lin.

Dar ștergeți, tineri, plînsul de pe fețe, Și-acum să stăm de cină și de vin,

Și-n zori ce e de pus la cale-om pune

Și eu și Telemac, și ne vom spune.”

Asfaliu deci aduse damigeana;

Și-astfel mîncau, poftindu-se-ntre ei.

Alt lucru însă născoci Ileana

Cea mîndră-n chip ca fericiții zei,

Căci puse-n vin prin cupe buruiana

Pe care dac-o guști cu vin ce-l bei,

Uiți și mînii și-amar și dor de casă

Și nici de-un fel de grijă nu-ți mai pasă! Deci cînd o bei cu vin amestecată,

Să plîngi într-astă zi tu n-ai putea,

Chiar și de ți-ar muri iubitul tată

Și dulcea maică, nu, nici de-ai vedea

Că răii-ucid cu armă-nsîngerată

Pe-un frate-ori fiu al tău, de l-ai avea. Atari vestite ierburi minunate

Avea Elena, și de mult ei date

De una Polidamna, de prin țara

Egiptului, că-n țara asta cresc

Nespus de multe ierburi cît e vara.

Acestea cînd le-amesteci, folosesc

La multe boli, dar multe-aduc amara

Pierire-n om; și toți cîți locuiesc

Acolo-s doftori de-orice boală crudă,

Că-l au pe Pèon toți egipții rudă.

Pe-aceasta deci punînd-o-n oluri pline,

A dat porunci să toarne-n cupe-apoi,

Și-așa-ncepu: „Să m-ascultați pe mine

Și tu bărbate-al meu, și-aceștia doi,

Băieți din oameni buni! Iar Zevs dă bine Și rău, cum vrea, că-i unul peste noi!

Acum șezînd mîncați, iar eu voi spune,

Căci multe de-Odiseu știu lucruri bune!

Dar n-aș putea-nșira de-a rîndul toate

Și-ntreaga viață de viteaz a lui,

Căci nesfîrșit mi-ar fi, și nu se poate! Dar numai asta una vreau s-o spui,

Din cîte mari a făptuit, nepoate,

Și-așa a fost, că însămi o văzui!

Deci, singur se răni cu răni cumplite,

Punînd pe el și haine zdrențuite,

Și-așa ca unul rău robit nevoii,

În chip de cerșetor trecut-a dar

Pe multe străzi prin tot orașul Troii

Și nimeni nici nu-l bănuia măcar.

Dar eu, cum cunoșteam pe toți eroii,

Vedeam că-i el, deși era murdar.

Și-l și-ntrebai, dar el cu multe-ascunsuri Știa să-mi dea tot pe-alte căi răspunsuri. Dac cînd l-am dus cu multă silă-n baie

Și cînd apoi cu untdelemn l-am uns

Și-am dat porunci să-l puie-ntr-alte straie, El foarte mă jura să-l țiu ascuns,

Îmi spuse-apoi de taberile-ahae,

Ce gînduri au, ce lipsuri le-au ajuns.

Pe mulți troieni apoi sub spada-i puse

Și-n mal la greci destule știri le duse. Troiencele bocind atunci urlară.

Dar eu mă bucuram, că m-a fost prins

Fierbinte dor să mă ren torc în țară.

Și foarte mă căiam, cu foc nestins,

Că Venus mă-ncurcase-n fapt-amară

Și-așa de-orbește-n mreje m-a cuprins:

Să-mi las și-averi și fata și palatul

Și-așa de bun și vrednic om, bărbatul!”

Vorbi și Menelau, și-a zis cuvinte:

„Așa-i, nevastă, și e drept ce spui!

Eu foarte bine știu și gînd și minte

A multora eroi, că-i cunoscui,

Și multe țări vedeam eu mai-nainte!

Dar om ca Odiseu, cu firea lui,

Eu n-am văzut cu ochii mei pe altul,

Că mare suflet i-a mai dat Preanaltul!

Ce inimă-ndrăzneaț-avu ca leii

Și-n calul cel de lemn ce fuse scris

Să piarză Troia, cînd în el aheii,

Tot cei mai buni și tari ne-am fost închis! Veniși și tu la cal, căci poate zeii

Spre-a da mărire Troiei te-au trimis;

Și nu erai tu singură, știi bine,

Era și Deifob cel bun cu tine.

Mult timp tu pipăiai pe cîmp rămasul

Și golul cal de pîndă, și-ncercai.

De trei ori deci l-ai ocolit cu pasul

Și mulți bărbați pe nume ne chemai,

Cu sunet prefăcut, luîndu-ți glasul

Al multora neveste de danai.

Atuncii Tididul și-Odiseu, noi, dară,

Din cal ni te-auzeam strigînd pe-afară,

Și-am vrut să și ieșim, noi doi, la tine, Ori glas să dăm. Ne-opri îns-Odiseu:

Și-așa tăceam, și toți tăceau, vezi bine. Deci vru să strige singur Anticleu,

Dar el l-a prins de bot și-l strînse bine Cu mîni voinice și l-a strîns mereu,

Cît timp ni te-au ținut pe-acolo zeii.

Și-așa scăpă de rău pe toți aheii.”

Răspunse Telemac: „Vitează fire

Avut-a tata-n toate ce-a făcut,

Dar asta-i lucru și mai de mîhnire!

Căci toate-acestea lucruri n-au putut

Să-l mîntuie de trista sa pierire,

Chiar inimă de fier să fi avut.

Dar haide-acum, trimiteți-ne-n pace,

Căci timpul semn spre somn de-acum ne face.” A zis, și-apoi porunci Elena dete

S-aștearnă pături pe-așternutul pus

În mîndrul cerdăcel de sub părete,

Cu mîndre țoale moi, și larg și sus,

Și cergi pentru-nvălit. Deci roabe fete

Cu facle-n mîni în grabă s-au și dus

Și pat făceau, la zările luminii.

Un crainic a condus apoi străinii,

Pe mîndrul Telemac și nepătatul

Născut din Nestor, unde-acestor doi

Frumos și-nalt li se gătise patul.

S-a dus și domnul Menelau apoi

În cel mai dindărăt din tot palatul

Iatac al său, și-n pat cu velinți moi

Durmi și el, și-alături lui, nevasta,

Frumoasa-ntre femei, Elena asta.

Cînd roșul cer apoi în zori s-aprinse,

Sculîndu-se viteazul domn din pat,

Vestminte-a pus pe el, și larg încinse

Voinica spadă peste pieptul lat,

Frumoase-opinci sub tălpi apoi își prinse, Și-un zeu păru că iese din palat.

Aproape-apoi pe Telemac chemîndu-l,

Ședeau alături, și-i vorbea-ntrebîndu-l: „Voinice-al meu, tu stăi acum și spune

Ce dor împinse lungul drum al tău

Spre țara mea? Vro grijă te răpune?

Obștesc e lucru, ori vrun propriu rău?

Aș vrea de-altfel să fie lucruri bune.”

Răspunse-atunci cumintele flăcău:

„Vestite Menelau, răspunsu-i gata:

Eu viu s-adun vro veste despre tata.

Că-mi duc mișeii casa spre ruină

Și-mi piere munca de pe cîmp, și tot.

Și casa, rege, de dușmani mi-e plină

Și-mi taie boi și oi și vinu-l scot

Cu vedrele și nu se mai alină

Ai mamei pețitori! Eu nu mai pot,

Căci praf acum din casa mea s-alege!

Deci vin ca să-ți cuprind genunchii, rege, Să-mi spui ce știi, căci trista lui pierire Cu ochii tăi tu poți s-o fi văzut;

Ori poate-ai prins din auzit vro știre,

Căci rău fu ceasu-n care fu născut!

Dar nu gîndi să cruți a mea mîhnire,

Spunînd mai dulce-amarul petrecut,

Și nici că-mi faci rușine, rege bune,

Ci golul adevăr și-ntreg mi-l spune!

Și dacă oarecînd iubitu-mi tată

Vro faptă ți-a promis, ori vrun cuvînt,

Și dacă ți-a-mplinit vrun bine-odată,

Acolo-n cîmp pe-al Troilor pămînt,

Aminte-ți fie-acuma și-mi arată

Că pentru el, iubite rege,-ți sînt

Și eu iubit, să-mi spui ce știi ascunse!” A zis, și-oftînd Atride-așa răspunse:

„În patul unui om atît de tare

Au vrut să doarmă, deci, cei slabi și răi Dar cum cînd o cerboaică biata, care

Își culc-abia născuții pui ai săi,

Acolo unde cuib un leu îl are

Și pleacă la păscut prin munți și văi,

Iar leu-ntrînd în cuib sub labă-i pune

Și-așa cu-o moarte jalnică-i răpune.

Așa cu ei va face și-al tău tată!

Vai, dare-ar Zevs să fie precum știu

Că-n Lesbos fu,-n cetatea cea bogată,

Cînd ceart-avînd cu-al Filomelei fiu,

Sculîndu-se-l trînti cumplit o dată,

De-au rîs aheii toți. Așa, de-i viu,

Să dea acasă gloatei pețitoare

Sfîrșit grăbit și-amară-nsurătoare!

Iar de-altele ce-ntrebi, apoi, iubite,

Eu n-aș putea să spun nimic de el

Decît ce știu și eu din auzite,

Și n-aș voi, firește, să te-nșel.

Dar n-am s-ascund ca lucruri tăinuite

Ce-mi spuse-odată moșul mării-acel

Ce spune-adevărat; pe-acestea toate

Pe rînd o să le spui cu drag, nepoate.

Aveam să plec deci mare-atunci dorință.

Cînd fui la Nil mult timp oprit de zei,

Căci nu le detei jertfe-ntru priință,

De boi voinici, căci una cer și ei:

S-avem mereu aminte-a lor voință!

Deci este-acolo-n largul mării cei

Cu valuri mari, în fața și-n hotarul

Egiptului, un loc ce-i zice Farul,

Departe-atîta loc cam cît străbate,

Plutind o zi, un bun și iute vas,

Cînd are bun și iute vînt din spate.

Acolo-i un liman, prea bun de tras

Corăbii-n el, că, stînd și apărate,

Iau apă de băut și fac popas.

Deci douăzeci de zile mă ținură

Acolo zeii prins, căci nu bătură

De loc suflări de vînt care să poată

Să dea corăbii clipă de pornit.

Și-așa merindea ni-o sfîrșisem toată.

Iar soții-mi flămînzeau, și-am fi pierit, De nu s-ar fi-ndurat ca să mă scoată

O fat-a lui Proteu, că m-a-ntîlnit

Mîhnit umblînd, și singur, Idoteea,

Departe de fărtați, căci bieții-aceia

Răzleți întreaga zi-și vînau norocul

Cu undița la mal să prindă pești,

Iar foamea-n măruntăi le-ardea ca focul. Văzîndu-mă, mi-a zis: «Copil ce ești!

De-atîta timp și n-ai aflat mijlocul

Să scapi de-amar? Ori singur ți-l voiești? Că rabzi în chip prostesc, cum nu se cade, Iar inima-n tovarășii tăi scade!»

Răspunsei eu: «Oricine-ai fi, te scoate

Norocu-n drumul meu, dacă te pleci

Spre-al meu necaz! Nu vrînd eu rabd. Dar poate Greșii ceva la cei ce sînt în veci.

Dar zeu ești tu și-un zeu le știe toate. Vorbește, zîno, și-mi arată deci:

Ce zeu m-oprește-aici și nu mă lasă,

Și cum va fi și drumul meu spre casă?»

Răspunse ea atunci: «Acum. străine,

Voi spune tot, iar tu să mă-nțelegi.

Pe-aici un moș de mare zilnic vine,

Și-ți spune-orice-adevăr, cînd poți să-l legi, Proteu cel din Egipt, căci știe bine

Ce-ascunde-adîncul larg al mării-ntregi. Neptun îi este domn, și-așa se zice

Că-i tatăl meu și-i sînt deci dintre fiice. Din gura ăstui moș putere-ai scoate

Întregul adevăr, dac-ai putea

Să-l prinzi pîndindu-l, căci ți-ar spune toate. Și cum să pleci și ce drum vei avea.

Să-ți spuie însă și-alte lucruri poate,

De-acasă din palat, dacă vei vrea,

De rău și bine-orice-ntîmplări trecute,

De cînd ești dus cu nava ta cea iute.»

Așa mi-a zis, și-așa i-am zis cuvinte:

«Dar spune-mi tu ce laț aș face eu,

Să-l prind, că-i zeu și poate ști-nainte, Și-așa el s-ar feri de lațul meu.

Că-i lucru greu și-adese necuminte

Să-ncerce-un om să facă rob pe un zeu!»

I-am zis, și mi-a răspuns cu sfaturi bune: «Ascultă deci, că și-asta o voi spune:

Cînd soarele-n amiazi cuptor se pare,

Atunci, ieșind de spume-acoperit

Bătrînul mării din cărunta mare,

Pe cînd Zefirul suflă potolit,

Se culcă-n peșteri unde cuib el are.

Și-n jurul lui tot ies necontenit,

Ies foce, răspîndind putori cumplite

De zoi al mării-n veci nedomolite.

Acolo deci în faptul dimineții,

Culcat în rînd cu focele să fii.

Alege deci cu tine pe băieții,

Pe cei mai tari, pe trei, pe care-i știi Că-s și-ndrăzneți în punerea vieții.

Căci foarte multe știe viclenii

Acest bătrîn. Și-ascultă cîte poate!

Umblînd dintîi, le numără pe toate,

Pe cîte foce dorm, ca să le știe

Cu numărul, tot cinci și cinci, și-apoi

Se culc-așa-ntre-atîta turmă vie,

Cum doarme-n cîmp ciobanul între oi.

Văzîndu-l deci culcat, atunci vă fie

Puterile și inima cu voi,

Și strîns legați pe moșul negrei ape,

Oricît s-ar zvîrcoli, cătînd să scape.

Deci el lua-va-ntîi înfricoșate

Făpturi de spaim-a cîte fiare sînt,

Și foc și apă, dar cu mîni legate

Țineți-l tare-ntr-una pe pămînt.

Dar cînd apoi ca moș o să s-arate

Precum ieși din val, și-avînd cuvînt

De om ca voi, slăbiți atunci cu strînsul Și dîndu-i drum, să-ntrebi să spuie dînsul: Ce zeu asupră-ți cu mînie cată

Și drum pe mare cum vei fi avînd?»

A zis, și-n mare-apoi pieri deodată.

Iar eu apoi spre maluri scoborînd,

Veneam la nava pe nisip lăsată

Și multe-mi clocoteau de-a valma-n gînd. Deci noapte fu, și-așa, cinîndu-mi soții, Dormeam, întinși pe-al mării prund, cu toți În zori apoi, gătit cu-ale rugării,

Am mers pe mul și mult chemam pe zei.

Și-aveam și tari și vrednici ai răbdării La orișice primejdie-aici, pe trei.

Iar zîna scufundată-n sînul mării

Ne-a scos în vremea asta patru piei

De foce mari, jupite-acum de-ndată,

Gătind o cursă pentru propriu-i tată.

Deci patru gropi săpai în nisiposul

Și largul mal, și-n gropi intrați apoi

O foarte-amară pînd-aveam în dosul

Acelor piei zvîrlite peste noi,

Căci pînă-n moarte ne-obosea mirosul

Cel tare-al focilor de-al mării zoi.

Dar cine, vai, ca noi așa-nvăliții,

Dormi vrodată-n lume-n rînd cu chiții?

Dar însăși ea ne-a fost lecuitoarea,

Această zînă bun-a sterpei mări,

Căci ea ne-a pus frumos mirositoarea

Ambrozie-a zeilor de sus subt nări,

Și-așa, scăzînd cu mult în piei putoarea, Spori putința groaznicei răbdări.

Deci stînd, pîndeam să ni s-arate prada. Iar foce-acum ieșiră cu grămada

Și-n rînduri s-așezau, și mari și grele, Să doarmă-n mal. Pe-amiazi apoi văzui

Cum iese-ncet și moșul pîndei mele,

Și-umblînd își socotea pe care nu-i.

Deci și pe noi ne numără-ntre ele,

Și-ntins apoi durmea-ntre turma lui.

Noi patru-atunci, sărind cu hui de gură, L-am prins sub noi cu mare-asupritură.

Dar nu-și uită de multe-nșelătoare

Făpturi bătrînul, și sări semeț

De-ntîi ca leu, cu coamă-ngrozitoare,

Pardal cumplit și mare porc mistreț

Și șarpe lung, și apă curgătoare

Și mare-apoi copac la foaie creț.

Noi însă neclintiți, răbdîndu-i jocul,

Sub mîni îl apăsăm să-și ție locul.

Dar cînd i s-a urît cu-ale făpturii

Schimbări viclene-ntr-una fără grai,

Vorbi-n sfîrșit cuvinte de-ale gurii

Și-a zis așa: «Atride,-acum să stai!

Ce zeu mi te-a-nvățat, să vii ca furii,

Pe-ascunsul să mă legi? Ce lipsuri ai?»

Răspunsei deci: «Tu știi, moșnege, bine. De ce-nvîrtind-o te mai joci cu mine?

Oprit aci-n ostrov de multă vreme,

Eu n-am nici un mijloc să fac ce vreu,

Iar inima-mi, scăzînd acum, se teme.

Ești zeu și știi, și poți să spui ce zeu M-oprește-acoalea și mă face-a geme.

Și cum să-ncep pe mare drumul meu?»

Am zis, și mi-a răspuns cu multă voie:

«Ei cum! Tu trebuia să faci lui Joe

Și altor zei din ceruri jertfe sfinte,

Și-n nav-apoi suindu-te să pleci,

Și-atunci puteai, dac-ai fi fost cuminte, Tot largul mării celei mari să-l treci.

Deci n-ai acum s-ajungi mai înainte

La casa ta și-a taților și deci

Tu n-ai să mai revezi pe-ai tăi tovarăși Decît cînd vei sui cu nava iarăși

Pe marele Egipt, și cînd o sută

De boi tăia-vei zeilor ca dar;

Mînia lor va sta atunci tăcută,

Dînd drum deschis pe-al mării larg hotar.» Mi-a zis, și-am stat cu inima pierdută,

Că-mi cere iarăși drumul cel amar

Și-așa de greu, pe sterpul larg al mării. Și-am zis, punîndu-mi stavilă-ntristării: «Pe-acestea toate le voi face-n fine

Cum ceri și zici. Și-acum să-mi spui de-acei Lăsați la mal de Nestor și de mine

De cînd ne despărțirăm de-alți ahei

La Troia-n cîmp: sosit-au toți cu bine

Pe-al mării-ntins, ori au pierit din ei

Pe drum, ori între-ai lor, de mîni ascunse?» Așa i-am zis, și-așa vorbind răspunse:

«Dorința ta, știi tu ce-amar recheamă?

Și ce ți-e bun să știi ce știe-un zeu?

Că-ndată ce vei ști ce vrei, mi-e teamă

Că trist vei fi și-ai vrea să plîngi mereu! Pieriră unii și-au rămas o seamă;

Iar dintre capii neamului aheu,

Pieriră doi. Cei morți, la Troia plînșii, Îi știi, c-ai fost. Deci nu vorbesc de dînșii. Iar unul, viu, e rob în larga mare.

Eant pieri pe drum, așa c-a dat

Spre stînci la Gire-ntr-o primejdie mare. Dar și urît de-Atene,-ar fi scăpat

De n-ar fi scos din gur-o vorbă-atare încît de zei el nu mai fu iertat;

A zis că va scăpa de mări zbătute,

Ori vreau, ori nu, cei vecinici să-l ajute! Și-atunci Poseidon, auzindu-i gura

Ce hule-a scos, își prinse furca lui

În țapenele mîni, iar lovitura

Făcu să crape-n două-al stîncii grui.

O parte-a stîncii-a stat, dar fărmitura

Pe care sta Eant s-a dus cu hui

În marea care-atît de-adînc scufundă

Că singuri zeii știu cît e de-afundă.

Așa deci, bînd din apa cea sărată,

Pieri Eant. Iar frate-tău, scutit

De Hera-ntîi, scăpa de-o-ntărîtată

Mînie-a mării, pînă ce-a venit

La muntele Maleii, cînd deodată

L-a prins furtuna-ntr-un vîrtej cumplit, Ce-l dete-n largul groaznicelor ape.

Dar și de-aici lui scris îi fu să scape, Căci vîntul i s-a-ntors și-n pace-l duse Spre țara sa; și-ntr-un amurg tîrziu

Sosit-a-n colțul țării, unde-avuse

Tieste casă, iar acum un fiu

Al ăstuia, Egist. Deci jertfe-aduse

Că iar se vede-n dulcea țară-i viu

Și-al țării lui pămînt el sărutîndu-l,

Plîngea cu hohot și s-uimea văzîndu-l.

Dar fu văzut de-acel năimit, cu plată

De două litre de-aur, ce-l pîndea

Cu anu-ntreg, spre-a da de știre-ndată

Că trece Agamemnon, ca să-i ia

Egist putința de-a-și vădi bărbată

Și-acum Atridul inima ce-avea.

Văzîndu-l deci, se scoborî pîndarul

Să-i spuie lui Egist, iar el, tîlharul,

Găsi o cursă-n mintea lui cea plină.

Deci douăzcci, pe cei mai tari, i-a pus

Bărbați la pîndă-n camera vecină.

Iar el, cu cai și care-apoi, s-a dus

La mal, chemînd pe frate-tău la cină.

El, neștiind, veni; și l-au răpus!

Că-n timp ce-l ospătau, pieri eroul

Cum piere-n grajd junghiat de-o mînă boul. Și-a fost omor așa că nu rămase

Nici unul viu de-ai fratelui tău toți,

Nici unul viu de-ai lui Egist, și-n case Ei unii pe-alții se-njunghiară toți.»

Și-atît de mare plînset m-apucase

Că-n colb zăceam, cum n-ai de ce să poți Să fii mai trist; dar cînd, scăzîndu-mi plînsul, Tăcui puțin, din nou îmi zise dînsul:

«Nu poți plîngînd să-ntorci cele trecute! Deci pleacă mai curînd și-acuma chiar,

S-ajungi mai iute-n țara ta; deci du-te! Căci ori găsi-l-vei viu pe-acel tîlhar,

Ori dacă nu, de-Orest, sosit mai iute,

Ucis găsi-l-vei, și-o să poți măcar

Să-i vezi și tu gătirea-nmormîntării.»

Așa mi-a zis Proteu, moșneagul mării.

Iar eu, deși mîhnit, îmi prinsei firea

Și n-am mai plîns. Și iarăși zisei eu:

«Acestora le știu acum pierirea.

Dar cine este-al treilea cap aheu,

Ce-i mort ori viu robit în mare-airea?»

Răspunse el atunci: «E Odiseu,

Născutul din Laert stăpînitorul,

Acel ce-n Itaca domni poporul.

Pe-acesta deci, plîngînd cu mari suspine, Departe-ntr-un ostrov eu vi-l văzui

La zînă, la Calipso, care-l ține

Cu silă-n casă, iar scăpare nu-i,

Căci n-are navă și nici soți cu sine

Să plece-odată-n dulce țara lui.

Dar ție, Menelau, ți-e scrisul sorții

Nu-n Argos să-ți întîmpini ceasul morții, Ci-n clipele din urmă te vor trece

La margini de pămînt seninii zei,

În locul unde Radamant petrece

Etern ferice-n cîmpii elizei.

Acolo nu-s nici ploi, nici iarnă rece,

Și-atît de lesne-i viața pentru cei

Ce-acolo stau, că-n veci o dulce boare

Trimite-Oceanul, aducînd răcoare.»

Zicînd, pieri-ntr-al mării-adînc deodată. Iar eu pornii la navă, și pe cînd

Mergeam așa cu inima-ntristată,

De-a valma toate-mi clocoteau prin gînd. Cînd fui apoi la nava-n prund lăsată,

Gătii cu soții cina, și-n curînd

Veni și noaptea din adîncul zării,

Iar noi întinși durmeam pe malul mării.

Iar cînd sosi și fiica dimineții,

La larg în apă navele le-au tras,

Din prundul unde-au stat, și-au pus băieții Catarg și pînze fiecărui vas,

Și-ntrînd și ei, mînuitori lopeții,

Băteau în tact cu vîslele-ntr-un glas.

Și-n apele Egiptului noi, dară,

Precum ni se ceru, ne-oprirăm iară

Și jertte-am dat, de boi tăiați, de-o sută, Și-așa-mpăcai pe cei din cerul sfînt.

Iar cînd le-a fost mînia-n piepturi mută, Nălțai pentru-Agamemnon un mormînt,

Spre-a fi cu faimă-n veci nepetrecută.

Plecai apoi spre țara mea, și-un vînt

Frumos lăsară zeii după mine

Și-n scurt răstimp sosii apoi cu bine…

Dar haide-acum și-n casa mea, voinice,

Vro zece zile-ori și mai mult să stai,

Și-apoi te voi lăsa, oricînd vei zice.

Și mîndre daruri îți voi da, trei cai

Și-un car frumos, și vei pleca ferice.

Și-o cupă mîndră, de-nchinat s-o ai

La zei, spre-a-ți aminti de-această cale, Oricînd vei bea-n tot timpul vieții tale. Vorbind atunci, așa i-a zis feciorul:

„Te rog acum să nu m-oprești să stau.

Și-un an întreg s-ascuit desfătătorul

Cuvînt ce zeii-atit de-adînc ți-l dau,

Și-un an de-aș sta și nu m-ar prinde dorul De-ai mei de-acasă, rege Menelau!

Dar nu mai pot să-mi stea prin Pilos soții, Căci nu-s ai mei, ci stau de drag cu toții. Un dar de preț îl vom primi, stăpîne,

Dar nu putem lua și cai cu noi;

Din partea asta darul deci rămîne.

Domnind pe șes, ai troscot și trifoi

Și orz și-ovăz și grîu. La noi nici grîne, Nici drumuri largi nu sînt, și nici un soi De hrană pentru cai, ci culmi destule

Cari caprelor fac ugere sătule.

Pe cîte-ostroave marea-n jur le-mbracă,

N-au locuri largi de cai, nici holde n-au, Iar Itaca e cea mai mult săracă.”

Îl strînse-atunci de mînă Menelau

Zîmbind, și-a zis: „Ai bună minte, dacă

Vorbești deschis așa! Deci am să-ți dau

Alt dar, că pot. Și iată, dintre cîte

Le țiu, fiind ca daruri hotărîte,

Îți dau deci de-amintire-un dar pe care

De cel mai drag și mîndru-l prețuim:

Un ol frumos și-ntreg de-argint, și are

De aur buza, și făcut îl știm

De meșterul Efest, cu muncă mare.

Mi-l dete-n Sidon regele Tidim

Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul.

Deci dacă vrei, tu du-ți, voinice, olul.” Ci-n vremea-n care ei vorbeau aceste,

Meseni veneau, și toți cu cîte-un dar.

Bărbații deci, cu vinul cel ce este

Putere-a vieții-n veselul pahar,

Veneau cu miei; iar mîndrele neveste,

Avînd pe cap frumosul lor ștergar,

Veneau cu pîni și le-așezau pe masă,

Și-așa găteau de cină-n larga casă.

Iar prinții-și petreceau lîngă palatul

Din Itaca, și-așa ca de-obicei

Făcînd obrăznicii, cu aruncatul

De discuri și dc lănci, iar între ei

Ședea, cu Evrimac nerușinatul,

Trufașul Antinou, căci între-ahei

Doi capi erau. Spre-aceștia deci venise

Să-ntrebe Noemon și-așa le zise:

„Știm oare-ori nu, pe cînd, de-o vrea și Joe, Se-ntoarce-acum din Pilos Telemac?

Mi-a dus corabia și-aș avea nevoie

Să trec la Elis cea cu mult alac,

Că am acolo iepe, Antinoe,

Cu mînzi catîri, și mari acum se fac.

Dar nemblînziți îmi pasc prin Elis lunca, Și-aș vrea s-aduc să-nvăț un mînz cu munca.” Le-a zis, și-accștia foarte se mirară,

Că nu-l credeau plecat. Credeau mereu

Că sta ascuns, ori trebi avînd, la țară, La stînă poate-ori chiar la Eumeu.

Deci zise Antinou: „Se duse dară?

De cînd e dus? Aș vrea să știu și eu!

Ce soți avea? Străini erau bărbații?

Năimiți? Ori numai slugile și-argații?

Căci și cu-argații săi putea s-o facă.

Și spune-ne de nav-adevărat,

Să știm și noi cu bună știre, dacă

I-ai dat-o tu, căci foarte te-a rugat,

Ori el ți-a dus-o, fără ca să-ți placă?” Răspunse Noemon atunci mirat:

„Ba eu i-am dat-o, și cu-ntreaga vrere!

Dar cine nu i-ar da-o cînd i-o cere

Un om așa de strîmtorat, nepoate?

Greu lucru să n-o dai. Iar soții lui

Sînt cei mai buni din tot orașul, poate, Și-n frunte Mentor. Ori îți mint ce spui, Și-a fost un zeu? Că-i sămăna-ntru toate, Și mult mă mir și-acum, căci îl văzui

Chiar ieri pe Mentor, moșul plin de slavă Atunci însă-l văzui intrînd în navă.”

Așa vorbi feacul și se duse;

Dar mîndrul suflet dintr-aceștia doi

Uimit era, și furia-l umpluse.

Strigă cu strigăt Antinou apoi,

Iar asta jocului sfîrșit îi puse:

„Veniți, vă rog, fruntași ahei, la noi!” Și neagra-i inimă fierbea de ură

Și-un foc prin noapte ochii lui părură.

„Credeați de Telemac că n-o să plece,

Fărtați ai mei? Și iată-l că-i pe drum!

Obraznic om! Dar nu i se va trece!

Aci-ntre noi atîția oameni, cum?

Băiatu-și drege-o navă și-l petrece

Popor ales? Să știți că el de-acum

Ne vrea pierirea! Dar ucidă-l Joe,

Să n-aibă timp plinirilor pe voie.

Deci dați-mi, frați, o navă călătoare

Și douăzeci de soți, de vi-e pe plac,

S-aștept pe-acest nebun la vro strîmtoare, La Same cel stîncos, că vreau să fac

Să-i fie-amar și-n veci fără de soare

Ăst drum, și-acum și-apoi, lui Telemac!” A zis. Și-l îndemnau, și prinse sfatul;

Iar ei plecînd, umplură iar palatul.

Dar n-au rămas aceste neștiute

Mult timp stăpînei, ci-ntr-aceeași zi

Știu ce-au pus în mințile pierdute;

Căci crainicul Medon care-auzi,

Fiind pe-acolo, celea petrecute,

S-a și pornit să-i spuie ce urzi

Vicleanul sfat, pe fiu să-i puie mîna.

Văzîndu-l deci în prag, i-a zis stăpîna: „La ce te-au mai trimis iar prinții? Spune! Să dai porunci la slujnici, pentru ei

Să-și lase lucrul, căci e timp de-a pune O masă iar? Vai, dea seninii zei,

În veci de-acum să nu se mai adune

Și nici să nu pețească-n veci femei,

Și cina ce-o gătesc aci-ndrăzneții

Le fie cina cea din urm-a vieții!

Ah, voi, cari stați mîncînd, nerușinații, Averile lui Telemac, la el aici,

Nimic n-ați auzit de Odiseu? Nici tații

Nimic nu vă vorbeau, cînd ați fost mici, Nimic de el? Dar care sînt bărbații

Din tot poporu-acesta de voinici,

Pe care el să fi cătat anume

Prin rău și nedreptate să-i sugrume

Precum au obicei de-a pururi regii,

Iubind pe-un om, cînd pe-altu-l prigonesc? Dar cui făcu el rău, c-un drept al legii? Oh, nu, ci voi, și gîndul mișelesc

Vi-l dați pe față și otrava-ntregii

Cruzimi din piept, căci răii răsplătesc

Cu rău făcutul bine totdeauna!”

Răspunse deci Medon. sporind furtuna:

„Oh, dare-ar Dumnezeu din cer să fie

Al tău acesta cel mai mare rău!

Dar mult mai mare-i cel ce va să vie,

Căci vreau s-omoare pe băiatul tău!

Dar nu le-ajute Zevs în vecinicie!

S-a dus la Pilos bietul de flăcău,

Pe-acolo știri de tată-său s-adune,

Iar ei, pîndind în drum, îl vor răpune!” A zis, iar ea simți prin piept arsură

Și-un tremur prin genunchi, deci a rămas Mult timp așa făr de suflare-n gură

Și mut îi stete dulcele ei glas,

Iar ochii morți de lacrămi i s-umplură.

Tîrziu, cînd sufletul cu-ncetu-i pas

Se-ntoarse-apoi dintr-ale spaimei goane: „De ce-a plecat băiatul meu, Medoane?

Și ce nevoie-avut-a să se suie

Pe una dintre navele ce sînt

Ai mării cai, ce-n largul vintre-ncuie

Drumeți pe-un umed șes, purtați de vînt? De ce-a plecat? Ori vrut-a să-și răpuie

Și numele-ntre cei de pe pămînt?”

Răspunse-atunci Medon, cuminte-n toate:

„Vrun zeu îi dete gîndu-acesta poate,

Știu eu, ori poate inima-l împinse

S-audă de-Odiseu de e pe drum,

Iar dacă-i mort, ce-amară soartă-l stinse.” Vorbind așa, s-a dus Medon acum.

Pe ea îns-o durere-atunci o prinse

Și-i rupse inima, încît nici cum

Nu vru măcar pe-un scaun să se lase,

Deși erau destule-aici prin case.

Ci stînd ședea pe prag, bocindu-și focul, Iar cîte roabe-avea-mprejurul ei

Boceau cu ea și-umpleau de vaiet locul.

Și-amar plîngînd le-a zis: „Vai, dragi femei! Pe mine-ngrămădiră nenorocul

Mai mult decît pc-oricine marii zei,

Căci mai cu-amar nici una nu mai este

Din cîte-s azi de vîrsta mea neveste!

Căci iată-ntîi eu mi-am pierdut bărbatul, Pe-acel viteaz cu inimă de!eu

Și cel mai mult cu daruri înzestratul

Din toți danaii, marele-Odiseu!

Și-acum mi-e gol ca un mormînt palatul,

Că-i dus să moară și băiatul meu!

Și-i moart-acum și dulcea mea lumină!

Vai, crudelor, dar voi sînteți de vină!

Nici uneia prin gînd să nu vă treacă

Să dați fugind să mă treziți din pat,

Cînd voi știați ori îl vedeati că pleacă! Căci ori ar fi rămas, de-aș fi aflat

Că vrea să plece, ori altminteri, iacă,

El moart-aici pe prag m-ar fi lăsat!…

Chemați pe Doliu-aici, acum și-n fugă,

Pe cel ce-l am chiar de la tata slugă,

De cînd venii nevast-aici, și-mi are

De pomi azi grija, la livadă stînd,

S-alerge la Laerte-n fuga mare

Să-i spuie toate-acestea rînd pe rînd,

Că doară va găsi un chip, oricare,

Și-n lume va ieși Laert țipînd

Și-n uliți stînd la lume-o să se plîngă, Că vreau mișeii neamul să i-l stîngă!”

Plîngînd Euriclia cea bătrînă:

„Stăpînă dragă! Ori mă lași să fiu,

Ori dacă-ți place, ia toporu-n mînă

Și taie-mă bucăți! Îți spui ce știu.

Știam de el, că eu i-am dat, stăpînă,

Și vin și tot iubitului tău fiu.

Dar m-a jurat să tac, pînă vor trece

O zi ori două peste pline zece

Și pînă n-o să văd că dor te-apucă

Să-ntrebi de el, ori ai s-auzi că-i dus, Că plînsul arde-obrajii și-i usucă,

Și n-ar fi vrut să plîngi, așa mi-a spus! Dar spală-te, iar roabele te ducă

Frumos gătită-n rîndul cel de sus,

Să rogi pe-Atene ca să-abată răul,

Iar ea de moarte-ti va scăpa flăcăul!

Și nici nu mai mîhni pe-ndureratul

Bătrîn, căci zeii cei din cerul sfînt

Pe neamul lui Arcesios luminatul

Așa de supărați ei tot nu sînt!

Și fi-va cine stăpîni palatul

Cel-nalt de-aici, și turme și pămînt.”

Cu-aceste vorbe frîu plînsorii puse.

Deci orz luînd în coș apoi se duse

Cu roabele-n odaia luminată

Și-Atenei se ruga, plîngînd mereu:

„Ascultă-mă, nebiruită fată!

De-ți arse coapse regele-Odiseu,

De boi și oi, aci-n palat vrodată,

Aminte-acum le ia, senine zeu!

Și scapă-mi fiul! Nu-l lăsa, preabune,

Și-acestor prinți mișei tu frîu le pune!” Vorbind așa, plîngea cu țipăt mare.

Iar principii-n palatul cel umbrit

Ziceau, vorbind de doamnă fiecare:

„Frumos astfel de-aceea s-a gătit

C-a dat acum în dor de măritare!

Dar nici prin vis nu-i dă că i-am menit

Pe fiu pieririi!” Ei vorbeau acestea

Și nu știau c-altfel a curs povestea.

Vorbi îns-Antinou a lui Evpite:

„Nebunilor, de ce vorbiți netot,

Strigînd așa cu minți nesocotite!

Ne-aude-un om și spune-n casă tot.

Dar haideți să-mplinim cele gîndite,

Căci toți sîntem de-un gînd, așa socot.” A zis și douăzeci de soți alese,

Pe cei mai buni din ei, și-apoi purcese

La mal, la nava cea cu iuți vîntrele,

Și-o traseră-n adînc; catarg i-au pus,

Legar-apoi lopețile-n curele

Și pînze-au potrivit și jos și sus,

Și gata și-o țineau cu toate cele.

Deci multe arme slugile-au adus;

Și-ntrînd, cinară-n nav-ascunși vederii

Și stînd, ei așteptau sosirea serii.

Iar doamna-n rîndul cel de sus se duse

Și n-a gustat nimic și s-a culcat;

Nici vin nici pîne-n gura ei nu puse,

Gîndind la fiul ei: de-o fi scăpat,

Ori moartea cea năpraznică-l răpuse?

Deci cîte le gîndește-nspăimîntat,

Un leu cuprins de mulți gonaci, sărmanul, Ce-n cerc viclean întind spre el arcanul, Atîtea le gîndea, pînă ce prinsă

De-un dulce somn, cu fața-n sus durmea,

Cu trupu-ntreg atît de moale-ntinsă.

Atene-atunci în față-i aducea

Vedenie-n chip ca de femeie-ncinsă,

Întocmai ca Iftima, și ca ea

La trup, o mîndr-a lui Icarie fată,

Nevasta-n Fere lui Evmelu dată.

Pe-aceasta deci Atene-o trimisese

Aci-n palat, că doară va putea

Să-nduplece pe doamnă să mai lese

Amarul plîns al ei și poate-ar vrea

Să-și curme-odată vaietele dese.

Aceasta deci, venind acum la ea,

Intră ca vînt prin ușă, prin locșorul

Curelei care-o-ntinzi cînd tragi zăvorul, Și zise stînd la capul ei, la patul

Frumos cioplit: „Dormi, draga mea, și-oftezi? Dar zeii cei de sus nu-ți vreau oftatul, Și-așa de mult plîngînd, tu-i întristezi! Căci lor nimic nu le-a greșit băiatul,

Și iarăși se va-ntoarce și-o să-l vezi!” Răspunse Penelope-atunci cuvinte

Din dulcea poart-a visurilor sfinte:

„Ești, soro, tu? Și-mi vii azi pe vedere? Așa de rar la noi mi te văzui,

Că-i mare drum de-aici pînă la Fere!

De ce să-mi las durerea mea, și-mi spui

Să nu mai plîng? Cînd numai spini și fiere Mi-e inima sărmanei ce pierdui

Pe cel cu inimă de leu, bărbatul,

Cu-atît de multe daruri înzestratul,

Și cel cu nume mare prin Elada

Și-n multe toate-ale Ahaiei țări!

Și iat-acum și Telemac e prada

Cumplitei morți, căci a plecat pe mări,

Și-i tînăr încă nedeprins cu spada

Și trudele, și nici în adunări

Cu vorbele. Și-acum ursita-mi scrise

Să-l plîng mai mult pe el decît pe-Ulise! Și tremur pentru el să nu-l ajungă

Vrun rău prin țări străine, pe-unde-i dus! Cumplită-i marea, și e calea lungă

Și mulți dușmani la pîndă i s-au pus,

Și-o spadă văd… și-i gata să străpungă…

Și nu se mai rentoarce, și-i răpus…”

Așa vorbea prin visul ei purtată;

Și-i zise iarăși umbra-ntunecată:

„Fă-ți inimă și taci, și nu te teme,

Că stă Atene cea de sus cu el,

Și tare-l va petrece-ntreaga vreme,

Căci vrea să-l scape, și ea poate-astfel S-ajute-oricui, cînd vrednic e s-o cheme Și-l află vrednic de-a fi dus la țel.

Ea-i foarte tristă pentru-a ta mîhnire.

Deci însăși m-a trimis să-ți dau de știre!” Prin vis răspunse Penelope-aceste:

„Deci dacă ești cu-adevărat un zeu

Trimis de-Atene, dă-mi atunci o veste

De-i viu și-acum sărmanul Odiseu,

Ori mort în Hades! Spune-mi, unde este?” Răspunse umbra: „Nu-i un drept al meu

Să-ți spui. De-i viu ori mort eu nu pot spune. Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune!” Așa i-a zis ei umbra-ntunecată,

Și-apoi ieșind prin locul puțintel

Ce e-ntre ușă și ușor, deodată

În vînt s-a-mprăștiat, pierind în el.

Dar biata Penelope deșteptată,

Simți puteri în suflet, căci astfel

De viu și-aievea visul și-l trăise,

Pe care-n noapte zeul i-l trimise.

Iar prinții-acum pluteau pe-ntunecatul

Și sterpul mării drum, cu tristul gînd

Să puie-n lucru ce-au gătit cu sfatul.

Aproape de stîncosul Same dînd

De-un mic ostrov, de Asteris chematul,

Pustiu și sterp, dar bun în mal avînd

Liman cu două guri și apă blîndă,

Aici steteau aheii-acum la pîndă.

Cartea V

Iar mîndra Eos, cea de-alboare plină, Lăsînd pe soțul ei Titon în pat,

Ducea și-n cer și pe pămînt lumină.

Dar zeii ceialalți ședeau la sfat,

Și-n mijloc tatăl Zevs, cui i se-nchină Pămîntu-ntreg și cerul luminat.

Și-Atene-n mijloc le vorbea de-Ulise, Că-l ține nimfa prins, și deci le zise: „Părinte Zevs, și voi ce-n vecinicie Trăiți în cer! De-acum așa m-aștept, Că nici un rege-n lume să nu fie

Nici bun și blînd, nici scut al celui drept, Ci nesfîrșit să spumege-n mînie

Și-o inimă de lup să aibă-n piept!

Căci nici: un neam nu-și mai aduce-aminte De cel ce l-a iubit ca un părinte!

El zace-ntr-un ostrov, în larga casă A nimfei care-l vrea bărbat acum,

Și-oricît de mult de țara lui îi pasă, Nu poate-acum porni, căci n-are cum, Căci nici Calipso, volnica, nu-l lasă, Și n-are soți și-o nav-a sa de drum, Să-l ducă-n larg pe-ntinsul spate-al mării. Și-acum și prinții vreau să dea pierzării Pe singuru-i copil, de cînd plecat-a La Pilos și la Sparta, unde-i dus

Crezînd s-adune vești ce-i face tata!” Iar Zevs, acel ce-adună nori pe sus, Răspunse-așa la cîte spuse fata:

„Copila mea! Mă mir ce vorbe-ai spus! Dar n-ai ursit chiar tu pe-Ulise, spune, S-ajungă-n țara lui și să-și răzbune? Căci ai puteri, ca toți nemuritorii, Să-l porți pe Telemac sub scutul tău. Condu-ți-l deci, și fă ca pețitorii

Să nu-mplinească gîndul lor cel rău!” Zicînd, se-ntoarse-acel ce-adună norii Spre Herme-al său copil și sol al său: „Să-mi pleci la cea cu galbene cosițe, Și spune-așa sălbatecei zeițe:

Să-l lase pe-Odiseu curînd să plece, Precum ieși din sfatul nostru sfînt, Dar singur el, deci fără de-a-l petrece Nici zeu din cer, nici om de pe pămînt. Pe-o largă plută peste-adînc va trece Și-a optsprăzecea zi, gonit de vînt, Sosi-va la feaci, sfîrșit de trude,

La cei ce sînt prin tați cu zeii rude. Ei, ca pe-un zeu cinstimdu-l, îl vor duce În țara lui, pe-o-nav-a lor, umplut

De straie-n dar, de-aramă ce străluce Și de-aur scump, cît nici n-ar fi putut Chiar însuși el din Ilion aduce,

Oricît de mult noroc ar fi avut.

Că-i scris să-și vadă pragul locuinții, Pe-ai săi și-averea ce i-au strîns părinții!” A zis, iar Hermes i-a-mplinit cuvîntul. Opinci de aur deci sub tălpi a pus,

Căci ele-l duc pe mare-ori pe pămîntul Cel fără de hotar, în zbor pe sus,

In boarea cea de-amurg ce-o bate vîntul. Vrăjitul băț al său și l-a adus,

Cu cel ce ochii-oricui ar vrea-i vrăjește, Dar și din somn pe-oricine vrea-l trezește. Cu el în mîni se duse vestitorul

Și-n dreptul Pieriei ajungînd,

Căzu din cer pe mare călătorul,

Pe luciul sterpei mări acum zburînd. Cum șoimul deci cutreieră cu zborul

Întinse golfuri, pești în zbor cătînd, Și-și udă-n valuri aripile sale,

Așa zbura și el pe-ntinsa cale.

Iar cînd apoi sosind la-ndepărtatul

Ostrov, ieși din luciu-ncălecat,

Pornind pe jos la trainic ridicatul

Palat al nimfei, și-o găsi-n palat.

Umplea de zare-un mare foc palatul,

Arzînd pe vatră cimbru și uscat

Ienupăr frîngăcios; și dulce focul

Umplea-mprejur de-un bun miros tot locul, Iar ea cînta, purtînd cu-ndemînare

Suveică de-aur și țesea covor.

Umbrea-mprejurul casei codru mare

De-arini și brazi și plopi, și-n crîngul lor Culcuș aveau iuți paseri de pe mare, Cu largi aripi, amestecat popor

De șoimi și-ulii și corbi ce-n largul zării Cu lacomi ochi pîndesc întinsul mării. Bogată-n struguri viță umbritoare

Frumos învestmînta palatul ei,

Iar limpezi ca de-argint curgeau izvoare, Cotind în patru părți pe cîmpii cei

Făcuți covor de nesfîrșită floare.

Pe-aici venind, chiar unul dintre zei Oprit în drum un rob ar fi uimirii

De-atîtea dulci prisosuri ale firii. Deci Hermes sta cu inima mirată

De-atîta farmec mai presus de gînd;

Iar cînd îi fu privirea săturată,

Intră în casa ei. Deci ea văzînd

Pe Herme-n prag, îl cunoscu pe dată, Căci astfel zeii se cunosc oricînd,

Chiar dacă pîn-atunci străini ei fură Și niciodată-n ochi nu se văzură.

Dar nu-l găsi și pe-Odiseu acasă,

Căci el, șezînd pe malul sterpei mări, Plîngea privind cum valurile pasă

Pe largul cîmp al umedelor zări.

Așa cu inima cea ars rămasă,

Sta zi cu zi, stîrșit de supărări.

Lui Hermes deci un scaun zîna-i dete, Frumos cioplit și nalt, și-n față-i stete: „Ce vînt te-aduce, zeule preabune,

Cu sceptru de-aur, căci în casa mea

Acum te văd de-ntîi, și mi-e minune? Voi face tot ce-mi ceri, de voi putea Să fac și-i lucru drept, dar haid’ și spune, Și dacă-i de-mplinit, vom mai vedea, Căci inima-mi dă-ndemn pentru-mplinite. Dar stăi de-ntîi să te-ospătez, iubite.” Așa i-a zis și-l duse nimfa-n casă;

În față-i așternu curat ștergar

Și-ambrozie dulce i-a adus pe masă,

Și roș nectar îi puse-ntr-un păhar.

Iar Herme-acel ce-amurg pe lume lasă Stătea gustînd și-ambrozie și nectar. Iar cînd sfîrși și-adusele bucate,

Vorbind a zis cuvinte-întraripate:

„Mă-ntrebi, tu zeu cum ești, ce vrea de vine La tine-alt zeu? Deci limpede-o să-ți spui. Mi-a dat poruncă Zevs să viu la tine, Și nu de drag atîta drum făcui.

Căci cine-ar face-atîta drum, vezi bine, Pe mări sărate-așa de dragul lui?

Pustiu fără de-orașe cum să-ți placă? Nici om, ca-n drum vro jertfă să-ți mai facă! Dar nici un zeu nu poate să rădice

Ce-și puse Zevs în sfîntu-i gînd, și nici Să-i stea-mpotrivă. Iar acum el zice Că ții robit un om, din cîți voinici Au fost la Troia, cel mai neferice.

Ei nouă ani s-au tot luptat aici

Și-abia-ntr-al zecelea-ndărăt plecară Cu plean și prăzi, dar foarte supărară Pe-Atene cea care-n Olimp petrece,

Iar ea-i goni pe mări cu vînt turbat Și-n mări zvîrli pe-ai lui, să i se-nece. El îns-aici sosi, de vînt mînat,

Și Zevs îți cere-acum să-l lași să plece. Căci nu-i fu scris să moară-nstrăinat, Ci-n casa lui, iubit de toți fărtații Și-n țara-n care-i dorm de-a pururi tații!” Atunci, înfiorată de mîhnire,

Răspunse zîna: „Pizmătareți sînt

Toți zeii-n cer, și nemiloși din fire: De cîte ori vro zînă pe pămînt

Îl are drag pe-un om și vrea iubire, Voi foarte-o pizmuiți în cerul sfînt! Cînd vru bărbat pe-Orion Aurora,

Ea spin v-a fost în ochii tuturora,

Și-ați fost voioși cînd vecinica fecioară Diana-n Delos arcul ei l-a-ntins

Și-n piept lovindu-l, l-a făcut să moară. Iar cînd Demetra-n brațe-avea cuprins, Pe-ogorul cel arat de-a treia oară,

Pe Iasion, pe cel de dînsa-nvins,

Curînd ce-a trebuit și Zevs s-audă

Și-l și trăsni-n curînd, aprins de ciudă. Și tot așa nici mie-acum nu-mi iartă Că-mi țiu bărbat pe-un om. Dar i-am cules Din gura morții, de pe-o navă spartă, Pe-al cărei fund plutea, căci a trimes Un fulger Zevs, ca-n țăndări să-i împartă Corabia lui pe-al mării umed șes,

Și toți găsiră-n mare-ai săi mormîntul. Ci-l scoase viu al apei curs și vîntul Pe-acesta-n mal, iar eu numa-n ospețe Ținîndu-mi-l, o dulce viață vrui

Să-i dau de veci și făr’de bătrînețe. Dar nici un zeu nu poate sta, cum spui, Lui Zevs în drum, nici minte să-l învețe! Deci ducă-și-l, și-azvîrlă-i nava lui Din nou în vînt, pe mări nedomolite; Dar eu, cum vezi și tu, nu-l pot trimite. Căci nave-aici să-i dau, eu n-am de unde, Și n-am de unde-i da nici soți de drum. Ci-l pot povățui și n-oi ascunde

Să-i spui și să-i arăt și ce și cum.” Iar Herme-a zis, cu grabă de-a răspunde: „Așa să faci, cum zici, și chiar acum. Și vezi să nu-ntărîți cu-a ta zăbavă Pe Zevs, că știi că furia sa-i grozavă!” A zis și-apoi s-a dus acel ce are

Vrăjitul băț. Iar ea, deși cu greu,

Văzînd porunca cea făr’de-amînare,

Porni pe mal să-l afle pe-Odiseu.

El sta plîngînd și-acum, cu gemet mare, Și dulcea viață și-o scurgea mereu

În plîns și dor, nevrînd să mai rămînă, Că nici nu mai iubea de mult pe zînă. Dormea și noaptea fără de plăcere

În patul ei, scîrbit de dezmierdări; Și-n fața ei răbda, răbda-n tăcere,

Dar zilnic sta cu multe supărări

Pe stînci la mal, și-n marea lui durere Plîngînd privea departe-al sterpei mări Pustiu întins, cum îl frămîntă vîntul. Calipso deci venind, i-a zis cuvîntul: „De ce te tot bocești acum, sărace,

Și plîngi cu-atîta foc și nu mai taci? Că iată, eu te las să pleci în pace. Gătește-ți plută din bătrîni copaci; De largă, fă-o cît de largă-ți place Și gard de scînduri nalte-n jur să-i faci, Să poți răzbi pe-ntunecata mare.

Și apă am să-ți dau și de mîncare,

Și roșu vin, să ai de-ajuns cu tine, Și-n haine-am să te-mbrac, și adieri De vînt lăsa-voi, ca s-ajungi cu bine În țara ta, de au aceste vreri

Acei din cer, căci ei sînt decît mine Și-n vrerea lor mai tari și și-n puteri.” I-a zis. Dar el, ca mort de-o albă spaimă, Vorbi ca unul ce pierdut îngaimă:

„Ai alta-n gînd, dar nu a mea scăpare, Zeiță, vai! Cum crezi tu c-aș putea

Străbate-atîta larg pe-adînca mare,

Prin valuri și furtuni cu pluta mea? Cînd vase iuți, clădite cu-ncercare, De-abia răzbesc pe mări, cu trudă grea, Chiar și pe-un timp cînd vîntul bun le-ajută! Eu nici nu mă gîndesc să plec c-o plută De nu vrei tu să plec! Și jurămîntul Cel sfînt să-l juri, că nici nu m-amăgești, Și nici nu-ți este-n gînd — ferească Sfîntul Alt rău asupra mea să mai pornești.” Zîmbind, Calipso-i asculta cuvîntul, Iar cînd tăcu, ea-n mîni dumnezeiești Cu drag și suflet bun îi strînse mîna, Și-a zis cuvinte-ntraripate zîna:

„Ce multe șiretenii zeii-ți dară!

Și ce-nțelept pui mintea ta-n cuvînt! Întinsul Cer asculte-m-așadară,

Și-ascultă-mă tu, vecinice Pămînt!

Eu jur pe Stix, cu apa cea amară,

Căci el e cel mai groaznic jurămînt

Pe care zeii-l fac vrodată-n lume,

Deci iată jur pe jalnicul său nume

Că n-am în gînd nimic ascuns de tine Și nici asupra-ți n-am s-aduc vrun rău. Gîndesc să faci ce cred că e mai bine Și negreșit aș face-o-n locul tău,

De-aș fi cum ești, cu-așa de mari suspine. Am milă-n piept, nu gînduri de călău, Căci nu de fier mi-e inima și pieptul Și știu și eu ce-i bine și cu dreptul.” Așa vorbi juratele-i cuvinte

Și repede spre deal plecă-napoi,

Iar el plecînd, urma zeiței sfinte.

Sosiră deci la peșter-amîndoi,

Ș-aici în tronu-n care mai-nainte

Șezu Hermias, el șezu, și-apoi

Pe-o masă mîndră, pusă lui în față,

Tot felul de mîncări ce dau viață

La cei ce-s muritori, i-a pus stăpînă, Și vin pe alb ște-rgar; și-n scaun sus, La masă-n fata lui șezu și zîna.

Iar ei, frumoase nimfe i-au adus

Nectar și-ambrozii. Și-ntinzîndu-și mîna Luau acum, mîncînd din prinzul pus.

Și-au fost sătui, și-atunci, dumnezeiască, Așa-ncepu Calipso să vorbească:

„Mă lași așa de grabnic, așadară!

Și-așa-n curînd, viteazule-Odiseu,

Te și rentorci în mult-dorita țară!

Eu ce să zic! Drum bun, iubite-al meu! Dar inima-ti, și-așa destul de-amară, De-ar ști de-acum, așa precum știu eu, Ce-amar ți-e scris pînă s-ajungi la tine Acasă-n țara ta, atunci mai bine

Ai sta pe loc, s-avem un pat și-o masă Și-n veci trăind tu casa să-mi păstrezi, Deși-ti dorești nevasta cea de-acasă Și zilnic plîngi că nu mai poți s-o vezi! Doar nu sînt eu atîta de rămasă

La trup și minte-n urma ei! Ori crezi Că poți, viteze-al meu, s-alături oare Zeiței, cum sînt eu, pe-o muritoare?” Răspunse Odiseu și-a zis cuvinte:

„Să nu te superi, zîno! Știu că-ntreci Cu mult pe Penelope-atît la minte,

Cît și la chip, ca zeu ce ești. Și deci Nu-ti poate-o muritoare sta-nainte,

Căci tînără rămîi, cum ești, în veci. Dar totuși plîng să-mi văd pămîntul țării Și-aștept cu dor și clipele plecării. Iar dac-un zeu va vrea să mă mai bată, Răbda-voi tot! Că-n multe rele fui,

Iar inima de mult îmi e-nvățată,

Pe mări și-n oști, și știu c-o fi ce-mi spui, Dar cred că toate s-or sfîrși odată.” A zis. Și-apuse ceru-n noaptea lui,

Iar ei s-au dus în peștera cea-naltă Și-n pat intrînd, durmiră lîng-olaltă. Cînd Zorile-au ieșit pe cer aprinse, Manta-mbrăcat-a și tunică el;

Dar lung vestmînt în copcii nimfa-l prinse, Frumos țesut și alb și subțirel,

C-un brîu de aur mijlocu-și încinse

Și-a pus pe cap frumosul testemel.

Și-așa-ncepu grăbită să gătească

Ce-avea de lipsă e’, ca să pornească. I-a dat topor de-aramă lucitoare,

Cu două buze largi și bine prins

Cu muchea sa-ntr-o coadă stătătoare

Din lemn de corn și lesne de cuprins, I-a dat și-o bardă neted tăietoare,

Și-apoi l-a dus cu ea pe malu-ntins

De-arini și plopi înalți și brazi de munte, De-acei ce-ajung în nori cu mîndra frunte, Copaci uscați și-ușori ca să plutească. Deci după ce l-a dus, plecă-napoi

Calipso zîna cea dumnezeiască.

Iar el a răsturnat copaci, și-apoi

Curînd s-a apucat să-i și cioplească. Deci douăzeci de brazi, de-aceia moi La lemn, îi netezi cu cioplitură

De bard-apoi, frumos, după măsură.

Și sfledere-aducîndu-și, început-a

Din grinzi să-ncheie podul plutitor, Piroane mari de fier apoi bătut-a

Și-n scoabe-a prins întreg podișul lor. Așa de largă-și izvodi deci pluta,

Pe cît de larg un meșter clăditor

Măsoară fundul largii sale nave,

Menite-a duce-n ea poveri grozave.

În urm-a prins pe margini s-o-ngrădească Cu pari, să-i puie tălpi, iar podul larg Cu scînduri lungi frumos să-l învelească. Catarg ciopli și-antenă prin catarg, Și cîrmă-și mai ciopli, și, ca s-oprească Potopul sur de valuri ce se sparg,

Făcu-mprejur din sălcii-o-mpletitură, Luînd și mult prundiș ca-ncărcătură. Aduse nimfa pînze-apoi, și-ndată

El și-ntr-aceasta meșter își făcu

Vîntrele largi, și-antena fu legată

Cu tari frînghii. Deci gata-mpinse-acu Pe pîrghii pluta-n marea cea sărată. Era a patra zi, cînd totul fu

Gătit, și-a cincea zi, ieșit din baie, Porni-mbrăcat frumos în mîndre straie. Deci vin i-a pus într-un burduf, și apă Într-altul zîna, iar în coșul greu

Merinde-atîta cît putu să-ncapă.

Și-un vînt bătea domol. Iar Odiseu

Voios privea pe-al mării larg cum scapă La larg cu pluta-n tot mai larg mereu. La cîrmă stînd, cu mîna pricepută,

Purta pe-adînc grăbit mînata plută.

Și nici nu mai durmi, ci tot în zare Spre Cloșcă sta privind, cu gîndul pus Spre-acel Văcar ce-apune și răsare

In scurt răstimp, și tot spre Ursă-n sus, Pe cea ce-o mai numesc și Carul-mare Și-a pururi se-nvîrtește făr’de-apus, Privind spre-Orion, ca stăpînă zării, Ce n-are parte-n veci de scalda mării. Căci zîna-i dete, cînd plecă, povață Să aibă Carul tot la stînga-n zări.

Și-așa plutea pe largul cel cu față

De negru viu, și-n urmă-n depărtări

A optsprăzecea zi zări prin ceață

Umbroșii munți ai prorocitei țări.

Nelimpezi s-arătau în fundul zării

Și-asemeni unui scut în pîcla mării. Dar iată că sosea venind neblîndul

Neptun din Etiopia și-l zări

Pe-Ulis, departe din Solim văzîndu-l. Aprins de-amara furie-și clăti

Pletosul cap, cu vuiet scuturîndu-l, Și-adînc din suflet astfel izbucni:

„Oho! S-au răzgîndit pesemne zeii,

Cît timp eu fui să-mi văd etiopeii,

Și iată-mi-l aproape-acum de țara

Feacilor, în care-i scris, cum știu, De-ursita lui să i se curme-amara

Durere-a căii și s-ajungă viu.

Dar nu cred eu că și-a plătit ocara

Făcută mie, că-mi orbi pe fiu!”

A zis, și iată nori acum el mînă

Și furca-i cu trei dinți luînd-o-n mînă, În mare-a dat și-o face tulburată,

Și vînturi iuți pornesc și șuier scot, Și noapte fu, că-n negri nori deodată Pieri și mare și pămînt și tot.

Cumplit Zefirul năvăli să bată

Și-Eurul iute și grozavul Not,

Iar Crivățu-nghetînd sudoarea frunții, Mari valuri prăvălea-nvîrtind cît munții. Atunci genunchii moi i se tăiară

Și-așa vorbea cu inima gemînd:

„Vai mie, vai! Ce-o fi cu mine iară? Mă tem că-mi spuse drept zeița, cînd Mi-a spus că pînă ce s-ajung în țară Am multe încă să mai pat răbdînd,

Și-al mării rău și sufletu-mi va scoate, Că iat-acum sosesc și-așa sînt toate! Ce nori adună Zevs și-i mînă turmă

Și-ntreg văzduhul l-a umplut de ploi! Ce vînturi iuți al mării larg îl scurmă Din fața mea și-urmîndu-mi dinapoi!

Aici mi-e, Doamne, ziua mea din urmă! Ferice-acum, ferice e de voi,

Danai, ce-odată-n cîmpul trist al Troii Urmînd pe-Atrizi pierirăți ca eroii! Vai, cum n-ai dat, din multul sfintei mile, Tu tată Zevs, să pier pe cînd eram

De-a valma toți, în toiul tristei zile Și-n nor de lănci troiene ne-apăram

Pe mortul nostru cel mai scump, pe-Ahile Acum eu aș fi mort. Și-aș ști că am

Un nume între-ahei! Dar zeii dară

Să pier pe-aici o moarte-așa de-amară.” Așa vorbi, și-o undă-nfricoșată

În cap îl năvăli, venind de sus,

Iar pluta lui se-ntoarse răsturnată. Atunci din mînă cîrma i s-a dus,

El peste cap fu azvîrlit deodată

Adînc sub apă, iar vîrteju-adus

De volbura de vînt ce-umpluse largul I-a rupt din mijloc, și-i căzu catargul. Departe-n vînt și pînzele zburară

Cu-antena lor cu tot. Iar Odiseu

Mult timp a stat sub apa cea amară

Și nu putea ieși, căci straiul greu

Al nimfei îl trăgea spre fund. Deci dară Tîrziu ieși-n sfîrșit, scuipînd mereu Săratul val, căci multă saramura

Curgea din păr pe-obraz, umplîndu-i gura. Dar gîndul lui și-acum era la plută, Și-așa, deși trudit, el năzuia

S-apuce pluta cea cumplit zbătută;

Deci prinse-o grindă și sări pe ea.

Și-așa scăpă de moartea sa văzută.

Iar valu-n mii de părți i-o răsucea, Cum duce-un vînt de toamnă-n zare-naltă Scaieți uscați ce lanț se țin de-olaltă. Așa era deci pluta lui purtată

De-a valma-n largul cel de spume sur; Cînd Notul o lăsa, venea deodată

Un Crivăț orb, care-o sucea-mprejur. Iar cînd Zefirul înceta să bată,

O da-n primire recelui Eur.

Dar Ino a lui Cadm, o Levcotee,

Acea ce-ntr-alte vremi a fost femeie, Și-acum zeiță-n mări, de toți temută, Văzînd pe-Ulise-atît de năcăjii,

Cu milă ea-l plîngea, și stînd pe plută În chipul unei paseri ce-a ieșit

Din negrele-adîncîmi, vorbi gemută,

Cu glas de om, și-a zis: „O, ce-ai greșit, C-atît amar Poseidon îți urzește!

Dar tot nu vei pieri, oricît dorește! Dar orișice mînie-ți poartă-n minte, Tu lasă-ți pluta să se zbată-n vînt, Și-n apă să te-azvîrli, făr’de vestminte, Și-așa să-noți spre-al Scheriei pămînt. Căci scris îți este-aici, de mai-nainte, Să scapi de rău. Și-acest zăbranic sfînt Încinge-l peste piept, din bună vreme, Și sări în val cu el, și nu te teme! Iar cînd tu vei simți pămînt sub mînă, Grăbit de peste piept atunci desfă-l, Nentoarsă însă fața ta rămînă

Și peste umăr sfintei mări tu dă-l.” Așa-i vorbi din mări venita zînă

Și-n mîna lui punînd vrăjitul văl,

Căzu-n adînc sub unda frămîntată

Și-n negrul val pieri apoi deodată.

Ci-n minte frămînta de-a valma gînduri Mîhnitul Odiseu, cu gemet mult:

„Vai, iarăși poate vrea ca-ntr-alte rînduri Pierirea mea vrun zeu! Și-odată smult Văzîndu-mă de-aceste biete scînduri, Să n-am nici un sprijin! Deci n-o s-ascult! Căci țara unde voi găsi scăpare

Eu însumi o văzui depărte-n zare.

Mai bine-așa! Și-un zeu poate m-ajută! Și cîtă vreme bîrnele-mi vor sta

Legate-n locul lor, voi sta pe plută Și tot ce-i scris să rabd, eu voi răbda. Iar cînd va fi de valuri desfăcută

Și țăndări peste-adînc, voi înota,

Căci n-am alt plan să-mi dau de mai-nainte.” Pe cînd deci le-nvîrtea acestea-n minte, Un val boltit și-nalt cît un părete

Venind spre pluta lui, i-o cutropi.

Și-așa cum sar și paiele-mprăștiete

Din stog, și-n mii de părți, cît ai clipi, Le duce-un vînt, tot astfel descheiete Și grinzi și scînduri larg le risipi Grozavul val. Iar Odiseu istețul

Pe-o bîrnă sta, cum stă și călărețul. Și-apoi zvîrlindu-și straiele,-și încinse Ștergarul sfînt pe piept, și-alunecînd În valuri înota cu mîni întinse.

Poseidon însă l-a văzut și dînd

Din cap, vorbi-n mînia ce-l cuprinse Și-așa zicea cu inima-i din gînd:

„Așa! Te zbate-acum pierind în ape,

Iar Zevs din cer să-mi vie să te scape! Și trag nădejde că și mort vei spune Ce-amar ai tras!” Cu biciu-apoi a dat În mîndrii cai cu coamele nebune

Și-ajunse-n Ege-n mîndrul său palat. Veni Atene-acum cu lucruri bune;

Căci drumul altor vînturi l-a legat, S-adoarmă-n larg cu toatele tăcute,

Și-un Crivăț a pornit cumplit de iute, Ce-n drumul lui a-ntins întreaga mare, Să-l ducă pe-Odiseu pînă va da

De-acei feaci ce-i vor găti scăpare. Deci două nopți și două zile sta

Pe-un mare val, pe-același val călare Și-ades văzut-a moartea-n fața sa.

A treia zi-n sfîrșit, cînd dete sfîntul Un cer senin în zori și-a stat și vîntul, Văzu pămînt, prin zarea dimineții,

Cînd valu-l ridica pe culme-i sus.

Deci cît se bucură copiii bieții

De viața tatei ce zăcea răpus

De-o boală rea-n răpunerea vieții

Și-un zeu dușman dureri în el a pus. Dar zeii buni de boala lui îl scapă, Așa se bucura-ngrozit de apă

Și el acum, cînd ochii săi văzură

Pămînt uscat în fața lui. Dar cînd

Era departe cît auzi o gură,

Și groaznic s-auzea la mal urlînd

Al mării val ce-n iute-alergătură

Spre stînci se prăvălea-ndărăt căzînd Și-n spume-nvăluia pe-acolo totul,

(Căci nu era loc blînd să-l treci cu-notul, Ci stînci cu vîrfuri mari și-mprăștiete), Atunci cu inima din pieptul lui

Vorbind zicea: „Vai, iat-acum, cînd dete Să văd pămînt, și după ce trecui

Atît larg pe largul mării spete,

Nu văd acum pe nicăieri și nu-i

Cît văd cu ochii-un loc să ies la maluri, Ci numai vîrfuri ce răsar din valuri. Aci-ntre sineși volburi se mănîncă,

Izbindu-se de stînci, și muget scot; Păreți dincolo face-nalta stîncă

Și-alungul ei să merg nu-i chip să pot, Căci marea-ntr-astea locuri este-adîncă. Pe-acolea, printre stînci, de-aș vrea să-not, Din nou se poate-o undă să m-apuce

Și drept spre stînci în volbură m-ar duce. Să cat mai pe departe maluri joase?

Să-not pe lîngă mal, cătînd liman?

Vai, tată Zevs, mi-e spaima morții-n oase. Să nu mă-mpingă iarăși vrun orcan

Pe largul sterp al mării neguroase!

Și-asupră-mi să-ntărîte-un zeu dușman Dihănii din adînc, cu rea făptură,

Că-l știu eu pe Neptun că-mi poartă ură!” Pe cînd deci!e gîndea pe-acestea toate, Un mare val răpindu-l îl ducea

Spre-o stîncă numai colțuri unde, poate, Strivit ar fi rămas, de nu-i dedea

Atene gîndul că-ncetînd să-noate,

Să prind-un colț de stîncă și să stea De dînsul atîrnat, ținîndu-l bine,

Cît timp trecu tot valul pe sub sine. Scăpase-acum, dar valul mult mai tare, L-a smuls la-ntoarcere-n atare chip

Și-așa-l zvîrli departe-n larga mare, Precum din cuib cînd smuls e vrun polip, Pe-atîtea noduri cîte trupu-i are,

El smulge prund și fire de nisip;

Așa din mîni rămas-au bucățele

De carne-a lui, pe-al stîncii colț, și piele. Cu zile-ar fi pierit acum în spume

De n-ar fi fost să-i dea Atene-n gînd Alt lucru nou. Căci el ieșind la lume Din apa mării se ducea-notînd,

Iar ochii lui pîndeau la mal anume

Liman pe undeva, ori loc mai blînd.

Și-ajunse-așa-n sfîrșit, urmînd înotul, La gura unui rîu frumos cu totul,

Lipsit de stînci, și bun liman, să iasă. Văzu că-i rîu și plînse Odiseu:

„Te rog s-asculți, oricine-ai fi, și lasă, Stăpîne sfînt, să ies! Că-n pieptul meu Mi-e numai lacrimi inima rămasă,

Fugind de mări și de-ndîrjitul zeu!

Căci vrednic e s-asculte-a lui durere Chiar zeii cei din cer, oricui le-ar cere Și milă și-alinări durerii sale,

Cum ție-ți cer azi eu! Și deci mă ia Ca oaspe-al tău, la gura apei tale,

Căci multe-am suferit!” Și-și potolea Zbătutul curs și-i dete-o blîndă cale, Primindu-l rîul, și-Odiseu ieșea

Cu moi genunchi și brațele-atîrnate, Învins de tot de trudele-ndurate,

Și tot umflat, și-o neagră saramură

Curgînd din el pe gură și pe nări;

Deci făr’-de glas și de suflare-n gură, Căzu-n leșin pe malul sterpei mări.

Dar cînd în suflet i s-a-ntors căldură Și-n gura lui cea moartă răsuflări,

Luînd prosopul cel ursit să-l scape, Cu fața-ntoarsă l-a zvîrlit în ape,

Ca dus de valuri îndărăt să-noate,

La Ino, spre-a-l primi cum i l-a dat. Și-acum, ieșind pe mal, tîrît pe coate, Întins căzu-n trestiș și-a sărutat

Pămîntul sfînt, acel ce-nvie toate.

Și-adînc oftă din sufletu-ntristat:

„Vai, ce să fac, că toate mă-mpresoară! Căci iat-acum și-al nopții-amurg scoboară 8, Și-aici pe-un mal pustiu de voi petrece Cumplita noapte, vai, mă tem de ger, Că poate-o ceată umedă să-mi sece

Puțin rămasu-mi suflet și-o să pier, Că-n zori pe rîu și vîntul bale rece Și-i rece-n zori și roua cea din cer! De-aș merge-n deal să-mi cat tremurăturii De frig culcuș în frunzele pădurii.

Cînd tremuru-mi de frig o să s-aline Și-un dulce somn va-nchide ochii mei, Mă tem că poate da-n tufiș de mine

Vro fiară rea și-aș fi mîncarea ei!” Așa se frămînta; dar tot mai bine

Să doarmă-n frunze-adăpostit de-un stei. Și-așa porni, căci nu era departe,

Pe-un deal înalt văzut din orice parte. Și-aici găsi un loc mai singuratec

Sub doi măslini, cu crengi pînă-n pămînt, Cu fructe-un pom, iar celălalt sălbatec. Sub ei puterea umedului vînt

N-ajunge-oricît ar fi de furtunatec

Și nu străbate-n veci nici soare sfînt, Nici ploaia prin frunzișu-i des nu cură — Cu-atît de-amestecate crengi crescură. Subt ei cătînd deci bietul să pătrunză, Cu mînile-un culcuș el și-a făcut,

C-atît de mult-a fost căzuta frunză, Încît și doi bărbați ar fi putut,

Și chiar și trei, de Crivăț să s-ascunză, Oricît de mult și tare-ar fi bătut.

Și-aici apoi s-a-ntins, părîndu-i bine, Și multe foi morman a strîns pe sine. Precum, cînd n-are-aproape-ait om să-i ceară, Pe cîmp plugaru-acopere-n ogor

Cărbuni aprinși subt spuză-n fapt de seară, Păstrînd pe-a doua zi sămînța lor,

Așa s-ascunse el ca să nu piară.

Atene-apoi c-un somn alinător

Închise ochii lui și-odihn-aduse

În trupu-i mort de truda ce-l răpuse.

Cartea VI

Pe cînd deci Odiseu subt uriașul

Morman de foi dormea acum trudit,

Atene-n ăst răstimp mergea-n orașul

Vestiților feaci ce au locuit

Hiperia mai de mult și-aveau locașul

Aproape de ciclopi, popor cumplit,

Ce-i tot năpăstuia cu pustiire,

Fiind și neam mai mult și rău din fine. De-aceea Navsitou îi și mutase

Departe de-acești răi; și-acum ei sînt În Scheria-n care-oraș le rădicase

Și templu le-a făcut, le-a dat pămînt Și largi și mîndre le-a clădit și case. Dar el acum de mult era-n mormînt,

Că-i dete moartea cătră Hades zborul

Deci bunul Alcinou domnea poporul.

Atene dar, ce-a pururi ajutat-a

Pe-Ulise-n toate, vrînd să-i fie pus

Și-aici la cale-ntorsul său, plecat-a Spre casa ăstui rege, și s-a dus

În mîndru-mpodobit iatac la fata

Cea-n chip asemeni zeilor de sus

Și-n toate deopotrivă lor, la fiica

Acestui vrednic Alcinou, Navsica.

Iar ea durmea; și-alături adunnite,

La mîndrul prag al camerei acei

Cu foarte mîndre uși împodobite

Și-nchise-acum, dumnezeiești femei

Frumoase-n chip ca mîndrele Harite

Erau de-a dreapta și de-a stîngă ei.

Deci lin Atene-asemeni cu suflatul

Ce-l sufl-o boare-aluneca spre patul

Domniței ce durmea, și-asemănată

Era-ntrutot la umblet și la glas

Cu cea mai drag-a ei la joc surată

Și cea de vîrsta ei, cu-a lui Dimas,

A marelui pilot frumoasă fată.

Plecată peste-obraji deci i-a rămas

Zeița cea cu zborul cucuvăii

Și-așa-i vorbi prin liniștea odăii:

„Navsică, tu, ce făr’de nepăsare

Născutu-mi-te-a maica! Nu socoți

Că rufele-n cămări îți stau murdare!

Ca mîne te măriți, și ai să scoți

Să-mbracl ce ai mai bun; iar soacra mare Așteaptă dar, și-așteaptă daruri toți, Căci darurile-ți duc prin lume vestea; Și bucuri mult și pe părinți cu-acestea! Deci mîne-n zori ia-ți rufele și du-te! Dar haid’, că viu și eu la rîu, să ai Mai multe mîni ca să sfîrșim mai iute. Căci fată-n păr de-acum tu n-o să stai Mult timp, căci vezi că mulți și pe-ntrecute Încep să mi te ceară fii de crai

Din neamul ăsta de feaci, Navsică,

Din care-ți este și-al tău neam adică. Deci mîne-n zori tu tatălui tău cere

Catîri și car, să ducem ce-i de dus,

Cămăși și ii și pepluri și lăicere.

E și mai bine-n car, precum ți-am spus, Că-i mult do mers pe jos, și n-ai putere!” A zis Atene și-a zburat în sus,

Pe-un munte unde-și au locaș tot timpul Cei făr’de moarte-n veci, și-i zic Olimpul, Pe care-n veci nu-l udă ploi, nu-l bate Nici vînt clătinitor, și nici nu cern Zăpezi pe el, ci-a pururi nemișcate

Lucori de soare culmile-i aștern

Sub cer senin în zări netulburate,

Și-aici au zeii-al lor petrec etern.

Deci, după ce-a păvățuit domnița,

Pe-Olimp acolo sus s-a dus zeița.

Iar zorile-au sosit, și deșteptată

Sărind Navsica se-mbrăcă-n curînd,

Și mult era de visul ei mirată.

Porni deci prin iatacuri căutînd

Pe dragă mama ei, pe scumpu-i tată,

Să-și spuie-avutul vis. Și-află torcînd Pe mamă-sa la vatră alba lînă,

Și multe roabe-n jur cu fusu-n mînă.

Pe rege însă-l întîlni la scară,

Pe cînd ieșea să meargă-n sfatul cel

De obște-al lor, căci prinții-azi îi chemară. Deci zise-așa, lipindu-se de el:

„Tăicuță drag, stau rufele-n cămară

Murdare-acum, și albe n-am de fel,

Și-aș vrea să merg la rîu, dacă se poate Să-mi dai un car mai larg să-ncapă toate. Căci, uite, tată drag, ți se cuvine

Cînd stai la sfat cu cei bătrîni ai tăi, Curat să fie tot ce e pe tine.

Și-ai cinci feciori în casă, trei flăcăi Și doi sînt cu neveste, dar, vezi bine, Cînd merg la horă, fiecărui dă-i

Cămăși, Navsico, albe și curate;

Căci toate-acestea-n grijă-mi sînt lăsate!” Atît i-a zis. Dar n-a-ndrăznit să spuie De nunta ei vro vorbă-n fata lui.

Dar el simți ce gînd în minte-ncuie

Și-i zise-așa: „Pe toate cîte spui

Avea-le-vei! Argații deci să-ti puie

Catîri la carul larg și-n el să pui

Vestmintele și tot ce-i de spălare.”

A zis și-a dat porunci în gura mare.

Porni s-aducă deci catîri o slugă,

Și-alți inși să scoat-un car, și-n hamul lor Grăbiți vedeai la car cum îi înjugă.

Iar fetele-alergînd cărau cu zor

Vestminte-acum, cu brațul plin, și-n fugă Umpleau cu ele caru-ncăpător.

Iar mamă-sa-ntr-un coș, făcut anume,

Merinde-a pus, și pîne și legume,

Și vin în burdujel, cît să le-ajungă, Le-a pus și untdelemn de cel mai blînd În ol de aur scump, ca să se ungă.

Deci frîu ea-n mîni, și bici acum luînd, Lovi-n catîri, iar ei pe calea lungă

Porniră-ntinși și troncăneau fugînd,

Cu fata cea frumoasă ca o floare,

Și multe alte fete-ajutătoare.

Sosite deci la mîndrul rîu, la locul

Săpat anume de spălau femei

În gropi cu apa ce-o adună scocul

De-ajuns să speli oricîte rufe vrei,

Opriră carul și-și făcură focul.

Catîrii iuți i-au scos din ham, iar el S-au dus pe lîngă rîu să pască-n pace Și troscot gras și spinul ce le place. Cu brațul deci își descărcară iute

Tot caru-n gropi, și foarte cu-ntr-adins Călcau pe rufe-n apă, pe-ntrecute.

Iar cînd negroarea toată s-a desprins Din hainele curat acum lăute,

Pe caldul mal al mării le-au întins,

Acolo unde valuri vin să spele

Frumosul prund cu lucii pietricele.

Iar pînă să se zvînte ce spălară,

Făcur-o baie-n rîu; și-n urmă, moi

De trudă, s-au întins pe mal și stară. Iar după ce-n umbriș subt bolți de foi Prînziră ce-au adus, își dezlegară

Broboadele și-au început apoi

Un joc cu mingea ce-o băteau cu bățul. Și chiar Navsica, ea le-a dat învățul. Precum Diana, meștera săgeții,

Pe nalt Taiget și Erimanții suri

Vînează cerbii sprinteni și mistreții Și-n horă-ntrînd cu zîne din păduri,

Cu dulci copile-a Tatălui vieții,

Fac vesel codru-ntreg de-atîția nuri, Că-s mîndre-n totul toate-așa-n de-olaltă, Dar ea-i cu mult mai mîndră și mai-naltă, Așa era Navsica-ntre surate,

Cu naltul trup al ei. Dar cînd de drum Gătite-acum erau, și-mpăturate

Vestmintele, și-aduși catîrii-acum,

Din nou scornit-a lucruri minunate

Atene, pentr-Ulis, și-anume cum

Să-l scoale, spre-a-l vedea, și s-aibă mila Să-l ducă și-n oraș cu ea copila.

Navsica vru să dea-ntr-o servitoare

Cu mingea, deci. Dar mingea-n rău-i zbor Pierzîndu-și ținta, merse-ntr-o viitoare, Iar fetele-au țipat atunci în cor.

Trezit Ulis de voci răsunătoare,

Striga, gîndind speriat de glasul lor: „Vai mie, vai, că nu mi-e plin paharul, La ce popor din nou mă-mpinse-amarul! Tîlhari or fi, și răi, străini de bine? Ori cred în zei și-s oameni primitori? Dar glas ca de femei aud că vine,

Părînd de zîne ce cîntînd în hori

Petrec prin munți cu creștete senine

Și-n văi cu ape și pe lunci cu flori! Țin oameni ce vorbesc pe-aicea locul? Dar haid’ să-mi văd cu ochii nenorocul!” Așa vorbi cu gemetul durerii

Și-n crîng intrînd și-a rupt un ram cu foi. S-acopere ce-ascunde-un om vederii.

Și ca și-un leu din munți porni apoi, Cînd el scoboară pe-amurgitul serii,

Zbîrlit de rece vînt și ud de ploi,

Și-aleargă bizuit pe-a labei ghiară

Și-i ard prin noapte roșii ochi de fiară, Iar cînd lipsesc prin vale cerbii-ori boii, Cumplita foame-a pîntecului gol

Îl mînă chiar și pentr-un miel al oii S-atace-oricît de-nalt clădit ocol,

Așa și Odiseu, un rob nevoii,

Silit a fost să ias-aci-ntr-un stol

De fete, gol, și-un chip al înspăimării, Murdar fiind de multul zoi al mării.

Văzîndu-l deci fugir-atunci speriete

În multe lături fetele, țipînd,

Dar una singură. Navsica, stete,

Căci ei Atene i-a fost stins din gînd Al spaimei fulger și-ndrăzneală-i dete, El sta acum, prin minte frămîntînd:

Ori albii ei genunchi să-i împresoare Cu repezi mîni și vorbe rugătoare,

Ori stînd s-o roage-așa de-aici, că poate I-ar da vreo haină fie cît de rea,

Și-un drum spuindu-i cătr-oraș l-ar scoate. Grăind astfel, s-a hotărît să stea,

C-așa i se păru mai drept din toate,

Ca nu cumva-n genunchi de i-ar cădea, Să-i facă fetei spaime-ori chiar mînie. Vorbi deci vorbe pline de-omenie:

„Vai, rogu-te-n genunchi! Ești om ce moare, Ori ești de-acei ce-n veci au fost ce sînt? De ești din cer, tu-mi par nemuritoare, Ca Artemis a tatălui cel sfînt,

Și-n chip și-n stat și-n trupul tău de floare! Iar dacă ești un om de pe pămînt,

Ferice mamă ai, ferice tată!

Ferice lor de-atare-odor de fată!

Ferice frații tăi de-asemeni soră,

Căci inima le crește cînd privesc

Cu pași mlădii cum se-ncovoaie-n horă Vilăstarul tău de trup dumnezeiesc!

Dar mai presus de toți, cînd fi-vei noră, De trei și patru ori îl fericesc

Pe-acel ce mîna-n mîni o să ți-o puie Și-n casa nunții tale-o să te suie!

Căci nici n-am mai văzut ca tine-o fată Frumoas-atîta și nici trup astfel,

Deplin să fie-atîta-n tot ce-arată!

Uimit mi-e sufletul privind la el!

Ce-i drept, la Delos am văzut odată

Un zvelt finic, de-abia un copăcel,

Aproape, lîng-altarul lui Apolo

(C-am fost cîndva, urmat de mulți, și-acolo. Să-ntreb de-un drum ce-mi fu apoi pierire!) Și multă vreme-am stat și l-am privit Cu mintea-n loc și sufletul-n uimire, Căci trunchi în lume nu s-a mai ivit

Cu-atît belșug de frumuseți din fire; Așa, de frumusețea ta uimit,

Eu stau acum, și-evlavie mă-nvinge

Și nu-ndrăznesc genunchii-a ți-i atinge! Dar eu sînt trist și rabd dureri nespuse! Și ieri de-abia, a douăzecea zi,

Scăpai de furia mării, căci își puse

Poseidon gîndul! Dar acum urzi

Alt gînd, că iată el pe-aici m-aduse

Să mor pe-aici! Că nu mă va păzi

De moarte-acel ce însuși mi-a dorit-o! Ci-ndură-te, te rog, neprihănito,

Că gol și slab de-o foame-ndelungată

Pe tine-ntîi în lume te-ntîlnesc,

Și nu cunosc pe nimeni, dulce fată,

Din cei ce-acest ostrov îl locuiesc!

Orașul deci, te rog de mi-l arată

Și-un petec dă-mi să pot să mă-nvălesc, Vro cergă-n care tu-nfășori vestminte. Iar zeii deie-ți tot ce-ți este-aminte! Bărbat frumos și bun și-unire bună,

Căci nu-i plăcut nimic pe-acest pămînt Decît să vezi iubirea ce-mpreună

Pe doi ce se-nțeleg dintr-un cuvînt.

Duc casă fericiți și tot adună

Și spini în ochi dușmanilor le sînt,

Dar celor dragi ai lor le sînt lumină, Și casa lor de soare-i vecinic plină!” A zis, și i-a răspuns vorbind cuvinte Fecioara cea cu-obrajii ca de crin:

„Nu-mi pari a fi, cum văd, nici necuminte, Nici rău cu firea, omule străin!

Dar Zevs ne dă-n măsura vrerii sfinte Ce vrea din cer, și rîset și suspin.

Și-amară poate-ți dete-o parte ție,

Dar oricum e, s-o rabzi cu bărbăție!

Acum fiindc-o soarte-a ta dușmană

Te-aduse-n țară pe la noi, să n-ai

Nici grija de vestminte și de hrană

Și nici de-altce din cîte poți să dai Străinului ce-ți cere de pomană.

Și nici nu-ți voi ascunde ce-ntrebai

De-orașul nostru, și-ți voi spune, dară, Și cine-s cei ce țin această țară.

Acest oraș și-n jurul său pămîntul

Feacii-l țin. Iar domn li-e tatăl meu, Căci lui îi dete cîrma-n mîni Preasfîntul, Și-l cheamă Alcinou, și-a lui sînt eu.” A zis. și-apoi spre fete-a-ntors cuvîntul: „Voi, fetelor, de ce fugiți mereu,

Și numai că-i bărbat și că vă vede!

Dar stați acum! Că n-o fi doar c-ați crede C-ar fi vrășmaș ce rău-n gînd îl are! Dar nici nu se va naște-așa cum nu-i

Născut și nici n-a fost, bărbatul care Să vie ca dușman din țara lui

În țară la feaci! Ne dau mai mare

Răgaz seninii zei decît oricui,

Căci noi, cei dragi ai lor, noi mai anume Trăim departe-n margine de lume,

Și n-au cu noi amestec muritorii

Dintr-alte părți. Dar zei pe-acesta-l scot Pe-aici, lipsit ca toți rătăcitorii,

Și nu-l putem lăsa lipsit de tot;

Că-s și ei ai lui Zevs, și cerșitorii, Și-i plac și-acei ce-atît le dau cît pot. Deci hai, spălați în rîu acum străinul, Și-i duceți pînea ce-a rămas, și vinul!” Așa le-a zis. Iar ele-au stat în pace. Deci una pe-alta se-ndemna, și-au dus Pe-Ulis subt salcia care umbră face,

În loc frumos, cum doamna lor le-a spus. Manta i-au dat, și strai ca să se-mbrace, Și-n mîndrul ol de aur i-au adus

Tot untdelemnul ce-a rămas de ele;

Și-așa-l pofteau să intre să se spele. Deci lor le zise el, primindu-și olul: „Vă rog să stați deoparte-acum, că vreu Să-mi spăl eu singur de pe trup nămolul, Și vreu să mă și ung, căci trupul meu De mult n-a mai fost uns. Dar mie, golul, Așa cum sînt, să intru mi-ar fi greu

Cu voi de față-n rîu, vedeți voi bine, Că gol a sta-ntre fete mi-e rușine!”

S-au dat deoparte-ale Navsicei fete

Și-au spus stăpinei tot. Ci-n rîu apoi Intrînd Ulis și-a curățit din plete

Nămolul sterpei mări și-acel noroi

Ce mult îngrămădit îi sta pe spete.

Frumos spălîndu-și umerii-amîndoi

S-a uns, și-apoi ieșind luă tunica

Și mîndrul strai cel dat lui de Navsica. Venind Atene-i dete-atunci alintul

De tînăr nalt, și foarte zvelt era;

Și creț, cum are floarea hiacintul,

Pe umeri păru-n plete-i rîura.

Deci cum cu aur fin tivește-argintul

Un meșter priceput ce-ar ști lucra

C-un dar ce-n mîni Hefaist și-Atene-i pune Plăcute-mpodobiri ce-ți par minune,

Așa-i turnă lucoare-a frumuseții

Din creștet pînă-n tălpi acum și ea.

Deci el, voinic ca-n floarea tinereții, Ieșind pe-al mării mal acum, ședea

Și-ntreg lucea ca faptul dimineții.

Navsica stînd uimită-l tot privea,

Și fetelor, șoptind, un semn le dete

Și-a zis: „Ia stați și m-ascultați, voi fete! Nu toți cei din Olimp privesc cu ură

Pe-acest străin de vînturi aruncat

În țară la feaci! Căci de statură

Puțin părea, și slab; și-acum schimbat, C-un zeu e-n toate-asemeni la făptură! Vai, da-mi-ar Zevs ca dînsul un bărbat, Ori însuși el de-ar vrea pe-aici să steie! Dar dați-i pîne-acum și vin să beie!” Așa le-a zis. Iar ele-au dus mîncare

Și vin în fața bietului străin.

Iar el mușca-mbucînd bucată mare

Și ca și pe răpit sorbea din vin,

Căci vai, de mult el nu văzu mîncare! Dar fata cea cu brațe ca de crin

Alt gînd avu, căci și-ncepu s-adune

Vestminte-mpăturate și-a le pune

În mîndrul car cu grijă rînduite,

Și repede-nhămat-a pe-amîndoi

Catîrii iuți cu groasele copite.

Și-urcată-n car așa-ndemna apoi

Pe-Ulis, dînd rost cuvintelor vorbite: „De vrei, străine, ca să vii cu noi,

Să vezi orașul nostru și pe tata,

Ridică-te și hai, că sîntem gata!

În casa lui pe toți pe cîți s-adună

La el, fruntași ai țării, ai să-i vezi; Deci fă cum zic, căci minte-n cap ai bună! Cît timp vom fi pe cîmp între livezi, Venind pe jos cu fetele-mpreună,

Tu ține-te de car și să-mi urmezi,

Dar colo mai spre-oraș apoi, ascultă: Sînt ziduri tari ce-nchid cetate multă Și-un larg liman cu strîmt gîtlej ea are, Și multe-a lungul lui corăbii zac

Pe drum și stînd pe schele-i fiecare. Și este-un templu al neamului feac,

Frumos în piață, și-i o piață mare,

De piatr-avînd podișul ei. Și-și fac

Vîntrele-aici, și vîsle, și corăbii,

Și funii împletesc; căci ei de săbii, De tolbe-ori de săgeți nu vor s-audă! Catarguri, pînze și lopeți ei vor,

Acestea le doresc, și-a mării trudă

Și-n largul mării-al negrei nave zbor! Dar oamenii sînt răi și-ți fac în ciudă Și-aș vrea să mă feresc de-ocara lor, Să nu ne scoată vrun ponos în lume,

Căci foarte repezi sînt de-a-ți scoate nume! Și-mi poate zice-un om mai de nimica: «Ce om străin și tras ca prin inel

Se ține-acum pe drum după Navsica?

Dar unde, Doamne,-o mai fi dat de el! Pesemne vru să scape-acum de frica

Să nu rămîie fată-n păr, și-astfel

Și-a strîns un om din largul lumii toate, Golan scăpat din spartă navă, poate!

Căci nu-s străini pe-aproape, ca să vie! Rugat-a, poate, pe-unul dintre zei

Și-acesta scoborî din cer să-i fie

Bărbat de-acum pe-al dînsei plac? Ori ce-i? Dar tot mai bine-a fost și cu-omenie

Că singură-și găsi ce-i place ei,

Căci mulți feaci o cer din multe locuri, Dar n-are pentru ei decît batjocuri!» Așa mi-ar zice el, și-aș fi-ntristată S-aud și pentru tine-atari ocări!

Dar însămi eu aș dojăni pe-o fată,

S-o știu umblînd cu-asemenea purtări, Și pînă nu-i obștește cununată

Se ține de bărbați și pe cărări

Ce nu le știu și nu le vreau părinții. Tu ia-mi cuvîntul subt lăcata minții, De vrei la tata să găsești mijlocul

De-ntors în țara ta cît mai de zor.

Stau sfinții-Atenei plopi, cam la mijlocul Acestui drum spre-oraș, și-i un izvor Ce curge de subt ei, și-i mare locul

Domnesc al tatei cît e-n fața lor,

Și-i via lui, iar drumul — cît să fie? Cînd strigi de-acas’, auzi strigarea-n vie. La plopi deci tu s-aștepți, pîn-o să treacă Un timp cît poate-ai socoti de noi

C-am fi-n oraș, și tot mai stăi oleacă! Iar cînd vei crede c-am ajuns apoi

Și-acasă la palat, atunci tu pleacă

Pe drumul larg al carelor de boi.

Și-ntrînd, întreabă unde e palatul

Ce-l are Alcinou prealuminatul.

Dar lesne-i să-l cunoști, și de-orișicine Tu poți să-ntrebi, de-un prunc al orișicui; Că-n tot orașul alt palat, vezi bine, Așa de-nalt și-așa de mîndru nu-i.

Iar cînd vei fi și-n curtea sa, străine, Tu treci grăbit prin larga curte-a lui, Treci repede prin gang, ia bine seama, Și-n fund te du-n iatacul unde-i mama. La vatră lîngă foc ea, răzimată

De-un stîlp, întoarce sprintena-i îndrea Cu lîna cea de purpură curată,

Și multe roabe torc pe lîngă ea.

Un tron aici, la vatra luminată,

Întors spre sfîntul foc, tu vei vedea, Și tata-n tron, căruntul și seninul

Și-un zeu părînd, tăcut își soarbe vinul. Deci treci pe lîngă tată-meu și-l lasă; Dar mamei la genunchi să-i cazi plîngînd, Și-n pace-apoi vei fi trimis acasă,

Ori unde-o cas-a ta vei fi avînd.

De vezi că ei de plînsul tău îi pasă, Vegheat poți să hrănești nădejdea-n gînd Că iar vedea-ți-vei pragul locuinții

Și dulcea țară-n care-ți dorm părinții.” A zis, și-apoi lovi,-ntinzînd de frîie, Catîrii iuți cu biciul ei frumos;

Iar ei grăbiți, cu groasele călcîie

Fugeau în trap și troncăneau vîrtos.

Dar ea, cu grija ca să nu-i rămîie

Prea mult în urmă gloata de pe jos

Și-astfel s-o ia cu carul prea-nainte, Pocnea cu biciul cum e mai cuminte.

Era pe-apus; și-ajunseră și stete

La plopi acum Ulis, rămas de car.

Și stînd, el se ruga zeiței fete:

„Ascultă-mă, Atene,-acum măcar!

Căci, vai, cînd moartea peste mine dete, Întreaga mea rugare fu-n zădar,

Pe cînd acel ce zguduie pămîntul,

Poseidon îmi gătea pe mări mormîntul! Oh, fă, te rog, să fiu primit cu milă Și-n pace de feaci!” Și i-a primit

Cuvîntul Palas, a lui Zevs copilă.

Ci-n fața lui ea nu s-a mai ivit

Ca de-alte dăți, căci foarte-i fu cu silă De unchiul său Poseidon cel cumplit,

Căci el ura pe-Ulis cu ură mare,

Cît timp fu biet pribeag pe-adînca mare.

Cartea VII

Acolo deci așa plîngea-ntristatul

Erou, iar fata se ducea grăbit.

Iar cînd apoi ajunse la palatul

Vestitului ei tată, s-a oprit,

Iar fetele-ncepură descărcatul.

De car și de catîri au îngrijit

Frumoșii frați ai ei, iar ea se duse

În mîndrul său iatac, unde-i făcuse

Un dulce foc bătrîna servitoare,

Acea de mult adusă de popor

De prin Epir, pe nave plutitoare,

Ca dar pentru-Alcinou cel drag al lor, Căci foarte-a fost iubit el de popoare. Deci ea crescu la sînul lăptător,

Aci-n palat, acestui rege fiica

Și-n grij-avea și-n pază pe Navsica.

Porni deci și-Odiseu atunci în fine.

Ci-n multe neguri îl ascunse-acum

Atene-acea ce-i vru tot numai bine,

Ca nu cumva-ntîlnit fiind pe drum

De-un om feac, să-ntrebe de-unde vine, Cu vorba ispitind și-alt ce și cum.

Deci cînd era și-aproape să sosească,

Atene, fata cea dumnezeiască,

Îi stete-n drum și chip avea de fată

C-un ol pe cap. Și-atari îi zise el:

„Te rog, copilo, vino de-mi arată

Palatul regelui de-aici, de vrei,

Căci eu, străin din lumea-ndepărtată.

Eu nu cunosc pe nime dintre-acei

Ce țin acest oraș și-ntinsul țării.”

Răspunse-Atene atunci, zeița zării:

„Ba viu, străine tată, cu plăcere,

Că nu-i departe casa care-o spui

De-a noastră casă. Dar acu-n tăcere

Să-mi vii pe urmă-ncet, și nimănui

Să nu-i răspunzi și n-asculta ce-ți cere, Și nu-ntreba și-l lasă-n treaba lui,

Căci cei de-aci au foarte-ntoarsă firea, Nu văd cu drag și rînd de cei de-airea. Ei gîndul numai la corăbii-avîndu-l,

Poseidon foarte-ntr-ajutor le stă,

Și-aleargă-n largul mării străbătîndu-l. Așa vreau ei; iar nave el le dă

Ușoare ca de fulgi și iuți ca gîndul.” Așa vorbind, porni, iar el în urmă.

Dar cum era-nvăscut în nor, pe stradă

Umbla printre feaci fără să-l vadă.

Căci nu-l lăsa văzut Atene care

Pusese-asupra lui ăst nor ca scut.

Iar el privea cu veselă mirare

Limanul larg și de corăbii-umplut,

Și piața cea de sfat și zidul tare

Cu șanț în jur, minune de văzut!

Deci cînd era-n vedere-acum palatul

Așa-ncepu să-i dea zeița sfatul:

„Aici e, taic-al meu, dorita casă.

Intrînd, tu mergi și vei găsi la vin

Pe regii cei iubiți de cer, la masă.

Dar nu te turbura și fii deplin,

Cum face-acel cui de nimic nu-i pasă!

Căci celui îndrăzneț, chiar și străin

Fiind, îi ies mai lesne cele bune.

Și-acum tu ține-aminte ce voi spune.

Deci fă, ca-ntîi regina să te-audă.

Arete-i zic, și vrednic nume-avu.

Iar ea prin tați cu Alcinou e rudă,

Că-ntîi pe Navsitoos îl născu

Poseidon, cel ce-aduce-a mării trudă,

Cu dulcea Periboea, care fu

Copila lui Evrimedon cel mare,

Ce-a fost stăpîn peste giganți, pe care El însuși, pentru-a lor fărădelege,

I-a stins, pierind cu ei și-acest erou. În urmă Navsitou, al Scheriei rege,

Născu pe Roxenor și pe-Alcinou.

Pe-acela Feb, ce toate le-nțelege,

Lovitu-l-a, pe cînd fu încă nou

Un ginere-n palat, iar Zevs nu-i dete

Băieți, ci-o fată singură, pe-Arete.

Pe-aceasta Alcinou nevast-o are,

Și-atîta cinste-i dă, că-ntre femei.

Din cîte țin o casă-n ascultare,

N-avu pe lume alta vaza ei.

Deci foarte-i dă și soțul cinste mare

Și dulcii fii, și toți ai noștri-ahei, Și ca pe-un zeu o văd pe drum cînd vine, Și-o-ntîmpină cu dulci urări de bine.

Căci numai bine-ar vrea oricui să-i facă; Și-oriunde-i ceartă printre oameni, ea Își pune-ntregul suflet și-i împacă.

Tu du-te dar și spune-i ce-ai avea

De spus și roag-o din genunchi, și dacă Te-ascultă,-atunci să știi că vei vedea Și țara ta și-averea și palatul.”

Deci după ce i-a dat Atene sfatul,

Lăsînd plăcuta Scherie se duse

La Maraton și unde-a mers mereu,

În dulce-Atena cea cu ziduri suse

Și-n templul sfînt cel pus lui Erihteu. Porni deci spre palat, precum îi spuse, Dar nu intră de-a dreptul Odiseu,

Ci stînd la pragul cel cu multe rînduri, Purta prin suflet nesfîrșite gînduri.

Lucea palatul, deci, cum alb de soare, Sau alb, pătruns de lună, pare-un nor, Căci ziduri lungi d-aramă sclipitoare

Se-ntind din porți, și foarte-ncăpător Un loc cuprind și-i fac încingătoare,

De-albastru smalț avînd cununa lor.

Din prag de-aramă stilpi de-argint se suie Și porți de aur larga curte-o-ncuie,

Cari au fruntar de-argint lucrat cu dalta Și-al lor belciug de aur greu. Iar cîni De-argint steteau de-o-parte-apoi și de-alta, Ciopliți frumos cu mult dibace mîni

De meșterul Efest, păzind înalta

Intrare-a casei, făr-a fi bătrîni,

Cu-al vremii curs și cu schimbarea firii, Ci-n veci fiind ce-au fost, nerobi pieririi. Și-n larga sală scaune-nșirate

Pe două rînduri, pînă-n fundul ei,

Și moi covoare-avînd, frumos lucrate,

Cu mult dichis, tot lucruri de femei;

Și-acolo șed la mesele-ncărcate

Fruntași feaci și-nchină pentru zei.

Copii de-argint, apoi, pe-altare dese, Cu facle-n mîni fac zare-n nopți la mese. Prin largi odăi lucrau cincizeci de roabe: Dincoace-o seamă-n multul mînii zor

Sfărmau cu rîjniți galbenele boabe;

Aici torceau, iar fusu-n mîna lor

Sălta ca frunza-n plop; dincoa podoabe Țeseau din tortul albului fuior,

Și-atît de dese pînze supțirele,

Că untdelemnul n-ar fi curs prin ele.

Căci după cît feacii-n cîrmuirea

Pe mare-a unei nave-s mai presus

De toți pe cîți îi naște oameni firea, Pe-atît nevestele de nimeni nu-s

Ajunse-n darul de-a găti supțirea

Și mîndra pînză, căci Atene-a pus într-însele și cinste-a minții bune

Și dar de-a țese lucruri de minune.

Lipit-apoi de curte-i o grădină

Cu mult cuprins, minune-ntre grădini,

Cu zid înalt de piatră-ntreg, și plină De rodii dulci, de peri și de măslini, Și meri ce sub prisosul lor se-nclină, Și-atîția pomi de-atîtea poame plini,

Cari nu-și descărcară anu-ntreg povara Și nu cunosc ce-i iarna și ce-i vara,

Căci nencetînd Zefirul să se joace

Prin frunza lor, tot primăvar-avea;

E-n floare-un pom, și-alt pom dincoa’ se coace, Și pară lîngă pară-mbătrînea

Și mărul lîngă măr pierea dincoace,

Și-un fruct aici frumos se pîrguia,

Pe cînd alături răsărea din muguri;

Și nesfîrșit prisos era de struguri,

Că-n fund era o vie roditoare,

Și-o parte-a ei ce se-ntindea pe șes,

Deci strugurii pe-aici se coc în soare, Dincoace-i storc, și-abia dincolo ies

Din flori, și-aci-i culeg, ori dau în floare Într-alte părți și-ntr-alta-s de cules. Și-n fund de tot sînt straturi cu legume, Și flori de cîte neamuri sînt pe lume. Și limpezi curg și două fîntînele;

Prin multe părți cotind, pentru-adăpat, Spre fund se duce una dintre ele,

Iar alta curge pe-așternutu-i pat

Și iese-n drum pe scocuri de cișmele,

La pragul porții naltului palat,

Și apă ia de-aici întreg orașul.

Așa-și avea vestitul crai locașul.

Și-a stat privind mult timp, mai mare dragul, La toate-Ulis, și-uimit în mintea lui. In urmă, săturat, trecu și pragul,

Dar nevăzut de ochii nimănui.

In marea sală deci văzu șiragul

De sfetnici, închinînd lui Hermes, cui Închină-n urma tuturor fruntașii,

Pe cînd gătesc, tîrziu, spre casă pașii. Ascuns în norul ce-mprejur îi stete,

Trecu viteazul cel iubit de zei,

Spre regele-Alcinou și spre Harete.

Și-așa-n genunchi strîngea genunchii ei, Iar norul de o parte-atunci se dete

Deci toți au stat tăcuți cînd între ei Văzur-un om străin, și-aveau mirare.

Dar el vorbi grăbit cu rugă mare:

„Harete,-o doamna cea de suflet plină! Eu, cel bătut de-amar și de furtuni,

Cuprind genunchii tăi! Și-ai tăi, regină, Și-ai regelui și-ai ăstor oameni buni! Seninii zei le dea și viață lină,

Și fii cuminți, că-s taților cununi,

Și-acestor fii în pace ei le lase

Și-averi și tot ce-au strîns la ei prin case! Dar eu vă rog, și tatăl sfînt v-ajute

Așa pe cum vă rog acum pe voi,

Să-mi dați putința ca s-ajung mai iute În țara mea, la casa mea-napoi,

Căci multe-am mai răbdat, nemaivăzute, Și-s om pribeag de mult!” Se-ntoarse-apoi Și trist el lîngă foc șezu-n cenușă

Pe larga vatră, cea de după ușă.

Ei toți tăceau și nu găseau cuvinte

Tîrziu deci Eheneu, văzîndu-i muți,

(Acel născut cu mult mai înainte

Decît și-acei ce-s mai de mult născuți, Și-n vorbe-un priceput și mai cu minte Decît feacii cei mai pricepuți,

Căci multe vechi știa cu de-amănuntul) Vorbi-ntre ei, și-așa le-a zis căruntul: „Nu-i drept, o rege-al meu, și nici nu-i bine Să lași fără răspuns pe cei săraci,

Iar noi, dorind o vorbă de la tine,

Să stăm privind în gura ta cum taci!

Ridică-l deci și du-l, cum se cuvine,

Pe-un jelț frumos și-l pune-ntre feaci! Iar crainicii să-nceapă iar cu plinul

Și apa-n cupe-amestece-o cu vinul,

Ca să-nchinăm lui Zevs fulgerătorul,

Că-i domn în cer și-ajută orișicui

Străin ce-ți cere mila și-ajutorul.

Și, dînd porunci femeilor, să-i pui

De cin-apoi, să guste călătorul.”

Simțind deci Alcinou, în vorba lui,

Imboldul cel ce-n dreapta cale mînă,

Mergînd la vatră, l-a luat de mînă

Și-n scaun nalt, în fruntea mesii-l duse, Aproape lîngă el, din jelț sculînd

Pe dragul său copil, și-aici îl puse

În locul lui, și cu fruntașii-n rînd.

Deci fata, pe-un lighean de-argint, aduse În ol de aur apă, și turnînd

Pe mîni el se spăla; iar cînd fu gata, Un alb ștergar pe masă-ntinse fata

Și multe-a pus mîncări, să-și ia pe voie; Iar el luînd, mînca și bea-ntre ei.

Iar regele spre crainic: „Pontonoe,

Amestecă-n ulcioare pentru zei

Cu apă vinul, să-nchinăm lui Joe,

Că-i domn în cer și apără pe cei

Ce vin drumeți să ceară ajutorul;

Deci umple cupe pentru-ntreg poporul.” A zis. Și-amestecînd cu apă vinul.

Turna la toți prin cupe Pontonou.

Iar după ce-nchinară cu deplinul

Și-au fost sătui, le zise Alcinou:

„Acum, fruntași, noi ne-am cinstit străinul, Dar vreau să vă vorbesc un lucru nou.

Cu toți acum să mergem la culcare,

Iar mîne-o să poftim o și mai mare

Mulțime de popor, să dau o masă,

Ospăț pentru străin cu praznic sfînt.

Apoi vom îngriji s-ajung-acasă,

La casa lui în dulcele-i pămînt,

Oriunde-i este ea, puțin ne pasă!

Acesta-i deci rostitul meu cuvînt,

Și-atîta timp cît oaspe ni se cheamă,

De nici un fel de rău să nu se teamă!

Ci-n țară-i cînd va fi, el toate-acele Păți-le-va ce-s soarta lui de-apoi

Și tot ce-au tors Ursitele tustrele,

Cînd maică-sa-l născu. Iar dac-apoi

E zeu de sus și-a coborît din stele,

Atunci au zeii-alt gînd de-acum cu noi! Căci ei, de mult, pe față ni s-arată

Cînd facem marea jertfă cîteodatâ

Și beau cu noi la tot aceleași mese

Și nu s-ascund să-i vadă pe pămînt

Cînd singur vrun feac în drum le iese, Căci, ca și cu ciclopii, zeii sînt

Cu noi și cu giganții rude-alese!”

Răspunse Odiseu acest cuvînt:

„Vai, nu sînt zeu! Nici trup ca ei avîndu-l, Nici mintea lor, deci mută-ți, rege, gîndul! Sînt om de pe pămînt. Un om sînt însă. Ca bieții-acei ce-i știți că-s mai săraci, Trăind din pînea pe la praguri strînsă! Și nici așa, ci și mai mult, feaci,

Căci soarta mea e nesfîrșit de plînsă! Cînd zeii vreau, tu singur ți le faci, Nu-mi cere sfaturi deci și nu-mi da sfaturi, Ci dă-mi mîncare,-oh rege, să mă saturi! Că nu-i pe lume fiară mai răpace,

Nici cîne-așa ca pîntecul flămînd;

Căci el, ca un dușman cumplit te face

Să vezi să-l saturi, chiar și-atuncea cînd Sărmana-ți inimă-n țărînă zace

Și-o mare-a ta durere-ți este gînd.

Așa și eu, mîhnit mă-neacă plînsul,

Dar pîntecu-mi dă zor să văd de dînsul Și face-n vremea-n care rup din pîne

Să uit de toate cîte-am suferit

Și-n gînd să-mi fie singur el! Dar mîne Vă rog să mă trimiteți negreșit

Acasă-n țara mea, te rog, stăpîne,

Să-mi văd pe-ai mei, pe cei ce m-au iubit, Și țara să mi-o văd, iar Zevs preasfîntul De-o vrea, sub mine crape-apoi pămîntul!” A zis. Iar ei vorbeau așa-ntre sine

Și toți ziceau s-ajute pe străin,

Căci foarte-a spus frumos ce se cuvine. Deci după ce-nchinară negrul vin,

S-a dus tăcut pe-acasă-și fiecine.

La mas-apoi, de multe gînduri plin,

Ei singur, Odiseu, poftit mai stete,

Și-alături Alcinou ședea, și-Arete.

Deci roabele-adunau în pripă masa,

Iar ei steteau vorbind. Și-astfel acu

Așa-ncepu dintîi și-ntîi crăiasa,

Căci ea privind, prea bine cunoscu

Tunica mîndră și cu aur trasa

Manta de pe-Odiseu, că le făcu

Chiar însăși ea cu slujnici țesătoare. Și-i zise deci cuvinte-ntrebătoare:

„Aș vrea să-mi spui, că stăm aci-mpreună, De unde ești? Ce om? Ne cuvîntai

C-ai fost adus pe-acoalea de furtună.

Dar cum ajungi să porți asemeni strai?” Răspunse Odiseu: „Crăiasă bună!

Greu lucru este-a spune tot ce ai

Pe inimă! Și mult îmi este-amarul,

Căci zeii mi-au ursit prea plin păharul! Dar dacă-ntrebi și vrei să știi, voi spune. O fat-a lui Atlas trăiește, deci,

Calipso, zîna cea cu vreri nebune,

In miezul mării cei fără poteci.

Picioru-acolo nimeni nu și-l pune,

Nici cei ce mor, nici cei ce-s vii în veci. Spre-acel ostrov, Ogigia numitul,

Pe mine singur, vai, nenorocitul,

Mă-mpinse-un zeu, căci Zevs din culmea zării Trăsnind, mi-a despicat cu foc aprins

Corabia-n largul plin de noapte-al mării. Și n-am putut să-mi scap pe nici un ins. Dar eu, făcîndu-mi chip atunci scăpării Pe fundul navei sparte, fui împins

Mari nouă nopți cumplite ca mormîntul, Și-a zecea zi mă dete-aproape vîntul

De-ostrovul larg al zînei cei cumplite Și cea mai mîndr-a lumii-ntre femei,

Calipso, cea cu pletele-aurite.

Cu drag ea mă primi-n palatul ei

Și bine mă-ngrijea-n necontenite

Ospețe, dîndu-mi cinste ca la zei.

Și-a zis că ea-mi va da și nemurirea,

Dar n-a putut să-mi schimbe-n suflet firea! Deci șapte ani stătui la ea, sărmanul, Udînd cu lacrimi hainele ce-mi da.

Dar cînd s-a-ntors a opta oară anul,

Ea singură cu vorbă mă-ndemna

Să plec, căci poate-ori ea-și schimbase planul, Ori Zevs din cer cu semne-o-nspăimînta. Mi-a dat și grinzi să-mi fac o plută mare Și vin mi-a dat, și haine, și mîncare, Și-un vînt lăsa, și cald și bun, să bată. Și-așa pe-adînc în pace străbătui

Și nopți și zile marea cea sărată.

Și-a optsprăzecea zi eu munți văzui,

Și-acest ostrov, o dungă-ntunecată.

Nespus de mare vesel le-avui,

Dar vai, al meu amar de-aci-nceput-a!

Că-n furia sa, văzînd Poseidon pluta

Stîrni asupră-mi vînt ca să-nvrăjbească Al mării orice drum, grozav umflînd

Cît munții marea cea dumnezeiască,

Iar eu umblam pe pluta mea gemînd,

Și n-o lăsa de loc să s-odihnească.

Dar valvîrteju-o risipi-n curînd,

Și-așa-notînd pe larg, mă-mpinse valul Spre-al vostru mal și m-alipii cu malul. Ci-n timp ce mă trudeam să ies, mă-mpinse Spre stînci un val, în loc de nepătruns. Mă-ntoarsei și-nnotai cu mîni întinse, Mergînd pe lîngă mal, pîn-am ajuns

La gura unui rîu, cu maluri linse,

La loc scutit de vînt și mai ascuns.

Atunci îmi adunai puterea toată

Și-a vrut un zeu pe maluri să mă scoată. Văzînd apoi că sfînta noapte vine.

M-am dus să dorm într-un tufiș; și foi Uscate-aici morman am pus pe mine,

Și-un somn fără sfîrșit m-a prins apoi. Mîhnit deci adurmind cu mari suspine,

Durmii întreaga noapte-n frunze moi

Și tot al dimineții timp, și fuse

Și-amiazi apoi, și sfîntul soare-apuse Și-abia pieri și somnul morții mele:

Jucîndu-se pe mal atunci aflai

Mai multe fete, și-una dintre ele

Asemeni unui zeu. Deci o rugai,

Deși eu m-așteptam la vorbe rele.

Dar foarte-avu gînd bun și mă mirai

De-un tînăr ca și ea, că-n lume junii

Se poart-așa ca ei și ca nebunii.

Iar ea mi-a dat și vin și de mîncare

Și straiu-acesta, căci eu n-am avut.

Acestea deci, cu-ntreaga-mi supărare

Le-am spus, cum ceri, și cum s-au petrecut.” Răspunse Alcinou: „Dar mi se pare

Că n-a fost tocmai drept cum a făcut,

Să nu te-aducă-aici cu ea deodată,

Ori poate-avuseți vorb-așa jurată?”

Răspunse Odiseu: „Să nu-i mai zică

Nici tu, nici nime o vorb-atît de grea! Destul mi-a spus cumințea ta Navsică,

Dar eu n-am vrut să viu pe-un drum cu ea. Mă și sfiam, și-apoi mi-a fost și frică Să nu te superi tu de fapta mea,

Căci, rege,-așa e vița omenească,

Să creadă tot ce-i rău și să bîrfească.” Răspunse iarăși Alcinou cuvinte:

„Nu-mi este-atare inima din piept,

Să țin mînia care nu-i cuminte,

Căci bun e-n lume numai ce e drept.

Ah, dare-ar Zevs, al lumilor părinte,

Și-Atene-a sa, și Feb cel înțelept,

Să-și afle-un om cinstit așa ca tine

Și-așa pe gîndul meu, cum ești, străine, Să-i dăm copila noastră de soție

Și ginere să-l am, copil al meu!

O casă eu ți-aș da și bogăție,

De-ai vrea să stai aici! Altfel nici eu, Nici nime dintre-ai mei n-o să te ție

Silit la noi, ferească Dumnezeu!

Și-ntoarcerea-ți, așa cum ai dorit-o,

Să știi că eu pe mîne-am rînduit-o.

Dar astăzi ești trudit, deci dormi în pace. Iar mine te vor duce-n zbor ai mei

Acasă-n țara ta și-oriunde-ți place,

De-ar fi și mai departe locul ei

Decît Evbeea care-aud că zace

Departe tare-n sus, cum spun acei

Vîslași feaci cari i-au văzut limanul, Cînd ei au dus pe Radamant bălanul

Să vadă-n ea pe cel născut din Geea,

Pe Titios, pe-acel gigant cumplit.

Și-așa s-au dus, și făr’ de trude-aceia, Și chiar în ziua-n care-au fost pornit S-au și rentors pe seară din Evbeea.

Dar însuți tu vedea-le-vei uimit,

Ce nave-avem și cum li-e alergarea,

Și ce flăcăi dibaci să bată marea.”

A zis și vesel asculta mîhnitul

Erou pribeag, și-așa vorbit-a deci,

Rugîndu-se lui Zevs nebiruitul:

„Ascultă-l, Tată, și să nu mi-l treci

Să-și poată-nfăptui făgăduitul

Cuvînt al său! Și faima-i pînă-n veci

Pe-ntreg pămîntul știe-și-o rămasă;

Iar eu s-ajung în țara mea și-acasă.”

Așa vorbeau aceștia. Iar Arete

Trimise slujnici ca s-aștearn-un pat

Cu mîndre cergi, pe prispă sub părete. Deci multe țoale moi au așezat

Și mîndre velinți sprintenele fete

La zarea de făclii, și-au îndemnat

Cu vorba pe-Odiseu: „De vrei, străine, E gata patul, și să dormi cu bine!”

Au zis, iar el, căci somnul îl supuse, S-a dus să doarmă. Și-a durmit astfel

În mîndrul pat scobit ce i-l făcuse

Sub bolți răsunătoare-n cerdăcel.

Iar regele-Alcinou apoi se duse

Să doarmă-n largul său iatac și el,

În cel mai dindărăt din tot palatul,

Și-alături doamna, ce-i făcuse patul.

Cartea VIII

Iar cînd sosi și faptul zilei sfinte,

Sculîndu-se-Alcinou porni, luînd

Cu el și pe-Odiseu cel plin de minte.

La locul sfatului obștesc mergînd.

Deci regele-Alcinou mergea-nainte.

Ajunși aici ședeau, alături stînd

Pe bănci de piatră și cioplite trainic. Atene îns-acum, în chip de crainic

De-ai regelui, cutriera orașul

Gătind plecarea lui Ulis, și-astfel

Oprea-ndemnind pe drum pe tot fruntașul: „Să mergem toți și să vedem pe-acel

Străin sosit ca oaspete-n locașul

Lui Alcinou, de peste mări, căci el

E și-nțelept și și frumos ca zeii.”

Vorbea, mișcînd dorința-n toți aheii

Și-n clipă toate căile s-umplură

De lume ce venea sosind mereu.

Acolo deci, ca marea ce murmură,

Priveau mirați pe regele-Odiseu,

Căci lui i-a pus Atene și-n făptură

Și-n chipu-ntreg lucoarea unui zeu,

Ca mult mai nalt și mai voinic s-arete Și multe i-a turnat frumoase plete

Ca și mai mult poporul să-l privească

Și, drag dintru-nceput vederii lor,

Ei cinste-acum să-i dea dumnezeiască,

Iar el, poftit de-ntreg acest popor

La lupte și la joc, să săvîrșească

Minuni de fapte-oricărui luptător.

Deci cînd avu pe toți aci-nainte,

Vorbit-a Alcinou și-a zis cuvinte:

„Viteji fruntași ai neamului și-ai țării! Cuvînt acum din suflet am de spus.

Acest străin, un rătăcit al mării,

De-o fi din răsărit ori din apus,

Eu nu-l cunosc; prin voile-ntîmplării

La casa mea de soarte-a fost adus

Și cere-acum cu mare stăruință

Să-i dăm un ajutor de-avem putință.

Deci noi, precum am dat și mai-nainte, Să-i dăm și lui! Căci bine voi vedeți

De-au stat la casa mea cu rugăminte

Mult timp plîngîndu-mi oamenii drumeți. S-alegem deci, și sprinteni și cuminte, Cincizeci de tineri care-i știm isteți, Să tragă-n ap-o neagră navă, care

Plutește-acum de-ntii pe sfînta mare.

Aceștia meargă și lopeți să lege;

Să-mi vie-apoi aici, căci vreau să-i pul Să taie boi, să fac ospăț în lege.

Acestea pentru tineri eu le spui.

Voi însă, purtătorii de toiege,

Veniți — și-o cer aceasta orișicui,

Să nu mi vă codiți vrun ins — la masă, Ca pe-oaspe să-l cinstim la mine-acasă. Apoi la Demodoc îmi veți trimete

Pe-un sol, să mi-l aducă la palat,

Căci sfînt un cîntec Dumnezeu îi dete

Să cînte-nveselind, cum e-ndemnat

De vrerea muzei, a cereștii fete.

Așa le-a zis, și-apoi porni urmat

De-al său popor, lăsînd în urmă golul. Deci și la Demodoc se duse solul.

Și-acei cincizeci de tineri iuți plecară La malul sterpei mări, cum li s-a spus; Deci neagra navă-n ape-adînci o dară

Și pînze-ndată și catarg i-au pus

Și vîsle cu frînghii de bou legară

Și albe-antene i-au întins pe sus.

Iar după ce-au gătit lucrarea toată,

Se-ntoarseră-n palat cu toții gloată

Aici erau și curțile-nțesate,

Și tinzi și-odăi de nesfîrșitul roi

De moși și juni ai lumii adunate.

Deci regele de șase-ori. două oi

Și-opt porci de cei cu cefele-ncomate

Jertfitu-le-a, și tauri mîndri doi.

Pe-aceștia deci, tăindu-i de mîncare,

Gătiră-n grab-ospăț frumos și mare

Veni și Demodoc, cel cu puterea

Ce-o pune-n cîntec înnăscutul har,

Cui muza, ce-l iubi cu toată vrerea,

I-a dat mult dulce, dar și mult amar:

Căci dîndu-i cîntul, i-a luat vederea! Pe-acesta Pontonou îl puse dar

Pe-un scaun nalt cu ținte de-aur dese, Proptit de-un stîlp la mijloc între mese, Iar lira cea cu dulce melodie

Deasupra capului i-o puse-n cui

Și-i duse mînile la ea, să știe

De unde să și-o ia, și-n fața lui

Pe masă-i puse, cît de-ajuns să-i fie, Și pîne-n coș și-o cupă ca oricui

Să bea din ea de cîte ori îi place.

Și-așa ei stînd, mîncau acum în pace.

Deci cînd acum steteau sătui la mese,

Slăvita muză puse-ndemn și-avînt

Să cînte Demodoc mari fapte-alese

A marilor bărbați din mîndrul cînt,

A cărui faimă vrednic-ajunsese

Pe-acele vremuri pînă-n cerul sfînt:

De marea ceartă-ntre-Odiseu și-Ahile

La zei la masă-n cursul unei zile,

Încît s-amenințau și cu toiagul,

(Iar regele-Agamemnon între ei

Rîdea pe-ascuns, văzînd învălmășagul

De vorbe-al ăstor mari fruntași ahei,

Căci astfel i-a fost spus, trecîndu-i pragul La Delfi, Foibul, c-ar fi scris de zei C-atare ceartă fi-va-ncepătură

Atîtor rele cîte-apoi căzură

Pe-ai Troiei fii și pe danai, pe care

Le vruse Zevs cu nemblînzitu-i gînd.)

Așa cînta vestitul în cîntare.

Și-atunci mîhnitul Odiseu, luînd

Cu mînile mantaua sa cea mare,

Și-o trase peste cap și-așa deci stînd, Plîngea, căci foarte i-ar fi fost rușine Să-l vadă toți cu plîns și cu suspine. Și-așa, cînd coardele-ncetau să sune,

Ștergînd obrajii plînși, el își trăgea Mantaua de pe cap, și-al voii bune

Luînd în mînă cupa sa, el bea.

Cînd însă iarăși începea pe strune

Cîntarea care foarte mult plăcea

Și nu-ncetau mesenii s-o tot ceară,

El iarăși se-nvelea spre-a plînge iară, Dar nu-i vedeau nici plînsul sub pleoape Feacii ceialalți, și nici prin gînd

Lor nu le da, de ce-ar avea să-ngroape Sub haină capul și să stea plîngînd.

Dar regele-Alcinou, cum sta aproape,

Simțea ce e, că-l auzi gemînd.

Sfîrșit c-un semn deci puse-atunci cîntării, Și-așa vorbi și-a zis; „Fruntași ai țării: Și voi, popor al vîslei îndrăznețe!

Sătui sîntem de liră și de vin,

De dragii soți ai dulcilor ospețe

Vom merge-acum să vad-acest străin

De știm și jocul cel cu multe fețe,

Să poată spune printre-ai săi deplin

De-avem și noi puteri, din vrere sfîntă, La salt și fugă și-mpumnit și trîntă.” Vorbind, ieși; iar gloatele-l urmară

Deci crainicul a pus atunci la loc

Duioasa liră-n cuiul din cămară,

Apoi, luînd de mîni pe Demodoc,

Îl scoase din palat, și se-ndreptară

Și ei pe unde se duceau spre joc

Fruntașii ceialalți și tot poporul.

Și-așa deci lumea s-aduna cu zorul,

Și mii erau pe cîmp acum bărbații,

Și alte mii roiau mereu pe căi.

Deci iute s-au sculat nesăturații

De joc, tot sprinteni și voinici flăcăi, Iar printre dînșii-au stat și nepătații Trei fii ai regelui, iubiții săi

Cei nensurați, Laodamant semețul,

Aliu cel blînd și Clitoneu istețul

Întîi cercară fuga. Și deodată

Din semnul pus se-ntinseră un roi,

Zburînd prin zarea bine măsurată

Și-un nor de colb le rămînea-înapoi.

Și-a fost pe-aceștia Clitoneu să-i bată, Deci cît la plug catîrii-ntrec pe boi, Atît fu drumul biruinții sale:

El fu la semn, iar ei încă pe cale.

Cercar-apoi și dureroasă trîntă

Și-ntr-asta Evrial fu-ntîiul ins;

La salturi, Amfial. Pe cei ce-avîntă

Rotunde discuri, Elatreu i-a-nvins.

Apoi la lupta cea care-nspăimîntă,

La pumni, pe toți pe-aceia ce s-au prins Cu el, Laodamant flăcăul fuse,

Al regelui, acel care-i bătuse.

Deci după ce se-nveseliră-n pace

Cu-aceste jocuri, începu-ntre ei

Așa Laodamant:,,Eu mai c-aș face

Rugare-acestui om, fărtați ai mei,

Să-ncerce-un joc, de știe și de-i place. Căci nu e slab și are tot ce vrei,

Și șolduri tari și pulpi și mîni voinice: Vedeți-i largul piept și-a sa cerbice” Și nici nu-i om bătrîn. Dar mi se pare Că-i slab acum de cît amar a dus,

Că nici nu știu, ce-i drept, un rău mai mare Decît a mării trudă de nespus

Să zdruncine pe-un om oricît de tare!” Răspunse Evrial: „Bun gînd ți-ai pus

În cap, Laodamant, și toate-s bune

Ațîță-l deci la joc și mergi și-i spune!” Deci fiu! bun al regelui, de-ndatâ

Ce-i spuse Evrial acest cuvînt,

Veni spre Odiseu: „Străine tată

Să-ncerci vrun joc dintr-astea cîte sînt, De poți și vrei, și le-ai știut vrodată. Dar negreșit le știi, căci pe pămînt

Aceasta este cea dinții onoare,

Să fii voinic din mîni și din picioare! Încearcă deci și grija ta ți-o lasă!

Căci drumul ți-e gătit, și-ai tăi fărtați Te-așteaptă-n mal și-n mare-i nava trasă! Răspunse Odiseu: „Voi mă-ndemnați

Cîrtindu-mă, cînd alte griji m-apasă!

Dar rogu-vă, de ce nu mă lăsați,

Căci alte-mi sînt durerile și focul,

Iubitul meu, nu luptele și jocul!

Nespus de mult răbdai trecînd și marea, Și foarte mult prin taberi eu răbdai;

Și-acum, pribeag, eu șed în adunarea

Poporului și rog aici pe crai

Și-acest popor, să-mi pot găti plecarea.” A zis, și-atunci, cu multă hulă-n grai, Evrial a venit și-i sta nainte

Și-atari fără de rost i-a zis cuvinte

„Ce-i drept, nici nu ne pari să fii, străine, Vrun om ce s-ar pricepe la vrun joc.

Ești unul dintre-acei ce merg, vezi bine. Plătiți de vrun stăpîn, din loc în loc. Cu nave de vîslași, vătaf ce ține

Merindea-n seamă și, vînînd noroc,

Socoate-al marfei preț și-i om destoinic De gras cîștig nedrept, nu om războinic!” A zis, și-Ulis răspunse cu mînie:

„Iubite-al meu, cum văd, ești un flecar! Și pari și om lipsit de omenie!

E drept că zeii cei din cer dau rar

Deodată unui om și vitejie

Și minte bună-n cap și-al vorbei dar!

Căci iată, unu-i șubred al făpturii,

Dar zeii-i dau podoaba sfînt-a gurii

Și-ascultă toți cu inima-ncîntată

Cuvîntu-i blînd și dulce,-ncît e greu

Să nu-l asculți cînd el începe-odată

Și-ai vrea să stai să-l tot asculți mereu. Iar cînd trecînd el prin oraș s-arată, Se uită lumea parc-ar trece-un zeu.

Iar altul pare soare-al frumuseții.

Dar cînd vorbește-l rîd chiar și băieții. Așa și tu, ești chipeș la făptură,

Chiar zeu de-ai fi, și n-ai fi mai frumos! Dar ce folos, căci ești o secătură!

Da, negreșit, ți-o spui că-s mînios,

Căci prea prostește-ai flecărlt din gură! N-am fost la lupte chiar așa prejos

Cum tu mi-ai spus și poate crezi, nebunul Ci poate printre cei mai vrednici unul, Pe cînd eram un tînăr al răbdării

Și-n brațe mă-ncredeam. Acum nevoi

Și griji mă dor, și-s rob înstrăinării. Căci multe-am mai răbdat și prin război Și mult și-n trecerea cea trist-a mării. Dar și așa cum sînt, mă prind cu voi,

Căci vorba ta de inimă mă roade

Și-un foc aprins-au vorbele-ți năroade!” A zis, și cu manta cu tot el sare

Și-un disc luă, pe cel mai greu și gros Din cîte-aveau feacii-n adunare.

Pe-acesta-l învîrti cu braț vînjos.

Deci discu-n zbor vui cu zuzăt mare.

Și toți plecară capetele-n jos

Feacii-atunci, ca pomu-n vînturi piscul, Cînd groaznic peste ei trecut-a discul. “ Ce-n zborul său departe-acu-ntrecuse

Cu mult dincolo semnul tuturor.

Atene-atunci un semn acolo puse

(Luîndu-și chip de tînăr din popor)

Și-așa strigat-a și pe nume-i spuse:

„Și-un orb, străine, ți-ar găsi ușor,

Cu mîna pipăind aci-ntre lemne,

Că semnul ți-e departe de-alte semne,

Și nu-i amestecat cu alte toate!

În jocul ăsta cinste ți-ai făcut:

De nici de-un om de-ai noștri nu se poate Să fii ajuns, dar necum întrecut!”

Deci vesel Odiseu privea-ntre gloate,

Că-i ține parte-un om necunoscut,

Și-așa căta pe tineri să-i împungă:

„Zvîrliți, să văd deci care-o să-l ajungă! Dar cred s-azvîrl, flăcăi, și-alt disc la țîntă Și tot așa departe,-ori peste ea!

Deci iasă cine vrea și se frămîntă

Cu gîndul c-ar fi om de seama mea!

Căci prea m-ați supărat! De vrea la trîntă, La fugă ori la pumni, la orice vrea!

Orice feac, mă prind cu el la brazdă

Dar nu și Laudamant, că el mi-e gazdă, Și care om ar îndrăzni adică

S-ațîțe gazda și să-l piardă, deci?

Nebun ai fi, socot, și-un de nimică,

Străin fiind, cu gazda să te-ntreci,

Căci lucru-acesta numai ție-ți strică! De ceialalți, de-oricine dintre greci, Nu fug! Nici mîndru nu-l opresc să vie, Ci vreau să mă măsor cu-oricine fie!

Căci nimeni slab la joc nu mă socoată, Din cîte jocuri oamenii le știu.

Și-ntind și-un arc cum nu-i alt om să-l poată! Și-oricînd eu cred că-ntîiul am să fiu Acel care-aș putea-n dușmana gloată

Să-mi aflu omul și să nu-l las viu,

Chiar mulți arcași de-ar fi pe lîngă mine Și toți dibaci a da la semn, vezi bine! Era mai tare singur Filoctete,

Ce-i drept, la arc, și-al doilea eu eram, Cînd noi aheii cei cu mîndre plete

Sub Troia-n cîmp la țintă ne-ncercam.

Dar între-arcașii cei de azi, băiete.

Din cîți mănîncă pîne, cred că n-am

Pe nime-asemeni, nici dibaci, nici iute! Firește, cu viteji din vremi trecute

Nu vreau să mă măsor! Dar cine oare

S-ar prinde-n arc cu Hercule-ori Efrit? Căci ei aveau curaj să se măsoare

Cu zeii chiar! Și-așa a și murit

Acest viteaz și nici n-a stat sub soare Mult timp, căci Feb Apolo l-a izbit

Cu arcul său în furia-i cea sfîntă,

Că-l tot poftea să dea ei doi la țîntă. Și-azvîrl și suliți la-nlungări la care N-ajunge-alt om nici cu săgeata lui!

La fugă numai, poate, oarecare

Din voi m-ar birui, fiindcă fui

Și mult bătut de val pe-ntinsa mare,

Și mult flămînd, că foarte-ades avui

Să rabd cu-ai mei din lipsă de merinde, Și-am slabi genunchii-acum, și nu m-aș prinde.” A zis și toți ca muții-atunci tăcură.

Deci singur Alcinou vorbi-ntre toți

„Cuvinte-ai spus cari foarte ne plăcură, Străine-al meu, și ne-arătași ce poți. Deci pentru c-a avut flecară gură

Acest flăcău, te rog să nu socoți

C-ar fi vrun om ce știe omenia

Să nu-ți cunoască-ntreaeă vrednicia!

Ascultă deci și-al meu cuvînt, străine. S-o spui la alți viteji cînd o să fii

In casa ta și-avînd pe lîngă tine

Nevasta dragă și pe-ai tăi copii

Vorbind de noi, s-arăți ce fel de bine Ne dete nouă Zevs din tați în fii.

Căci multe bune-avem din vrere sfîntă. Dar nu sîntem vestiți la pumn și trîntă. Ci iuți sîntem și-n tălpi cu alergatul Și cei mai buni ai navelor cîrmaci,

Ne place-al lirei cîntec și-ospătatul

Și jocul mult, și-n haine să ne-mbraci Schimbate des, și calde băi și patul.

Dar haide acum, voi cei mai buni feaci Ai jocului, și tropotiți-mi locul,

Să poat-acest străin să vadă jocul!

Și-apoi să spuie, cînd va fi acasă,

La toți ce sînt prietini dragi ai lui, Că neam ca noi și-n cîntece la masă

Și-n joc și-n salt și-n vîsle-al doilea nu- Deci plece-un om și lira, ce-i rămasă

În casa noastră undeva-ntr-un cui,

Aducă-ne-o, că vreau să-nceapă cîntul.” Așa-și vorbi deci Alcinou cuvîntul.

Iar crainicul s-a dus după chitară.

Cei zece-apoi, aleșii de popor

Vătafi obștești, atunci se ridicară.

Aceștia zece-aveau în grija lor

Întreaga grija jocului. Ei dară

Mergînd au netezit dintîi ușor

Frumosul loc de salt, pentru picioare, Și-n lături dînd pe toți, făceau lărgoare. Iar crainicul veni cu dulcea liră.

Șezu acum la mijloc Demodoc

Și-n jurul lui venind, se rînduiră

Tot tineri sprinteni și dibaci la joc, Și-atît de mîndră horă tropotiră

Că sta mirat, cu sufletul în loc,

Privindu-i Odiseu cum din picioare

Făceau sărind mișcări fulgerătoare

Puternic lira-ncepe-apoi și sună

De dragostea lui Ares; cînd a-ntrat

La zîna cea cu veselă cunună,

Nevasta lui Hefest, și-au rușinat

Făcînd acolo dragoste-mpreună,

Și casa lui Hefest și sfîntu-i pat.

Dar Soarele-i aduse-ndată vestea,

Căci el de sus simțise toate-acestea.

Hefest cînd auzi ce va să fie,

Amar mîhnit de vestea cea de rău,

Porni de-a dreptu-n larga-i fierărie

Și multe-n fundul sufletului său

Cumplite lucruri frămînta-n mînie.

Deci puse-n trunchi grozavul lui ilău

Și lanțuri făuri, cari tari să steie,

Cu greu de rupt și greu să se descheie. Deci după ce gătit-a-nfuriatul

Pe Ares, cursa-n care-apoi l-a prins,

Intră-n iatac și-mpresură tot patul

Nevestei lui cu lanțul ce l-a-ntins

Din multe părți de-a lungul și de-a latul, De jos de la picioare și prelins

Spre grinzi în sus, supțiri verigi și dese Ca pînza care-n colț Arahne-o țese

Și nu erau de nicăiri văzute,

Nici chiar de-ar fi privit seninii zei, Așa de iscusit erau făcute!

Deci după ce le-a-ntins la patul ei,

Ieșind, spunea cu vorbe prefăcute

Că are-o cale de făcut la cei

Din Lemnos, țara care lui anume

Mai dragă-i și era din toate-n lume.

Nici Ares cel cu frînele-aurite

N-a fost un chior, și cînd văzu că-i dus Urîtul soț al mândrei Afrodite,

Intră-n palatul lui Hefest, adus

De-mboldul poftei cei nebiruite.

Ea chiar atunci sosea, venind de sus,

Din casele lui Zevs, iubitu-i tată,

Și sta șezînd, cînd el intra deodată.

Deci foarte vesel Ares c-a găsit-o,

De mîni o prinse-apoi și i-a vorbit:

„Ei haide-acum și culcă-te, iubito,

Și-alături dormi cu dulcele-ți iubit,

Căci soțul tău cărarea și-a pornit-o

La sinții cei cu graiul bîlbîit”

Așa i-a zis și-o strînse-ncet și dulce, Și-ardea și ea de pofta să se culce.

În pat deci s-au suit și se culcară.

Deodată însă cursa-și dete drum

Și multe lanțuri tari se revărsară

Și-i prinse latu-astfel, încît nici cum N-aveau vrun chip de-a se mișca; deci stară Înfipți pe loc și nemișcați de-acum.

Și-atunci ei în sfîrșit speriați văzură Că nu mai pot scăpa din legătură.

Și iată că-n curînd s-a-ntors din cale Cumplitul șchiop, și mînios venea,

Căci Soarele cel îmbrăcat în zale

I-a spus ce e, căci Soarele-i pîndea.

Deci stînd la naltul prag al casei sale, Nebună furie-n piept îi clocotea

Și-așa striga, de faptele femeii,

Iar strigătu-i ajunse la toți zeii.

„Veniți, o Zevs, și voi ce-n vecinicie Trăiți tot vii! Vedeți în patul meu

Un lucru slab, de rîs și de mînie!

Că-și bate fata tatei Zevs mereu

De mine joc, că-s șchiop și-n ologie,

Și-n dragoste s-a dat c-un derbedeu,

Căci eu sînt un olog cu boală-n oase,

Iar el frumos, cu glezne sănătoase!

Dar nu-i de vină nimeni pentru mine

Decît acei ce-au fost părinții mei,

Oh, oh! De nu m-ar fi născut mai bine! Priviți-i deci cum dorm, voi vecinici zei, În patul meu și-n stare de rușine,

Iar eu mîhnit mă uit acum la ei!

Dar oricît se iubesc, lor nu li-e dulce Și nu cred c-or dori să se mai culce!

Căci iat-acum un chin li-e nenfrînata

Dorinț-a lor. Că-n lanțuri pe-amîndoi

Eu am să-i țin așa, pînă ce Tata

Nu-mi dă depline zestrele-napoi,

Pe cîte i le-am dat, luîndu-i fata,

Cățeaua asta, cum vedeți și voi!

Frumoasă-i este fata, n-am ce spune,

Dar făr’ de frîu în poftele-i nebune!” Așa striga, și s-adunau ca vîntul

De iuți toți zeii la palat în jos.

Veni și cel ce zguduie pămîntul,

Poseidon mai întîi; veni sfătos

Ermias cel ce are-adînc cuvîntul,

Veni și-Apolo cel cu arc frumos.

Zeițele făceau că nu le pasă,

Și-au stat — știu eu! — și de rușine-acasă. Deci zeii dătători de cele bune

Priveau din prag, și se porni-n curînd Un mare rîs cu hohote nebune!

Și foarte se mirau și ei văzînd

Acele lanțuri, căci erau minune.

Și-așa-ntre ei vorbeau acum zicînd:

„N-au bun sfîrșit păcatele făcute!

Și-ades domolul prinde pe cel iute.

Deși de tălpi atît de sprinten este

Vestitul Ares, dar venind încet,

L-a prins acum, deși e șchiop, Hefeste! Deci bate-oricînd pe sprinten un șiret! Să dea deci gloabă furul de neveste

Spre-a nu se tot ținea de muieret!”

Așa vorbeau de faptă și de plată;

Ci-ntors spre Herme-a zis atunci deodată Apolo Foibul, meșter al săgeții:

„Vestite vestitor, tu cel ce dai

Tot numai cele bune-ale vieții,

Să-mi spui adevărat: ai vrea să ai

În brațe-așa pe zîna frumuseții

Și prins în laț atît de strîns să stai?” Deci Hermes a răspuns oftînd de colo:

„Vai, dare-ar Dumnezeu, iubite-Apolo!

De-aș fi-n de trei ori mai cumplite ițe, Și-ați sta rîzînd să mă priviți și zei, Și toate cîte sînt în cer zeițe,

Și tot așa aș vrea, cuprins la sînul ei, Să-i dorm așa cu capu-ntre cosițe!”

Și-au rîs cu hohot fericiții zei.

Poseidon singur nu rîdea de-aceste,

Ci mult ruga cu vorba pe Hefeste

Să rup-acele lanțuri încurcate,

Să iasă Ares, că-i ajunge-atît:

„Dă-i drumul! Că mă fac chezașul, frate. Că totu-ți va plăti, cît ceri, și cît

E datină-ntre zei, și-i cu dreptate!”

Dar zise șchiopul foarte hotărît:

„Ah! De-asta nici nu-ți mai răci cuvîntul, Poseidon, tu cel ce cuprinzi pămîntul! La omul rău e rea și chezășia.

In sfatul zeilor eu cum să-ți pui

Zălog cuvîntul tău și omenia,

Cînd el, scăpat de-aici din lanțul lui, N-ar vrea să-mi mai plătească datoria?” Răspunse iarăși vechiul zeu: „Îți spui Că dacă Ares ți-ar fugi, nepoate,

Eu însumi pentru el plăti-voi toate!”

Atunci răspunse șchiopul deci: „E bine! Eu nici nu pot nesocoti-ntre noi

Cuvîntul tău, și nici nu se cuvine!”

A zis puterea lui Hefest și-apoi

Deschise-acele lanțuri de rușine,

Și-n clipa cînd scăpar-aceștia doi

Din lanțul lor, s-au răpezit cu zborul Spre Tracia unul, Ares luptătorul,

Iar zîna cea de-a pururi iubitoare

De zîmbete spre Pafos, unde-avea

Dumbrava ei și-altare jertfitoare.

Haritele-o spălară deci pe ea

Și-au uns-o cu miresme-ntăritoare,

De cari au zeii mari oricînd ar vrea,

Și-n scumpe-au îmbrăcat-o mîndre haine, Cari sînt vederii-un dulce cuib de taine. Acestea le cînta deci vestitorul

De cîntece-ntre oaspeți. Și-ascultînd, Prea mult și Odiseu, pustiitorul

Cetăților, se bucura; și-n rînd

Cu el se bucura și-ntreg poporul.

Iar regele-Alcinou apoi, chemînd

Pe-Aliu și frate-său, un joc cerut-a,

Căci foarte mîndru ei jucau bătuta

Și nimeni nu-i putea la joc învinge.

Luă deci mingea și spre cerul nalt

În nori umbroși zvîrlea frumoasa minge Plecat pe spate-Aliu, iar celalalt

Sărind ușor și pîn-a nu atinge

Pămîntul sur, o și prindea din salt.

Așa făcură jocul încercării

Cu mingea lor, zvîrlind-o-n slava zării. Apoi frumos își începură jocul

Pe largul loc de mult popor cuprins,

Săltării lor ades schimbîndu-i locul.

Iar tinerii-mprejur băteau aprins

Din mîni și tălpi, sporind într-înșii focul, Și-un clocot pînă-n cer atunci s-a-ntins. Răpit acum de ce vedea nainte,

Se-ntoarse Odiseu și-a zis cuvinte:

„Puternice-Alcinou, și-al lumii toate

Tu cel mai vrednic neam care-îl văzui! Pe drept te lăudași că nu se poate

Să-ntreacă-n joc alt neam pe-al tău! Și-avui Prilej să-l văd, și glas de-uimire-mi scoate!” Deci nici nu mai putu, la vorba lui,

De vesel Alcinou un frîu să-și puie

Și-așa-ncepu poporului să-i spuie:

„Fruntași feaci! Cuminte om îmi pare

Acest străin și oaspete-Odiseu!

Deci haide-acum și dați-i fiecare

Un dar de oaspe, după gîndul meu.

Sînt doisprezece regi în adunare,

Iar cel de-al treilea peste zece eu,

Și noi conducem țării-aceștia pașii.

Deci fiecare dintre noi, fruntașii,

Să-i dea tunică și manta curată;

Și fiecare aur, un cîntar,

Dar toți s-aducem toate și deodată,

Ca el, mergînd la cină cu-acest dar

În mîni, să-și aibă inima-mpăcată,

Și cer lui Evrial, c-a fost flecar

Și rău cuvînt i-a spus, să ni-l împace Cu vorbe bune,-ori cu vrun dar ce-i place.” Așa le-a zis, iar ei se-nduplecară

Deci fiecare-un crainic a trimis

S-aducă darul, chiar aici afară.

Venind apoi și Evrial, a zis:

„Mărite Alcinou! Acum eu, dară,

Îl rog pe oaspe și i-o spui deschis

C-aș vrea să fim cu dragoste-mpreună,

Și-i dau, ca să-l împac, o spadă bună, De-aram-avîndu-și pînza ei, și iacă,

De-argint mîneru-ntreg, un lucru rar;

De fildeș alb e poleita teacă,

De-acum pilit de-un meșter argintar.

E bună armă și socot să-i placă.”

Vorbi-nvîrtind în mînă scumpul dar

Cu ținte mari de-argint, și-apoi se duse Și-n mîni lui Odiseu vorbind i-o puse: „S-o porți în pace, taică! Iar cuvîntul Ce-am spus aci-n nesocotința mea

Să-mi fie negrăit și ducă-l vîntul!

Iar zeii-atoatevăzători să dea

Să-ți vezi din nou nevasta și pămîntul, Căci rea e soarta prin străini și grea!” Așa vorbi-mpăcînd cu-acestea sfada.

Deci zise și-Odiseu, primindu-i spada: „Și tu cu pace, dragul meu! Iar Joe

Să-ți dea din ceruri tot ce-ai vrea să ai Și fac-așa să nu mai simți nevoie

Nicicînd de-acum de spada ce mi-o dai

Cu-atîta drag, și-o iau cu-atîta voie!” A zis și peste piept viteazul crai

Încinse spada cea cu ținte dese.

Ci-n vremea asta soarele-apusese.

Și-au fost de față darurile-aduse,

Pe cari le-au dus ai regelui flăcăi

Cu crainici la palat, unde le puse

Cu rost și rînd regina prin odăi.

Iar regele plecînd de-unde șezuse,

Porni spre casă, și cu toți ai săi

Sosind, ședeau pe nalte bănci prin sale. Și-așa vorbind, a zis nevestei sale:

„S-aduci o ladă care-o ai, Harete,

Mai mîndră prin cămări. Și-n ea să oui Tunică și manta, și tot ce-i dete

Acest popor ca dar, și să i-o-ncui.

Și-n vas de-aramă slujnicele fete

Să fiarbă apa pentru baia lui,

Încît apoi, cu toate-n rînd, regină,

El făr’de griji să stea cu noi la cină Voios de-ospăț și glasul lirei sfinte, Iar eu îi dau acest ulcior cu flori

De aur scump, ca să-și aduc-aminte

De mine-n casa lui de cîte ori

La zei el va-nchina de-aci-nainte.”

A zis. Și-atunci, chemînd pe slujitori, Porunci să facă foc le-a dat Arete,

Și apă-n larg cazan s-aducă fete.

Deci ele-au pus căldarea cea de baie

Deasupra pe cărbuni; și cînd stetea,

Turnară apă și-au făcut văpaie

Cu multe lemne ce-au aprins sub ea

Deci focu-ncunjura cu vîlvătaie

Tripedul larg, iar apa se-ncălzea.

În vremea asta pentru oaspe scoase

Din cîte-avea Harete lăzi frumoase.

Pe cea mai bună una din cămară

Și haine-a pus, lucrînd încetinel,

Și aur scump și toate cîte-i dară

Feacii-n dar, și-i zise-apoi astfel:

„Acum capacu-l vezi! Fă-ți însuți, dară, Cum știi, al legăturii nod pe el,

Ca nu vrun hoț, cît timp tu dormi pe podul Corăbii-n mers, să-ți strice lăzii nodul!” Deci regele-Odiseu veni și-ndată

Își puse-n rînd capacul, iar pe el

Făcu un nod cu foarte încurcată

Legare-a sfoarei, cum fu nodul cel

Făcut de Circe, zîna cea-nvățată,

Căci însăși l-a-nvățat să-l fac-astfel. Găzdoaia deci veni să-l cheme-n scaldă, Iar el intră cu drag în apa caldă.

Căci nimeni vro-ngrijire nu-i mai dete, De mult, de cînd din casă-i l-a lăsat

Calipso, zîna cea cu mîndre plete;

Iar pîn-atunci ca zeii-a fost spălat.

Acum spălat și uns de-aceste fete

Și-n foarte mîndre haine-nvestmîntat,

Ieșind din baie el se-ntoarse-n casă

La cei ce, stînd, își petreceau la masă. Navsica îns-avînd dumnezeiască

Frumsețe-n chip, în pragul salei sta

Și nu-nceta uimită să-l privească

Și-ncet și dulce-aceste-i cuvînta:

„S-ajungi cu bine-n țara părintească.

Străine prinț! Și-ajuns la casa ta,

Să nu mă uiți! Căci eu am pus la cale, Eu cea dintîi, scăparea vieții tale!”

A zis, iar Odiseu vorbi cuvinte:

„Ah, Zevs, al Herei soț, numai de ar vrea Și-ar da odat-al lumilor părinte

Să plec și să mă văd în țara mea,

Și cît voi fi, aduce-mi-voi aminte

Și ca pe-un Dumnezeu te voi avea!

Căci tu mi-ai mîntuit pierduta viață,

Fecioară mîndră cu frumoasă față!”

A zis, și lîngă rege-a mers să șadă,

Iar crainicii-au adus fripturi și vin. Veni și-alt crainic purtător de spadă, Ducînd de mînă printre mese, lin,

Și-n mijloc, de-unde toți puteau să-l vadă, Opri pe Demodoc, pe orbul plin

De dulci cîntări, pe care toți le-ascultă, Și-așa de drag îl au și-n cinste multă. Iar cel isteț în iscodiri șirete,

Vestitul Odiseu, atunci chemînd

Pe crainic lîngă el, a rupt și-i dete

Din carnea ce i-au dat de-ntîiul rînd

Și lui întîi de toți, un mare spete

De porc cu dinții albi, și gros avînd

Strat alb de proaspete grăsimi topite, Și: „Du — a zis — din partea mea, Iubite. Și dă lui Demodoc această spată!

Din suflet îl cinstesc, și-așa cum sînt Sărac străin, cu inimă-ntristată!

Toți cei ce-s muritori pe-acest pămînt Iubesc pe cîntăreți, cu cinste cată

La darul lor, căci darul lor e sfînt.

Iar muza, cea ce-nvață cîntăreții,

E dulcea fiic-a tatălui vieții!”

Așa vorbi; iar crainicul i-o duse.

Și vesel Demodoc primind-o-n mîni,

Simțit-a-n suflet bucurii nespuse.

Ei toți deci întindeau ale lor mîni

Spre multele fripturi pe masă puse.

La vreme bun-apoi, dintre bătrîni

Sculîndu-se-Odiseu vorbi cuminte

Și-ntors spre Demodoc, a zis cuvinte:

„Pe tine, Demodoc, te țin în lume

Pe tine-n cinste mai presus de toți,

Căci tu-ntre toți ai cel mai dulce nume! Atît de limpede-n iveală scoți

Și ce-au răbdat și ce-au făcut anume

La Troia-n tristul cîmp și-ahei și soți, Că parcă le-ai văzut tu însuți, toate! Dar spune-acum și cîntă, de se poate,

De calul cel de lemn cum, larg și mare, Zorit de-Atene l-a clădit Epeu,

Și cum, umplut de-oșteni armați, pe care I-a dus spre seară-n Troia Odiseu,

Aduse-a Troiei jalnică pierzare.

De poți și-aici să cînți pe placul meu, Voi da atunci întregii lumi de veste,

C-a fost în tine-un Dumnezeu și este!” A zis și-n grabă meșterul cîntării

Porni cîntînd de-ahei cum au întins

Vîntrele-n vînt, plutind pe largul mării, Lăsînd în urmă-ntregul cîmp aprins.

Cum alții mulți în mijlocul-adunării

Troienilor, în cearta ce s-a-ncins,

Ședeau în calul dus pe înserate

De chiar troieni în sfînta lor cetate. Cînta cum, stînd pe lîngă cal, nebunii, Erau cu vorbele-mpărțiți în trei:

Să-l crape-aici pe loc cerură unii,

Că-i gol, ziceau; iar alții dintre ei, Să-l zvîrlă-n rîpi pe coasta văgăunii; Iar alții mulți, să-l ducă pentru zei, În Ilion, ca ura să le-o stingă.

Și-acest din urmă stat fu scris să-nvingă. Căci scris a fost ca Ilion să piară

Cînd Troia va primi un cal de lemn,

Avînd pe grecii cei mai buni povară,

Conduși de luptătorul cel mai demn

Cînta cum grecii-apoi se revărsară

Din golul vintre la știutul semn,

Cum arseră prădînd cetatea sfîntă,

Printr-însa risipiți fără de țintă.

Cînta cum a-nceput înfricoșatul

Omor prin noapte; și cînta spunînd

Cum iutele-Odiseu răzbi-n palatul

Cel nalt a lui Deifob, cumplit intrînd, Cum Ares intră-n taberi, iar bărbatul

Atride Menelau cu el în rînd,

Și cum s-a-ncins din sală-ntr-altă sală Război între-apărare și năvală.

Și cum în lupte care-ntrec gîndirea,

A stat și-a-nvins cu inimă de leu,

Căci vru Atene să-i sporească firea,

Spre-a pierde Troia regele-Odiseu,

Așa cînta. Și toți cu gîndu-airea

Urmau pe Demodoc, atenți mereu,

Așa cînta, iar Odiseu în taină

Plîngea de-i tremura-mbrăcata haină.

Așa femeia-n plîns și-n vai se zbate,

Căzînd pe mortu-i soț care-a căzut

Străpuns de negre suliți sub cetate

Și-n fața oștii lui, căci a văzut

Grozavul rău cum peste-oraș s-abate

Și-n cale i s-a pus, să fie scut;

Ea-l vede-acum murind, și-n țipet plînge Și cade peste el și-n brațe-l strînge. Ci-n dosul ei, urlînd cu vrășmășie,

Dușmanii-azvîrl cu suliți și-o izbesc

Și-n gît și-n șold, și hainele-i sfîșie, Și-o leag-apoi și roabă o pornesc

La munci și-amar și-așa-n ticăloșie

Obrajii ei cei tineri se topesc —

Asemeni Odiseu cu gemet, bietul,

Plîngea și sta și-și asculta poetul.

Dar nu-i vedeau potopul din pleoape,

Căci el plîngea-ntr-ascuns; dar cînd și-a dat Mantaua-n sus, ca fața să-și îngroape, Bătrînul Alcinou privi mirat,

Și gemet s-auzi, că-i sta aproape.

Simțind atunci ce e, s-a ridicat

Și-a zis: „Feaci, să nu-mi huliți cuvîntul. Eu zic că Demodoc să-și curme cîntul!

Ce cînt-acum, la mulți nu le mai place! De cînd cinăm și cîntă Demodoc,

Tot plînge-acest străin și nu mai tace. Eu bine văd că-n suflet are-un foc;

Și lira de-ar tăcea, mai bine-ar face. Nu triști ne vrem aci-n frumosul loc,

Ci toți voioși, și noi și tu, străine, C-așa-i frumos și-așa se și cuvine!

Căci toate-n cinstea ta sînt azi serbate, Și-acest ospăț și nava ce-ți vom da

Și cîte-ți vor mai fi din suflet date. Căci orișice străin cînd te-ar ruga.

De nu ești un hain, îl ai ca frate.

Dar nici tu să n-ascunzi ce-om întreba, Cătînd să spui cu vicleșug, străine,

C-așa nici nu-i frumos și nici nu-i bine! Și țara ta și-orașul și poporul

Tu spune-ni-l, ca-n drumul ce-o să-l faci. Să-ți știe nava gîndul tău și dorul.

Căci nu găsești nici cîrme la feaci

Cum alte nave au, și-astfel nici zborul Pe mare-al lor n-atîrnă de cîrmaci,

Ci singure știu vrerile și gîndul

Oricui și-oriunde-un drum ar fi făcîndu-l. Și știu și-orașele și-oricare țară

Din orice loc al lumii, și străbat

Prin neguri multe-o noapte-oricît de-amară. Ca vîntu-n zbor al mării cîmp sărat.

Și nu-i nimic cumplit ca să le pară

Primejdie-n drum, și-i drept că nici nu pat Nimic, și nici o frică n-au de moarte, Decît de una, și ni-e grijă foarte,

De ce spunea bătrînul meu părinte,

Că prea petrecem pe străini oricînd,

De-oriunde vin la noi, și ține minte

Poseidon asta cu mînie-n gînd.

De nu vom înceta de-aci nainte,

O nav-a noastr-o va-neca pe cînd

Veni-ne-va din drum, ca să-și răzbune, Și și pe-al nostru-oraș un deal va pune. Așa ne tot spunea bătrinul tată.

Dar toate-acestea cîte le cînta

Vor fi să fie-ori nu vor fi vrodată,

Așa va fi cum Dumnezeu va da.

Tu spune-acum dreptate-adevărată:

Ce țări văzuși tu-n pribegia ta,

Ce neamuri cunoscuși prin larga lume,

Ce-orașe ele au și care-anume?

Și cari, trăind sălbateci ca mișeii,

N-au legi și drepturi și cu alții-s cruzi? Și cari primesc străini și roagă zeii? Să-mi spui apoi de ce-ai tu ochii uzi

Cînd stai și-asculți cîte-au răbdat aheii Și plîngi de cîte ori de-Ulise-auzi?

Doar zeii-au tors acel război, cu toții, Să fie cîntec spre-a-l cînta nepoții,

Din guri în guri purtîndu-l cîntăreții! Ori poate că la Troia ți-a pierit

Vro rudă bună, dintre cei ce-ai vieții Sînt cei dintîi în neamul înrudit,

Vrun ginere, sau socru-ori chiar băieții, Ori poate-un soț cu-adevărat iubit,

Căci soțul drag, cu vreri adevărate,

Nu-i nicidecum mai rău decît un frate!”

Cartea IX

Și-așa-nceput-a Odiseu cuvîntul:

„Puternice-Alcinou! Popor al meu,

Tu cel mai strălucit pe-ntreg pămîntul! Plăcut e-ntr-adevăr s-asculți mereu

Pe asemeni cîntăreț ce-și cîntă cîntul Cu glas ce pare-a fi al unui zeu!

Mai dulce-un lucru nu cred eu să fie, Decît un neam întreg în veselie,

Cînd stînd pe bănci dau lirei ascultare, Iar crainicii turnîndu-le-n păhar

Tot scot din olul cel cu pîntec mare, Și-s pline mesele de-al hranei dar;

Acest un lucru cel mai dulce-mi pare! Dar tu dorești s-auzi al meu amar,

Să scurm eu însumi ce-n adînc mă scurmă. Dar ce să-ți spui întîi, și ce pe urmă? Căci zeii-au vrut cu multe să mă certe. Voi spune deci de-ntîi cum mă numesc, Să știți și voi, căci dac-o să mă ierte Seninii zei și-o fi să mai trăiesc,

S-aveți amic pe-Ulise-al lui Laerte, Oricît de-ndepărtat de voi trăiesc.

Eu multe-ncurcături făcui prin lume

Și pînă-n cer se știe de-al meu nume. Din țara cea cu-apusuri uimitoare,

Din Itaca sînt eu. Și-un munte sfînt, Nerit, e-n ea, cu culmi răsunătoare. Din josul ei deci multe-ostroave sînt Și toate-un pîlc, spre-amiazăzi și soare. Zachint și Same cel cu sterp pămînt

Și mîndrul Dulichiu; deoparte însă,

Mai mică, ea-i spre-apus, nu-n mijloc strînsă Dar crește buni flăcăi, deși-i săracă, Și nici un loc pe lume n-am aflat

Ca țara mea așa de mult să-mi placă! O, cît vru Circe-n mîndrul ei palat, Cît vru Calipso zîna să mă facă

Să stau la ele, să le fiu bărbat!

Dar niciodată n-au putut, vezi bine, S-abată sufletul semeț din mine.

Căci nu-i nimic mai dulce pe sub soare Decît părinții dulci și țara ta!

Chiar și avînd averi nemuritoare

Și-n larg palat întraurit de-ai sta, Cind ești străin, străinul loc te doare! Deci dar-acum să-ncep a-ți arăta

Ce tristă-ntoarcere-mi torsese Joe,

De cînd plecai cu-ai mei din arsa Troie. De-abia plecai din Ilion și vîntul

M-a-mpins pe la ciconi. Aici, cu-ai mei, Ucisei pe bărbați, prădînd pămîntul, Și-am dat la soți și aur și femei,

La toți la fel, nevrînd s-aud cuvîntul Că-mi fac mai mare parte decît ei.

Deci îi rugai să ne grăbim cu fuga,

Dar ei, nebunii, nu-mi primiră ruga, Ci, bînd mereu, de-ospețe s-apucară. Tăind și boi și multe vite mici.

Dar repede ciconii-atunci chemară,

Acei ce mai puțini trăiau pe-aici,

Pe alți de-ai lor mai din adînc din țară, Cari foarte mulți erau, și mai voinici, Și bine se luptau pe cai buieștri,

Dar și pe jos văzui că sînt măieștri. Veniră deci pe-amurgul dimineții,

Și mulți cîte-n păduri copacii-au foi, Și-așa-n sfîrșit atunci văzurăm, bieții, Că Zevs ne-mpresura cu mari nevoi

Și-amar ne toarse-aici ursita vieții. Deci stînd pe lîngă nave-n loc, și noi Și ei, ne-nvălmășeam în mare luptă,

Zvîrlind cu lănci în furia nentreruptă. Cît timp suia deci sfînta dimineață

Spre cer de-amiazi, i-am tot răspins pe toți, Deși puțini, și ei, cei mulți, o ceată. Dar cînd era pe cînd juncanii-i scoți Din jug, pe cîmp, noi inima-ndrăzneață Pierzîndu-ne-o, ne-au frînt! Și dintre soți Pierdui tot cîte șase de-orice navă. Deci cei scăpați de-ursita-ne grozavă. Fugeam pe larg, bocind în suf.et foarte Pe-ucișii soți, dar și voioși în gînd C-am fost scăpați noi ceștialalți de moarte Dar navele s-opreau apoi nevrînd

Să meargă, pînă cînd pe-acei de soarte Bătuți și-uciși acolea de curînd

Eu nu-i chemai, pe fiecare-anume

Strigat pe rînd, de trei ori și pe nume Dar Zevs din cer stîrni atunci deodată Cumplit un vînt de nord, care-a adus Și ploi și vifor, și pieri-necată

Și marea-n nori, și cerul sfînt de sus, Și-a curs apoi o noapte-nfricoșată.

Deci navele pe-o dung-acum s-au pus, Iar vîntu-n furie-a spintecat vîntrele, Că-n trei și-n patru-a rupt, mușcînd în ele Pe acestea deci, spre-a nu le da pierzării, Le-am tras pe nave-ntr-un potop de ploi, Iar navele le-am scos pe prundul mării Deci două nopți și două zile-apoi

Am stat mîncați de-amarul întristării Și-al multui chin al trudelor din noi. Pe-un cer senin apoi cînd Eos, zeea, Îi dete curs să-nceapă ziua treia,

Catarg am pus și pînze-apoi și toate, Iar noi ședeam, căci navelor domol

Și-un vînt le da, și cîrma, curs să-noate. Și-așa aș fi sosit cu-ntregul stol

De soți nevătămat și-acasă, poate!

Pe cînd făceam Maleei îns-ocol,

Al apei curs și-a vîntului putere

Mă-mpinse-n larg în jos pe sub Citere. Deci nouă nopți m-a dus șuierătorul

Și răul vînt, și-ajunserăm în zori

A zecea zi la lotofagi, poporul

De oameni ce trăiesc c-un fruct de flori. Aici am tras la mal, cătînd izvorul

Cu ape dulci, și nezăbăvitori

Gătirăm prînz. Deci după somnul mesei, Doi inși iscoditori din gloat-alesei Și-un crainic le-am mai dat, iar ei plecară Să-ntrebe ispitind cine-s acei

Ce-aici trăiesc și țin această țară. Mergînd au dat de lotofagi. Dar ei,

Acești ce-au hrană lot, nu-ntîmpinară Cu nici un gînd dușman pe soții mei, Ci lot le-au dat, să-l guste-ntrebătorii. Dar care cum gusta din fructul florii, Nici nu venea-napoi cu veste-acasă,

Nici gînd n-avea de-ntors, ci, dus de tot. Ca omul cărui de nimic nu-i pasă

Sta, vrînd să stea mereu să roadă lot. Pe-aceștia deci, nevrînd de-aici să iasă, Silit am fost cu răul să mi-i scot,

Pe sus ducîndu-i, și-mi plîngeau, nebunii, Ci-n bănci pe navă i-am legat cu funii. Iar celorlalți, cari nu gustară lotul, Le-am dat porunci ca repede-alergînd Să prindă vîsla și să-nceapă-notul,

Ca nu cumva și ei din lot gustînd,

Să-și uite dulcea țar-a lor cu totul. Iar ei veniră toți și-apoi intrînd

La locul lor pe bănci, vîslau băieții, Bătînd adîncu-n numărul lopeții.

Și-așa pluteam cu inima amară.

Și-ajunsem la ciclopi. Acești mișei

Și-obraznici uriași au proprie-o țară, Și totu-n ea de-a gata de la zei,

Căci nici nu seamănă și nici nu ară, Ci toate cresc de sineși pentru ei,

Și-n cîmp bucate făr-a pune plugul,

Și nesfîrșit în struguri au belșugul. Iar Zevs din cer cu ploaie roditoare Le crește vii și grîu și orz și-alac, Dar n-au nici adunări sfătuitoare,

Nici legi și drepturi pentru ei nu-și fac. Ci-n peșteri largi pe culmi răsunătoare Trăind răzleți, tot insu-i după plac Stăpîn pe-ai săi pe ciți îi are-n casă, Iar de-alții-n jur ce fac. nimic nu-i pasă. În fața țării lor se-ntinde-n mare

Un mic ostrov, dar mari sînt codrii săi. Nu-i nici lipit, dar nici departe tare. Și multe ciute-n umedele văi,

Căci nu străbat plugari pustia zare

Și nici nu le-nspăimîntă cu căpăi

Gonaci de-acei ce-au trude mari să-nfrunte Bătînd păduri și grele culmi de munte. Nici om nu scurm-ogoarele cu plugul, Nici turme-aici nu mînă vrun păstor, Nici boi nu sînt ca să cunoască jugul, Ci numa-n munți al ciutelor popor.

Nici nu cunosc ciclopii meșteșugul

Să facă nave, și nici n-au ai lor

Cu mîni dibace-ndămînateci meșteri,

Și-așar-nfundați acești ciclopi prin peșteri, Nu trec să vadă limbi și țări străine Și-orașele-mprejur, cum de-obicei

Trec oamenii mergînd prin țări vecine Și-n tind așa cunoașterea-ntre ei.

Le-ar fi și-ostrovul locuit mai bine, Căci bun e-n toate și cu tot ce vrei, Și-au mari pășuni cu umbră și izvoare Și mai ales au vii nepieritoare

Și șes de-arat destul, și cît e anul Sînt ploi la timp, și-ar crește orice fel De rod, și-ar fi nespus de rodnic lanul. Scurmîndu-l chiar și numai puțintel. Și este și-un liman și-i bun limanul, Căci nu-i nevoie nici de ancoră-n el Și nici de-odgoane, ci rămîne vasul

Cît timp ai vrea să faci de lung popasul. Și-aci-n liman, frumos ieșind izvorul Din peșteră se scurge-n jos curat.

Și-un șir de plopi umbrește rîușorul. Deci noi sosind, aici am fost intrat, Și-un zeu ne-a fost din cer conducătorul Ce-n loc ne-aduse atîta de-apărat;

Căci deasă ceață fu, iar alba lună

Sta-n negri nori, ca-n vreme de furtună, Și nimeni nu putu să vadă locul,

Nici valuri n-am simțit cari lungi venind Din larg de mare-și fac spre maluri jocul. Și-așa-n nebănuit liman sosind,

Am dat corabia-n mal, ne-aprinsem focul, Iar după ce-am strîns pînzele, ieșind Pe-al mării prund, durmirăm după cină, Dorind s-avem și-a zilei dragi lumină. Cînd Zorile-au sosit cu flori în plete, Pe mal noi ne-nvîrteam privind mirați. Iar nimfele-a lui Zevs frumoase fete Treziră ciute-n munții-ntunecați,

Și-un prînz pentru tovarăși Zevs ne dete. Deci lănci și arcuri sprintenii fărtați Luînd din nave și-mpărțindu-mi soții În trei, vînam prin văi acum cu toții, Iar Zevs ne-a-nveselit cu prăzi plăcute! Deci douăzeci de nave-avînd, de vas

Am dat prin sorți tot cîte nouă ciute, Iar mie singur zece mi-au rămas.

Deci ziua-ntreagă frații pe-ntrecute Mîncam fripturi și-n multe oale-am tras Plăcutul vin. (Și-aveam din mila Pronii, Că-n țara lor cînd am prădat ciconii Luasem vin in chiupuri cu duiumul.)

Și-așa-n ostrovul foarte lîngă noi

Priveam pe coastă-n sus cum urcă fumul, Și guri noi auzeam, și glas de oi

Și capre ce-și cătau spre-ocoale drumul. Iar cînd veni și sfînta noapte-apoi, Durmeam întinși pe-al mării mal cu toții. Ci-n zori făcui un sfat obștesc cu soții Și-am zis așa: «Voi stînd vă veți petrece Cu vin și cu fripturi, fărtați ai mei, Iar eu cu nava mea și-ai mei voi trece Dincolo la ciclopi, să văd la ei

Ce oameni sînt? Știu și ei să se plece Cu inima puternicilor zei,

Primesc străini și știu vro omenie?

Ori sînt nedrepți și silnici în trufie Am zis, și-am dat porunci, și-ndată-mare Am tras odgoanele din mal, și-ntrînd Ședeau pe bănci la locu-i fiecare,

Pe-al mării șes cu vîslele bătînd

Deci cînd am fost ajuns la malul care Aproape-a fost, suirăm, și-n curînd

Am dat pe mal de-o peșteră boltită,

De dafini mari frumos în jur umbrită. Ocoale-aveau și oi nenumărate

Și capre-aici, iar gardu-n loc de pari, Bucăți de stînci c-un capăt îngropate, Și brazi cu vîrfu-n nori și vechi stejari Ascuns aici, trăia-n singurătate

Un om dintre ciclopii-aceștia mari,

Un dosnic om ce păstorea sălbatec,

Umblînd răzleț de-ai săi și singuratec. În neagra-i peșter-a cumplitei stîne Clocea mișele fapte-acest scîrbos,

Căci și era-ntr-a firii lui păgîne

Mărime-a trupului și nalt și gros

Și nu ca unul ce mănîncă pîne,

Ci-așa cum pare piscul păduros

Al lanțului de munți cu creste nalte, Mai nalt, privind de sus la celelalte. Alesei deci fărtați să mă-nsoțească, Pe doisprăzece inși voinici la pas,

Iar alții-au stat la navă s-o păzească. Și-așa plecai. Și-aveam cu noi un vas Cu negru vin ce-avea dumnezeiască

Dulceață la băut, și mi-a rămas

Din cel de Maron dat, a lui Apolo

Un preot în Ismar, căci eu pe-acolo

Cruțai pe-acesta cînd prădai Ismarul, Pe el, ou pe nevastă și-un fecior,

De șapte ori mi-a rîndurat cîntarul

Cu aur scump și-mi dete și-un ulcior De-argint curat, și vinu-acesta, darul De care nu știură-n casa lor

Nici slugile, nici nime-n lumea asta, Ci singur el, găzdoaia și nevasta.

Deci unsprăzece chiupuri el îmi dete, Un vin curat pe care el turna

Măsuri de apă, ca să nu-l îmbete,

De douăzeci de ori; și-astfel era

Că, bînd, doreai să-ți fie-apururi sete, De bun la gust și sfînt miros ce da! Umplui din el deci cît putu cuprinde Burduful larg, și-n sac luai merinde, Că-n suflet eu vedeam destul de bine Că am să mă-ntîlnesc c-un uriaș

Cumplit și mult mai tare decît mine, Ce nu cunoaște-n sufletu-i trufaș

Nici legi și nici nimic ce se cuvine. Sosirăm deci la largul său locaș,

Dar nu era-năuntru, căci plecase

Din zori pe deal să-și pască turme grase. Deci dam pe lîngă peșteră tîrcoale,

Privind mirați la toate-n jurul ei,

Și brînza prin găleți și cașul moale, Și-n țarcuri multe-nchișii iezi și miei, Miori aici, vătui într-alte-ocoale,

Și strînși deoparte cei mai mititei. Și putini și găleți ce-avea oierul,

Și-n toate-avîndu-și laptele și zerul! Deci soții mă-ndemnau cu multă rugă

Să nu mai stăm, ci-n grabă din ponor Scoțînd brînzeturi s-o luăm la fugă. Ba iezi apoi, din țarcurile lor

Și tineri miei de cei lăsați să sugă, În cîrduri să-i pornim și cu de zor, Plutind cu ei pe marea cea sărată.

Și-ah, bine ne-ar fi fost s-ascult o dată Dar n-ascultai, căci foarte-aveam și dorul Să-l văd, și m-așteptam folos să trag. Dar cînd era să vie-ngrozitorul,

N-avea să fie soților mei drag!

Deci caș luînd și brînză din ponorul Ciclopului, mîncam, și-acolo-n prag

Și foc făcurăm, și-așteptam. Și-n urmă Veni și el, mînîndu-și marea turmă.

O sarcin-aducea de crengi uscate,

S-aprindă focul, și de sus apoi

Cumplita sarcin-o trînti din spate,

Și-un mare vuiet se făcu, iar noi

Fugeam spre fundul peșterii-nnoptate. Aduse-n urmă capre, deci, și oi,

Pe cele mulgătoare,-n văgăună,

Lăsînd pe-afară sterpele-mpreună.

Apoi mergînd, cu mînile-amîndouă

O piatră-n ușe-a pus, cum n-ar putea S-o miște, cred, nici douăzeci și două De care mari, cu boi trăgînd la ea.

Așa de mare-a fost, și nu căci nouă

In multă spaimă poate ne părea.

Șezînd apoi, a muls lăptoasa turmă

De capre iuți și oi, și-a pus în urmă Sugaci sub orice mamă copilașul.

Din mulsul lapte-o parte-apoi l-a prins Și strînse-n coșuri de mlădițe cașul; Iar altă parte și-o păstră-ntr-adins Să-l bea chiar azi de cină uriașul.

Un mare foc în urmă și-a aprins,

Cînd tot ce-avu de lucru isprăvise;

Atunci el ne văzu și stînd, ne zise: «Dar voi? Ce vreți aici? Și ce-ntîmplare V-aduce-ncoa? Vro țintă-n drum aveți, Ori ca și hoții rătăciți pe mare,

Vînînd norocul lor, cînd îndrăzneți

Își pun și capul în primejdie mare,

Spre-a face rău străinilor drumeți?» A zis și ne-ngrozi și-a lui făptură

Și glasul ce-i ieșea tunînd din gură. Dar eu văzînd amarnica nevoie,

Așa i-am dat răspuns: «Sîntem ahei

Și-acasă ne-ntorceam din arsa Troie. Ci-mpinși de vînt în largul mării cei Cu valuri mari, căci poate-așa vru Joe, Pe-alt drum am apucat cu soții mei.

Stăpîn ni-e Agamemnon cel cu nume

Ce pînă-n cer ajunge-acum prin lume, Căci tare-oraș bătu și mari popoare! Cădem acu-n genunchi, că doar nerai da Vrun dar de oaspe-ori a’.tfel de-ajutoare! Preabunule, cerșim în casa ta,

Cinstește zeii deci, și dă-i onoare

Lui Zevs, căci are-n apărarea sa

Pe oaspeți și străini cari milă cată.» I-am zis, dar el cumplit răspunse-ndată: «Băiete, ești nebun, cum bag de seamă, Ori vii dintr-alte lumi, că văd că vrei Să cred în zei și-n știu-eu cum vi-i cheamă. Dar nouă nu ne pasă nici de zei

Și nici de Zevs al vostru nu ni-e teamă, Căci noi sîntem mai vrednici decît ei! De frica lor să nu crezi tu, străine, Că am să-ți cruț ori soții, ori pe tine. Dar spune-ntîi: de cînd ești dus de-acasă? Și unde ți-ai lăsat tu vasul cel

Frumos clădit, cum orișicine-l lasă? Departe e de-aici? Și ce-ai în el?»

Așa-ntreba de nava mea rămasă,

Dar nu-i era lui scris să-nșele-astfel Pe-un om care știam nenumărate.

Deci vorbe-am zis cu vicleșug cătate: «Stăpînul cel ce zguduie pămîntul,

Poseidon, mi-o sfărmă pe cînd eram

La malul vostru, căci pornindu-și vîntul, Mi-o duse către stînci, și n-o mai am! Acolo și-au găsit ai mei mormîntul,

Și-abia scăparăm noi» — dar încă stam Vorbind, cînd el un braț lăsînd să cadă Spre stolul nostru, prinse din grămadă Pe doi de-ai mei, acest crescut în munte, Bătîndu-i de pămînt ca pe căței,

Încît și creieri suri și mațe crunte Stropeau pămîntul negru de subt ei.

Apoi, rupîndu-i în bucăți mărunte,

Mînca,-nfundînd în el, pe soții mei, Ca leu-n munți grăbit în bot să-nhațe Și oase tari și cărnuri moi și mațe. Iar noi plîngeam cu mînile-nălțate,

Căci nu știam ce va mai fi cu noi,

Și reci sudori ne-alunecau pe spate. Dar el, umplîndu-și pîntecul apoi

Cu cărnuri omenești, și pe-ndopate

Bînd lapte mult, se-ntinse printre oi Și-așa durmea, cumplit, precum se-ntinse. Mînie-acum în suflet mi s-aprinse,

Și-mi dete-n gînd să spintec pe spurcatul Ciclop, cu spada; să i-o-nfig, cătînd În care loc îi stă lipit ficatul

De inimă. Dar fui oprit de-un gînd.

Căci robi rămași, aci-n întunecatul

Ponor am fi pierit, nemaiputînd

Să dăm deoparte bolovanul porții,

Deci înșiși ne-am fi fost făptașii morții. Și-am stat o noapte-așa cu plîns și rugă; Și greu sosi și ziua pentru noi.

El mare-un foc își ațîță pe fugă

Și iar mulgînd lăptoasele lui oi,

Sub mame-a pus la ugere să sugă

Și miei și iezi, și isprăvind apoi

Și alte trebi, a prins în grabă iarăși, Făcînd dintr-înșii prînz, pe doi tovarăși. Sătul deci dete turmei drum afară,

Cînd marele pietroi din ușa lui

Ușor l-a ridicat, punîndu-l iară,

Cum tolbei cu săgeți capac îi pui.

Cu mare zgomot el se duse dară.

Iar eu, rămas, prin mintea mea zbătui Un gînd și-alt gînd și plănuiam viclene, Că doar m-ar scoate din necaz Atene. Găsii deci asta, ca să trecem hopul. Era-n ocol o cață de măslin,

Pe care, verde, și-o ținea ciclopul

S-o poarte-apoi uscată pe deplin.

Privind la ea, mi se părea cît plopul, Sau cît al navei cei cu pîntec plin

De mărfuri grele nalt îi e catargul, Cînd douăzeci de vîsle-a ei bat largul. Dintr-asta deci tăindu-mi o bucată

Cam cît un braț de lungă, le-o dădui S-o facă soții netedă; și-ndată,

Cioplindu-i vîrf, țepușă mi-o făcui. Apoi, sub spuza de sub foc băgată,

Călind-o-ncet, cătai un loc s-o pui

Sub mult gunoi, c-aveai unde-o ascunde, Că sta-n ponor gunoi grămezi oriunde. Iar lor le poruncii prin sorți să scoată Pe-acei ce-aveau cu mine-n rînd să stea Să-nfigem paru-n ochi, și vremea toată Aproape stîndu-mi, ajutor să-mi dea. Ieșiră patru, cei mai buni din gloată Și cei ce-au fost pe-ntreagă voia mea, Că-n inimă doream chiar ei să fie.

Deci stînd, îl așteptam acum să vie. Spre seară el sosind, mînă de-a rîndul Și capre-n peșteră, și țapi și oi,

Ocolul nalt de-afară gol lăsîndu-l;

Căci ori ne bănuia, cum cred, pe noi, Ori poate-un zeu din cer îi dete gîndul! Deci puse-n ușă groaznicul pietroi,

Și, stînd plecat, mulgea-n străcurătoare Și capre-acum și oi behăitoare,

Punînd sub mame iedul său și mielul. Deci după ce le-a muls, a apucat

Pe doi fărtați de-ai mei și tot în felul Cum ieri făcu, i-a rupt și i-a mîncat. Eu, nescâpîndu-mi din vedere țelul,

În cup-atunci vin negru i-am turnat

Și stînd în fața lui, vorbeam de-aproape: «Ia soarbe tu de-aici din vin, cicloape, Că-i bun, și-o-nghițitură cade bine

S-o torni așa pe cărnuri omenești,

Și vezi ce vin mai aduceam cu mine!

Credeam că tu ca oaspe mă primești

Și-anume-l aduceam, și pentru tine,

Dar tu te superi și nu vezi cum ești? Ce om ar mai veni de-aci-nainte

La casa ta, că nu te porți cuminte!» Am zis, iar el bău, turnînd în gură

Deodată vinul, și-arătînd spre foi,

Ceru din nou din dulcea băutură.

«Mai toarnă vesel! Și să-mi spui apoi Ce nume porți? Să-ți dau, cum îți dădură Și alții,-un dar, să-ți amintești de noi! Că și la noi e vin și crește bine,

Dar ăsta e nectar, al tău, străine!» A zis, și i-am turnat în cupa naltă, De trei ori i-am turnat, și a sorbit Prostește-așa trei cupe dup-olaltă.

Iar cînd văzui că-n minți i s-a suit Și ochiu-n cap de-atîta vin îi saltă, Cu vorbe dulci ungîndu-l i-am vorbit: «Să-ți spui cum mă numesc? Să viu aproape. Dar nu uita nici tu apoi, cicloape,

Să-mi dai, precum ai spus, făgăduitul De tine dar! Eu Nimeni sînt! Și-a mea Iubită maică-mi zice și iubitul

Părinte-astfel, și toți, și tu de-ai vrea!” Am zis, și drept răspuns mi-a zis cumplitul: «Pe cel din urmă deci îl voi ținea

Pe Nimeni să-l mănînc, și nu-nainte, Și-acesta-i darul cel de-adus aminte.» A zis și s-a trîntit, zăcînd pe spate, Și-atotdomolitorul somn l-a prins.

Dar din gîtlej vărsa nemestecate

Bucăți de carne și de vin nestins.

Iar eu atunci cu mînile-ncleștate

Băgai sub spuza focului aprins

Țepușa deci să se-nfierbînte bine,

Și soții-i îndemnam să stea cu mine. Cînd parul fu să prind-aproape pară, Chiar verde-așa cum fu, și cînd lucea Grozav de-nfierbîntat, l-am scos afară, Iar soții-n jur, și-un demon ne făcea Nespus de iuți. Înfipsem așadară

Țepușa-n ochi, iar soții de sub ea

Cu mînile-o-nvîrteau; deasupra însă

Eu stînd, o apăsam ținînd-o strînsă, Precum un om ce stă și sflederește

O grindă de corabie, iar de jos

Țin sflederul, pe care-îl cîrmuiește, Alți inși din două părți și trag vîrtos Cureaua lui, și-astfel el se-nvîrtește, Așa călitul par, și greu și gros,

In ochi i-l învîrteam, și răvărsate

Curgeau de sînge unde-nfierbîntate

Și-ntreagă-i arse-a ochiului lumină, Iar abur cald sprîncenele-i pîrli

Și genele, și-orbita roșie plină

De foc și sînge-ntru adînc trosni,

Arzînd tot ochiul pînă-n rădăcină.

Precum deci un fierar care-ar căli

O teslă mare-ori un topor, și trece

Din foc de-a dreptul fieru-n apă rece, Făcînd să sfîrîie grozav de tare

Căci asta pune-n fier puteri deplin, Tot astfel sfîriia cu zgomot mare

Și ochiu-n jurul pîrghiei de măslin. Deci el a scos un plin de-nfiorare

Și-atît de groaznic vai, și-atît de plin De vuiete-a urlat atunci ponorul,

Că-n fugă spaima ne-a luat cu zorul. Iar el, zmulgînd țepușa-nfierbîntată, Și toată sînge roș, din ochiul stins, Departe-o azvîrli-n ponor deodată,

Și scos din minte de dureri, a prins Să urle-apoi, chemînd cu-nfricoșată

Chemare-a sa, pe cîți pe-acel întins Ostrov trăiau, ciclopi, prin peșteri mute, Pe nalte culmi de munți, de vînt bătute. Iar ei au auzit și s-adunară

Venind din multe părți, și-au întrebat Stînd roată-n jurul peșterii pe-afară: «Ce-ți este, Polifem, de-ai tulburat A nopții pace-ncît ne deșteptară

Atîtea urlete ce-ai scos, din pat?

Ori oameni muritori îți prad-averea, Te-omoară-n chip viclean ori cu puterea?» Urlînd, le-a dat din peșteră răspunsul: «Ah, Nimeni nu m-omoară, frați ai mei, Cu sila! Iată, Nimene, pe-ascunsul!» Acest răspuns deci auzindu-l ei:

«Păi, sîngur dacă ești în nepătrunsul Ponor, atunci de ce mai zbieri? Ce vrei? Să-ți suferi boala ce de Zevs ți-e dată Și roagă-l pe Poseidon, că ți-e tată!» S-au dus apoi. Iar inima din mine

Rîdea, căci eu c-un nume mincinos

Pe toți i-am înșelat așa de bine.

Dar el, gemînd cu scîncet ticălos,

Și-n lături stînca dînd, el stete jos. Cu-ntinse brațe pipăia, nebunul,

Că doar ne-ar prinde poate viu pe vreunul, Avea niște berbeci frumoși, spurcatul, Cu lîna pînă pe pămînt, și grei

Și foarte grași, și-așa făcui deci sfatul, Să-i leg deolaltă tot pe cîte trei

Cu loaze tari (acestea erau patul

Ciclopului) și-așa să fac cu ei:

Sub cel din mijloc omul să s-apuce,

Iar doi s-acopere ce-al treilea duce. Deci trei duceau pe-un om; dar pentru mine Pe cel mai bun din toți mi l-am ales, Și-așa m-am prins de spetele lui pline Și-ntrai subt el și-n părul lui cel des M-am prins cu mînile-ncleștate bine. Astfel eu așteptam acum să ies

Și stam subt el cu inimă-ndrăzneață, Dorind s-ajung și sfînta dimineață.

Cînd zorile-au venit, deci începură

La ușă să se-ndesuie zbierînd,

Să iasă turma, și făceau și gură

Nemulse mamele-n ocoale stînd.

Ciclopul însă, chinuit de-arsură,

Sta-n uș-acum și pipăia pe rînd

Pe care cum ieșea, pe spate, prostul, Și nici nu bănuia că-i altfel rostul, Că rînd pe rînd cîte-un tovarăș trece, Legat sub pieptul marilor berbeci!

Și-n urma tuturor și-al meu berbece, Greoi de Lîna-i și de mine, deci;

Simțeam cum pe spinare și-l petrece

Cu mînile și-i zise așa: «Tu treci,

Berbece drag al meu, azi cel din urmă, Și tu-mi erai oricînd întîiu-n turmă! Tu-n fruntea tuturor pășteai pe cale Și flori și ierbi; și cătră văi ce curg Cu drag murmur, tu-ntîi fugeai la vale, Și-ntîi veneai spre peșteră-n amurg. Și-acum la coadă tu! Ți-e poate jale, Că roși șiroaie calde mi se scurg

Din ochiul scos? Că mă-mbătară hoții, Acest mișel de Nimene cu soții!

Dar n-o să-mi scape el, că n-are unde! Tu minte-acum, ca mine, de-ai avea,

Și dac-ai fi cu glas să-mi poți răspunde Pe unde stă ascuns de frica mea,

Să-l scot din colțu-n care mi s-ascunde, Bătîndu-l de păreți i-aș împrăștia

Toți creierii pe jos, să-mi scot amarul De cîte rele mi-a făcut tîlharul!»

Așa vorbindu-i, l-a lăsat să iasă.

Iar cînd apoi de-ajuns mă-ndepărtai

De-ocolul lui și de spurcata-i casă, Ieșind de sub berbece, dezlegai

Pe soții mei, și iuți, cu turma grasă Pornind-o-n jos, noi o goneam pe plai. La mal se bucurau rămașii foarte

De noi aceștia ce-am scăpat de moarte, Dar foarte mult jăleau cu fața plînsă Pe cei uciși în groaznicul ponor.

Eu semne le făceam cu ochii însă

Și-ndemn le dam să lase plînsul lor. Și-n navă să-mi adune turma strînsă, Ca-n grabă să plecăm, că-i mare zor. Deci stînd la rînd pe lavița vîslării, Băteau cu vîsla sterpul cîmp al mării. Cînd fui departe cît s-aude gura,

Strigînd către ciclop, așa-l mustrai: «Rău lucru fu să-ți verși prostește ura Pe oameni slabi, ce-n peșteră-i mîncai! Acum, cic oape, ți-ai umplut măsura

Cumplirii tale, că-ndrăzniși să dai

Pieririi oaspeți chiar la tine-n casă! Deci Zevs și zeii-acum bătut te lasă!» Așa strigai, dar el cu mult mai tare Urla-n mînie și rupînd apoi

Un colț de munte-l azvîrli pe mare.

Acesta-n fața navei lîngă noi

Căzînd, făcu-n cumplita-i scufundare Să umplă marea și să dea napoi

Corabia noastră cu rentoarse valuri, Încît ne-apropia să dăm de maluri.

Atunci, văzînd în ce primejdie-o mînă, Luînd o lungă suliță ce-avui,

De mal proptind-o cu-ndrăzneață mînă, Împinsei nava pînă ce-o văzui

Din nou scăpată și pe larg stăpînă.

Deci semn cu capul cătră soți făcui

Să scape-al nostru vas de răutate,

Iar ei vîslau cu brațele-ncordate.

Dar cînd am fost departe-ajuns în mare, De două ori pe-atît ca-ntîiul rînd,

Eu iarăși vrui să strig, dar foarte tare Fărtații mă rugau, și mult și blînd: «De ce mai vreai s-ațîți dihania care De-abia acum c-o stîncă aruncînd

Ne dete nava pînă lîngă maluri,

Încît credeam că toți pierim în valuri! De-aude deci vrun sunet orb rămasul

Ciclop acum, va prinde vrun pietroi, Zvîriind spre partea unde-aude glasul, Și, ori va da iar vasul înapoi,

Ori capul ni-l va sparge-ori chiar și vasul, Căci foarte tare-aruncă după noi!»

Așa mi-au zis, dar nu mă-nduplecară, Că-n inimă purtam mînie-amară.

Și-așa strigai din nou: «De-o fi să fie Cîndva să mi te-ntrebe-un om, să-i spui De unde-ți vine-amara ta orbie,

Tu spune-așa, că Odiseu, al cui

Părinte e Laert, te-orbi-n mînie,

Și-n Itaca-n ostrov e casa lui.»

Așa i-am zis. Iar el, cu gemet mare, Lui sieși își vorbea și cu mustrare: «M-ajunge, vai, ce scris în zodii-mi fuse Și-mi spuse-acel Telem a lui Efrim,

Prorocul cel ce prorocii știuse

Și multe noi îl întrebam să știm,

Și-aici îmbătrînind la toți ne spuse Ciclopilor, ce soart-o să trăim!

De ochi mi-a spus — și iată-s drepte toate — Că fiul lui Laerte mi-l va scoate,

Dar eu de-a pururi m-așteptam să vie În țară la ciclopi un om voinic

Și foarte tare mi-l credeam să fie!

Dar iată că m-orbi un de-nimic

Și-un slab, ca vai de el, și-ntr-o beție! Dar haide, Odiseu, să-ți fiu amic,

Să-ți dau un dar! Și lui Poseidon sfîntul Să-i cer ca-n drum tot bun să-ți fie vîntul! Al lui sînt eu și-i mîndru că mi-e tată, Și-mi poate da și leac, numai de-o vrea, Dar nimeni altul nu, și niciodată!»

A zis, și i-am răspuns: «O, de-aș putea Să-ți sting acum suflarea ta spurcată Și-n iad să te trimit cu mîna mea,

Așa cum știu că n-o să-ți afle leacul Poseidon tatăl tău cît o fi veacul!» Iar el, nălțîndu-și palmele-ncheiete Spre cer, cu ochiul cel ce fu-ntre foști, Ruga pe zeul cel cu-albastre plete:

«De sînt eu fiul tău și mă cunoști,

Stăpîne-al mării, tu furtuni trimete Și fă pe-acest spulberător de oști,

Pe fiul lui Laert, să nu mai vie

În Itaca și acasă-n vecinicie!

Iar dacă-i este scris să vadă iarăși Și casa lui și malul dulcii țări,

Tîrziu de tot și rău ajungă-n țară-și, Cerșind o navă, după ce pe mări

Va pierde-ntîi pe toți ai săi tovarăși, Și-acasă el găseasc-amare stări!»

Așa el se ruga cu vorbe multe

Și gata fu Poseidon să-l asculte.

Iar el, rupînd în marea lui durere

O și mai mare stîncă, o-nvîrti

Și puse-n mîni întreaga sa putere,

Iar stînca-n zbor aproape ne lovi

La cîrmă nava, iar de-a ei cădere

Umplută marea-n lături năvăli

Și duse nava cu rentoarse valuri,

Încît aproape ne-o izbi de maluri.

Iar cînd am fost ajuns unde-ale mele Corăbii le lăsai, la mal în rînd,

Și bieții soți plîngeau pe lîngă ele Și foarte ne-așteptau, cu multe-n gînd De soarta noastră bănuite rele,

La mal noi trasem nava și-n curînd

Ieșind pe prundul mării cei slăvite, Am scos cîte-am răpit din stînă vite. Și dreaptă parte-am dat la fiecare,

Căci nu voiam s-aud vrun tînguit

Că-mpart făcîndu-mi partea mea mai mare. Dar soții mei mi-au dat, deosebit

De partea mea, berbecele pe care

Lui Zevs acolo-n mal i l-am jertfit, Arzînd și coapse și grăsimea strînsă. Lui nu-i păsa de jertfa noastră însă, Ci-n mintea lui gîndea cum să-mi omoare Pe soți, pierzînd și navele ce-aveam! Deci pînă ce-a fost zi pe cer și soare, Noi stînd mîncam fripturi aici și beam, Iar cînd apoi veni-ntunecătoare

Și-adîncă noaptea cea care-o doream, Pe mal noi ne culcarăm după cină

Și stam să vie-a zilei dragi lumină. Iar cînd veni și fiica dimineții,

Porunci am dat să intre soții mei

În nave iar. Și-au dezlegat băieții

Odgoanele, și-ntrînd băteau mereu

Cărunta mare-n numărul lopeții.

Și-așa pluteam pe mare-acum cu ei,

Mîhniți de-a soților cumplită soarte, Dar și voioși c-am fost scăpați de moarte!

Cartea X

Ne duse-acu-n Eolia data soarte

În țara lui Eol a lui Ippot,

Un drag amic al celor făr’ de moarte. Un zid încunjura, de-aramă tot,

Ostrovul său de stînci, ce, multe foarte Păreți spre cer din neagra mare scot. Lui doisprăzece fii Cel Sfînt îi dete, Și șase-au fost feciori și șase fete. El fiilor le-a dat neveste-n casă

Pe cele șase fiice. Și mîncau

Cu tata lor și mama la o masă

Și-s fel de fel mîncările ce au.

Li-e plin palatul de miros ce-l lasă

Nespus de multe jertfele ce dau,

Iar noaptea dorm lîng-ale lor cinstite Neveste-n paturi foarte-mpodobite.

Sosit la casa lor ei m-ospătară

Și-o lun-aici silit fui să petrec.

Ei multe despre Troia mă-ntrebară,

De-al nostru drum și de poporul grec. Le-am spus de toate-așa cum se-ntîmplară, Dar cînd în urmă le cerui să plec,

Rugîndu-i să m-ajute de se poate,

Ei n-au zis nu, și-mi deteră de toate. Deci multe vînturi iuți, șuierătoare, Mi-a pus într-un burduf de bou bătrîn, Căci Zevs pe cîte vînturi bat sub soare Le dete lui Eol, iar el stăpîn

Cînd vrea le-oprește-ori drum le dă să zboare. Legă burduful deci, ca să rămîn

Ferit de vînturi, strîns c-o sfoară bine, Spre-a nu ieși nici bori oricît de line. Și-apoi și drumul bun ca să ne fie,

Un dulce vînt de-apus Eol trezi.

Dar n-a fost scris așa, căci o prostie La toți ai mei pierirea le-o urzi.

Deci nouă zile-n marea cea pustie

Plutirăm nentrerupt, și-a zecea zi

Zărirăm țara Itacei și-alocuri

Vedeam pe mal (c-aproape-am fost) și focuri. Atunci, lăsîndu-mi nava-n grija cetei, Plecîndu-mi capul adurmii, pătruns

De trude lungi, cum tot la cîrmă stetei, Căci vrînd ca să mă văd mai iute-ajuns, Din mîna mea eu nimănui n-o detei.

Iar soții mei vorbeau acu-ntr-ascuns, Crezînd c-aș duce-argint și-averi cu mine Și-Eol mi-a dat știu eu ce mare bine. Și-așa-ntre ei vecinul cu vecinul

Șoptea zicînd: «Ce lucru de mirat!

Cum toți îi ies acestuia cu plinul,

Prin orice țări și-orașe-ar fi umblat! Și ce de-averi nespuse din tainul

De prăzi din Troia știu c-o fi-ncărcat! Iar noi, părtași la tot ce el făcuse, Venim săraci și goi precum ne duse.

Acum și-Eol i-a dat de prietenie

Acest burduf! Dar haide-ncetinel,

Fărtați, să căutăm, cam ce-o să fie,

Și cît argint și aur este-n el!»

Astfel vorbeau. Iar multa lor prostie I-a-nvins și-au dezlegat burduful cel Cu vînturi, vai, c-abia ce-l dezlegară Cumplite-au năvălit din el afară!

Nebunii-acum boceau a lor lumină,

Căci valvîrteju-mpinse nava iar

În larg, pe marea cea de vifor plină! Sării atunci, trezit de-un plîns amar, Și cînd văzui, eu cel fără de vină,

Cu gîndul mă luptam, că ori să sar

Din nava mea, să pier de veci în spume, Ori mut să rabd, trăind pe-amara lume! Deci stînd acoperit, zăceam în navă

Și-așa răbdai și-aceasta. Dar apoi

De volbura ce-acum bătea grozavă,

Fugea corabia repede-napoi

Spre-ostrovul lui Eol cel plin de slavă, Iar soții mei gemeau. Acoalea noi

Ieșind pe mal, la loc cu apă bună,

Mîhniți în gînd cinarăm împreună.

Iar după ce-am cinat și cina asta,

Pornii, urmat de-un crainic și-un fărtat, Spre casa lui Eol, să-i spui năpasta. Și-ntrînd smeriți, la masă l-am aflat, Cu toți ai săi, și fiii și nevasta.

Deci noi, sosind în curtea lui, am stat Proptiți de pragul ușilor pe-afară.

Iar ei priveau mirați și ne-ntrebară: «Ei, uite pe-Odiseu! Dar ce-i cu tine? Ce zeu vrășmaș te-a-ntors? Căci am făcut Ce-a fost să facem, ca s-ajungi cu bine Și-n țara ta și-oriunde ți-a plăcut!» Mi-a zis și i-am răspuns cu vorbe pline De lacrimi mari: «Fărtații m-au pierdut Fărtații răi și-amara neveghiere;

Vai, dați-mi leac, vă rog, c-aveți putere!» Așa le-am zis cu inima amară,

Cătînd cu vorbe dulci să intr-un ei.

Dar ei steteau tăcuți și se mirară,

Iar tata lor: «Să pleci din ochii mei! Hai, cară-te de-aici și-mi ieși din țară! Pe-un om atît de urgisit de zei

N-am voie să-l primesc să-mi stea la masă Și nici să-l îngrijesc să plece-acasă!» A zis și m-a gonit, și-ofta-n mînie,

Și iar pluteam pe mare-ndurerați,

Și foarte-amar de multa lor prostie

Gemea cu vaiet inima-n fărtați

Și și de trudă-n marea cea pustie,

Căci iar se văd de țară-ndepărtați.

Deci nopți și zile robi am fost lopeții, Și-abia-ntr-a șaptea zi sosirăm, bieții, În Lam, cetatea cea listrigonească.

Păstor aici se schimbă cu păstor;

Acel ce pleacă poate să-ntîlnească

Pe cel ce vine; și-ar putea ușor

Simbria sa-ndoită s-o primească

Un om fără de somn, ca păzitor

De vaci și oi, căci drumul de noptate, Cu cel de zori sînt lunci învecinate. Intrarăm deci în mîndrul port, pe care Înalte stînci ce-n jurul lui se-ntind Îl apără, așa că la intrare

Ca două-aripi tot locul îl cuprind

Și-un strîmt gîrlici la gura lui el pare. Acolo deci cu toții năzuind,

În strîmtu-acel liman intrară soții,

La mal legîndu-și navele cu toții.

Căci val cu val nicicînd nu se mănîncă, Nici mic, nici mare,-aci-n limanul mort, Ci-i limpede mereu și-n pace-adîncă.

Eu nava însă nu mi-am dus-o-n port,

Ci-n margini mi-o legai d-un colț de stîncă, Afară-n larg, cu-odgoane tari de tort, Și-n grabă mă urcai pe-un vîrf de unde Puteam cu ochii mult ostrov pătrunde. Dar nu văzui nici om, nici plug ce ară, Nimic și nicăiri, ci numai fum

Ieșind de undeva. Trimesei dară

Pe trei fărtati aleși să vad-acum

Ce neam mănîncă pîne-ntr-astă țară.

Mergînd, ei deteră de-un neted drum

Al carălor cu greu-ncărcăturii

Ce vin spre-oraș cu lemne-ale pădurii. În margine de-oraș voinica fată

A regelui din Lara scotea-n ulcior

Din limpedea și-Artacia chemată

Fîntînă sfînt-al căreia izvor

Vestit era, iar apa lui curată

Hrănea-ndeajuns întreg orașul lor.

Deci stînd, au mers la dînsa și-o-întrebară Ce neam sînt ei și cine-i domn în țară. Ea n-a tăcut, ci le-arătă palatul

Vestitului ei tată. În palat

Găsiră pe nevasta lui, cu statul

Asemeni unui deal, și s-au mirat.

Deci ea se duse și-și chemă bărbatul, Fe-Antipate, ce sta-n obștescul sfat. El și veni, voios de-această știre,

Că-și și pusese-n gînd a lor pierire. Deci cum sosi, prinzînd făr’de zăbavă Pe-un soț de-al meu, el prînz făcu din el. Cei doi scăpînd, veneau speriați la navă. Dar foarte-acum urla acest mișel

De-Antipate-n mînia lui grozavă

Și-ai săi i s-adunau ș-așa-ntr-un fel, Că nu de om făceau în goană pașii,

Ci iuți veneau și mari ca uriașii.

Și stînd pe stînci izbeau de sus departe Cu groaznici bolovani ce și-i rupeau

Din stînci, și se frîngeau acum catarte, Și-a fost … … … … … … . .

De vuietul cumplit de nave sparte,

De vaiete de oameni ce piereau,

Prindeau pe-ai mei ca peștii-n strîmta mare, Gătind din ei scîrboasa lor mîncare.

Ci-n vreme ce piereau acum grămadă

Ai mei, cei prinși în mare-nvălmășag, Eu repede-am tăiat cu lucia spadă

Odgonul gros, și mă grăbeam să trag

Corabia-n larg, rugînd pe soți să șadă Pe bănci cu vîsla-n mînă de li-e drag Al vieții duh, și-mi ascultară ruga

Iar ei băteau icnind albastrul mării, Speriați că pier aici. Și-avui noroc

Să scap la larg de stîncile pierzării. Dar cîte nave-avui în strimtul loc,

Pieriră toate-n voile-ntîmplării.

Și-așa pluteam pe larg, plîngînd cu foc Pe cei pieriți, pe-ai noștri dragi tovarăși. Dar veseli c-am scăpat la largul iarăși Spre-a Eei țară vîntu-apoi ne dete.

Aci trăia-n ostrovul sfintei mări

Frumoasa Circe cea cu mîndre plete.

Grozava zînă meșteră-n cîntări

Și-o sor-a mult pățitul Eete.

(Ei mam-aveau pe doamna naltei zări,

Pe Perse, care-a fost a mării fată,

Iar Soarele cel sfînt le fuse tată.)

Aci ne-oprirăm nava-n malul mării

Și-un zeu din cer ne-aduse-n loc scutit. Deci frînți de-amar și trudele vîslării, Noi două nopți întregi am poposit,

Cu pieptul ars de-otrăvile-ntristării. Și-a treia zi, cînd cerul a-nflorit,

Mi-am pus pe umeri spada și, grozavă

O suliță luînd, plecai din navă

Pe-un deal învecinat, avînd credință

S-aud prin văi vrun glas al oarecui

Ori poate-n șes să văd vro locuință.

Dar n-am văzut nimic. Ci cunoscui

Un mîndru-ostrov și-ntins cu prisosință, Cu multe lungi poteci de-a latul lui

Și-n mijloc multe mari păduri și dese, Și-un fum de undeva vedeam că iese.

Văzînd ăst fum, mi-a dat dintîi prin minte Să merg să-ntreb. Și iar gîndii să stau, Că-i timp tîrziu, pe-al zilei miez fierbinte, Și soții mei mîncare-n navă n-au.

Și-așa crezui că-i bine mai nainte

Să merg și prînz fărtaților să dau,

Și-n urmă să trimit vro doi tovarăși, Și-așa mă scoboram spre mare iarăși.

Aveam pînă la mal puțină cale 64,

Cînd milă poate-avu de mine-un zeu

Și-un cerb cu coarne nalte-aduse-n vale, Deși era tăcere-n jurul meu.

Din codru-nvecinat, voinic în șale6S, Venea spre locul unde-am fost și eu,

Adus să bea de-o sete-ucigătoare,

C-ardea ca un cuptor aprinsul soare.

Cînd deci ieșit din codru-aproape-mi fuse, Izbindu-l între spete-l așternui

Și-adînc în vintre-arama-l străbătuse. Atunci mugind cu vaiet îl văzui

Căzînd în colb, iar sufletu-i se duse. Proptindu-mi deci picioru-n gîtul lui, Îmi smulsei sulița cea grea din rană

Și-o pusei jos pe iarba din poiană.

Și-am rupt din crîng mlădițe și nuiele Să-mi fac împletituri de vînciuri moi, Cam cît un braț, și la un loc cu ele

Picioarele-i tuspatru le-am legat, și-apoi În gît luînd povara fiarei grele,

Mergeam proptit pe lancea mea, greoi, Căci nu puteam să-l port numai pe-o mînă, Că foarte mare-o fiar-a fost, bătrînă. Ajuns la navă-l detei jos din spate,

Și-așa-ndemnam pe soții mei zicînd:

«Hei, dragi fărtați, oricît amar ne bate, Noi nu vom merge-n Hades pînă cînd

Nu-i scris de zei hotarul sorții date! Gătiți acum ospățul în curînd,

Să nu-i dăm foamei păs să-ntindă chinul, Cît timp e grîu-n saci și-n oluri vinul!» Așa le-am zis, iar soții m-ascultară. Ieșind grăbiți din caldul așternut

Și-umblînd pe lîngă cerb se minunară, Căci cerb mai mare nici n-au mai văzut. Iar după ce-au privit de-ajuns la fiară, Spălîndu-se pe mîni, au început

Să fac-un prînz crăiesc acolo soții,

Și-am stat pînă-n amurg, mîncînd cu toții. Și-așa ne-a-nveselit și azi Preasfîntul, Iar cînd apoi lumina-n cer s-a stins

Și noaptea scoborî-nvălind pămîntul,

Trudiți pe malul mării ne-am întins,

Iar marea ne-adormea, cîntîndu-și cîntul. Ci-n zori de zi, cînd dulce s-a aprins Lumină-n cer, chemai la adunare

Pe toți ai mei și-am zis cu supărare: «Voi soți ai mei în luptele vieții,

Primiți-mi vorba ce-aș avea de spus!

Noi nu mai știm de multă vreme, bieții, De mergem înspre zori, ori înspre-apus, Nici unde iese-n faptul dimineții

Și-apune seara soarele de sus.

De-aveți vrun sfat, să-l spuneți mai cu grabă; Din partea mea, nădejdea este slabă,

Căci ieri din deal, privind în larga zare, Văzui acest ostrov și-n jurul lui

Tot mare cît te uiți, și numai mare.

Dar locul este șes, și-atît putui

Să văd, că-n mijloc este-un codru mare Și-un fum la mijloc de păduri văzui.» Am zis, dar ei răspuns n-au dat cuvinte, Ci vai și plîns, căci și-au adus aminte De-Antipate din Lam și ce pățiră

Cu groaznicul ciclop, acel ce-a stîns Pe-atîția soți. Și-n hohot izbucniră

Cu toți acum, dar orișicît au plîns,

Cu plînsul lor nimic nu izbutiră.

Degrabă deci pe toți acum i-am strîns Și-n două-i desfăcui și-un cap le detei, De el s-asculte toți părtașii cetei,

Pe una Evriloc s-o aibă-n samă

Iar pe-alta eu. Și-apoi, după noroc,

Noi sorți amestecînd în coif de-aramă, Ieși la sorți să plece Evriloc,

Acel ce-mi fu rudenie după mamă.

El deci porni, și toți plîngeau cu foc, Cei douăzeci de inși plecați cu dînsul, Dar nici rămașii n-am slăbit cu plînsul. Mergînd găsir-a zînei cei cumplite

O casă-n munți, cu luncă-n jurul ei,

Clădită nalt din pietri mari cioplite Și fiare-n jur erau și lupi și lei,

Toți blînzi, de-otrava ierbilor vrăjite, Căci n-au sărit să spintece pe-ai mei, Ci-n pace-au stat și-n liniște cu totul, Băteau din cozi și-i miroseau cu botul. Precum deci cînd se scoală de la masă Stăpînul lor, din cozi și cînii bat,

Căci el plecînd, fărâmături le lasă,

Așa și-acelea fiare-au arătat

Bătînd din cozi ce mult de-ai mei le pasă. Ci-ai mei, văzîndu-i lupi, s-au spăimîntat, Deci stînd la ușa ăstei case soții,

O vreme-au ascultat, tăcînd cu toții, Ce dulci cînta cîntări nepomenite

Țesîndu-și zîna mîndra pînz-a ei,

Așa cum sînt de-apururi strălucite,

Supțiri și dulci orice lucrări de zei. Deci cel mai drag din toți ai mei, Polițe, Așa-ncepu: -«Un om, iubiții mei,

Aievea țese-aici și-și cîntă cîntul

Și dulce-n jur răsună-ntreg pămîntul! Femeie-o fi, ori zîn-aci-n cămară,

Noi haideți s-o strigăm!» Așa le-a zis Și-apoi strigă și toți ai mei strigară. Iar Circe-i auzi și le-a deschis,

Poftindu-i îndelung, și toți intrară

Pe mîndre uși, c-așa le fuse scris.

Viteazul Evriloc afară stete,

Căci lui prin minte-o bănuială-i dete. Pe mîndre bănci și scaune ea-i duse

Și caș apoi cu pîne frămîntînd,

Le-a dat și miere, dar în vin le puse Și multe ierburi rele-amestecînd,

Să-și uite și de mama ce-i născuse.

Iar ei gustară toți din el pe rînd,

Iar ea-i lovi cu bățul ei deodată

Și-n porci schimbați, îi duse-ntr-o poiată. Aveau acum și rît, și coame crețe,

Și glas de porc, dar mintea le-a rămas De om, precum a fost. Și-așa-n cotețe Plîngeau, iar Circe-n fața lor a tras In troci acum și poame pădurețe

Și ghindă de stejar și jîrul gras

Și alte-asemeni fructe de tot soiul,

Ce-au porcii-acei ce scurmă-n curți noroiul. Veni să spuie pătimirea toată

În fugă Evriloc la mal acum,

Dar nu putea din gura lui să scoată

Cuvinte-ntregi și limpezi nicidecum,

Oricît de dornic s-opintea să poată,

Căci spaima-i zăvorîse-al vorbei drum Și-n ochii lui un lac făcuse plînsul, Iar sufletu-i vestea ce-amar e-ntrînsul. Dar cînd în urmă noi, cu stăruite

Și pline de-nspăimare vorbe-am pus

Putere-n el să aibă lămurite

Cuvinte-n gură, tremurînd ne-a spus,

Și-așa-ncepu: «Noi deci, preastrălucite Al nostru rege, prin ostrov ne-am dus Și-am dat în munți, pe-o culme luminată Din orice loc, de-o casă minunată

Și-aici cîntînd, a caselor stăpînă

Țesea-n război, dar nu știurăm ce-i,

Femeie-așa ca pe pămînt, ori zînă.

Deci ea, cînd îi strigară soții mei,

Deschise ușa și-i luă de mînă

Și toți au curs prostește-n urma ei.

Eu singur n-am intrat, că-n gînd îmi dete C-ar fi vro curs-a vranei minți șirete. Pierir-apoi cu toți așa deodată

Și nu s-au mai întors, oricît am stat Pîndind, că poate-acum, acum s-arată.» Așa vorbi. Și-atunci eu mi-am legat

Pe umeri spada cea-n argint lucrată.

Și arc și tolbă, și porunc-am dat

Pe-același drum acolo să mă ducă.

Dar el văzui că gleznele-mi apucă

Și-mi ține strînși cu mînile-amîndouă Genunchii-așa că nu părea că-i viu.

Din ochii plini de-a plînsului său rouă: «Nu-mi face si ă, rege-al meu, să viu Cu tine-n deal la altă moarte nouă,

Ci lasă-mă pe loc, căci bine știu

Că n-o s-aduci nici gloata cea rămasă, Nici viu în veci tu n-o să ieși din casă. Mai bine haid’ și fără de zăbavă

Tu ia pe-acești de-aici și fugi cu ei Și-abate-așa pierirea cea grozavă!»

Așa mi-a zis și i-am răspuns: «De vrei, Tu stai și bea și dormi aici la navă! Eu trebuie să plec la soții mei,

Să-mi scap de moarte și de rău flăcăii.» Am zis, și-am și pornit în susul căii. Dar cum mergeam spre locurile sfinte

Și-aproape fui de groaznicul palat,

Deodată Hermes îmi ieși nainte,

Frumosul zeu cu coifu-ntraripat.

M-a prins de mînă și-mi vorbi cuvinte; Și-asemeni c-un flăcău era la stat,

Cînd barba-ncepe să-i înspice fața

Și abia-i zărești numai ca puf mustața. «Dar unde iar te-mpinge nenorocul

— Îmi zise el — și unde mi te-ntorci, Prin rîpi și văi, făr-a cunoaște locul? Nu știi că soții tăi cu toții-s porci În casa Circei? Și te mînă focul

Și poate-n gîndul tău tu planuri torci Să-i scapi? Dar cred că nu te vei întoarce Nici însuți tu, oricîte-n minte-ai toarce, Și soț vei fi-ntre soți, un porc adică. Deci haide să te scap de-o moarte rea. Na, du-te-n casa Circei, făr’ de frică, Avînd cu tine-o buruian-a mea,

Să scapi de-un rău ce-asupră-ți se ridică. Și stăi să-ți spui și ce va face ea,

Cumplite viclenii ca să te-omoare.

Va pune-n vin fierturi fărmecătoare

Și-n pînea ta otrăvuri tari turna-va. Deci iarba mea tu-n vinul cel de-ospăț S-o pui pe-ascuns, căci farmecul și-otrava Nimic nu-ți va strica. Dar să te-nvăț Pe rînd, ce va mai face-apoi grozava. Cînd ea te va lovi cu lungu-i băț.

Trăgîndu-ți spada-n furia cumplirii,

Tu sari la ea, ca vrînd s-o dai pieririi. De spaim-atunci ea dulce-o să te cheme Să dormi în pat cu ea. Iar tu să vrei, Căci scapi astfel și soții de blesteme Și-o-mbuni să-ți dea de toate cîte cei. Dar cere-ntîi să jure-ntr-astă vreme

Pe Stix cel sfînt, că-i dreaptă-n gîndul ei, Ca nu cumva, mințind, să te dezbrace, C-apoi din tine-un slab și-un rău va face!» Vorbind așa, el scoase la lumină

Și-mi dete-o iarbă zmulsă din pămînt, Spunînd și firea ei. La rădăcină

Ea neagră e, dar florile ei sînt

Ca laptele, și-n lumea cea senină

Ei mol îi zic toți zeii-n cerul sfînt. Și greu e pentr-un om s-o poată scoate, Ci lesne zeii-acei ce le pot toate.

Hermia deci spre-Olimp plecă-nainte.

Iar eu mergeam spre-al Circei larg palat, Și multe-mi clocoteau, mergînd, prin minte. Deci cînd am fost la ușa ei, am stat; Iar ea, simțind strigatele-mi cuvinte, Veni-n curînd și foarte m-a chemat

Să intru-n casa cea frumos clădită;

Și-urmînd intrai cu inima-ndoită.

Deci ea m-a dus pe-un tron bătut cu cuie De-argint; și-aveam sub tălpi un scăunel. O cup-aduse-apoi, nectar să-mi puie,

Dar multe ierburi tari turnat-a-n el

Și-mi da să beu, cu gînd să mă răpuie. Iar eu băui și n-o simții de fel.

Ea zise-atunci, lovindu-mă cu bățul:

«La porci acum, cu ei să-ți faci ospățul!» Dar eu atunci cu sabia ridicată

Cumplit sării spre ea, ca vrînd s-o tai. Ea tare-atunci țipînd, fugi plecată

Sub brațul drept pe care-l rădicai.

Cuprinse-apoi genunchii mei deodată

Și-așa zicea plîngînd: «Stăpîne, vai, Ce om ești tu? Din ce părinți, străine? Mă prinde-o groază cînd mă uit la tine! Cum nu te-a-nvins vrăjita băutură?

Căci bine te-am văzut sorbind din ea, Și orișicine-o pune-o dată-n gură

Rămîne rob vrăjit în mîna mea!

De tine însă nu-i fermecătură

În stare-a se lipi, oricît ai bea!

Doar nu ești tu, ori ești, de bună seamă, Acel pe care Odiseu îl cheamă?

Căci Hermes, cel ce vine-n veci și pleacă Îmi tot spunea de-acest viteaz mereu, Și-așa zicea că-n navă-i o să treacă, Venind pe-aici din Troia, Odiseu.

Dar haide-acum și pune spada-n teacă, Iar noi să ne suim în patul meu,

Și-al dulcei dragosti foc să ne-mpreune, Spre-a fi-ntre noi de-acum cu gînduri bune!» A zis. Dar i-am răspuns: «Ce-mi dai tu sfatul Să fiu cu tine blînd și să mă-mpaci,

Cînd porci făcut-ai, Circe, prin palatul Cel mîndru-al tău, pe bieții mei ortaci! Cu gînd viclean mă chemi acum în patul Odăii tale, vrînd să mă dezbraci,

Iar după ce vestmîntul mi-l voi scoate, Fricos tu să mă faci și slab la toate? Dar nici nu mă gîndesc să dorm cu tine, De nu voiești, zeiță,-ntîi să juri

Cu mare jurămînt, că n-ai spre mine

Vrun gînd viclean ori rele-nvîrtituri!» Așa i-am zis, iar ea, ca să m-aline,

A și-nceput din rostul sfintei guri,

Iar după ce-a jurat, de mîn-o strînsei, Și-am mers apoi să dorm pe vrerea dînsei. Ci-n vremea asta patru servitoare

Făceau prin casă multele lucrări.

(Se nasc din codri-acestea, din izvoare, Și sfinte rîuri ce se varsă-n mări.)

Deci mîndre o fată așternea covoare

De purpură, pe scaune-n cămări,

Și-asupra lor de in lăicere-alese.

A doua fat-apoi, pe lîngă mese

Largi scaune-a adus, iar dup-aceea

Pînere de-aur scump pe mese-a-ntins

Și vin turnă-ntr-un ol de-argint a treia, De cei ce stinge-al grijii foc nestins, Și cupe de-aur a-mpărțit femeia.

Iar de-altă parte focul l-a aprins

Sub larg cazan cu apă-n el, a patra,

Văzînd de flăcări, ca să-ncindă vatra. Deci cînd n-a fost nici iute-apoi, nici lină, Călduță apa,-n largul vas intrînd,

Șezui în putina ce sta vecină,

Iar fata asta și-ncepu luînd

Din marele cazan, cu oala plină,

Să-mi toarne-așa pe umeri pînă cînd

Cumplita trudă, cea pînă la oase

Intrată-n mine, ea din trup mi-o scoase. Iar după ce-am ieșit spălat din baie

Și uns deplin, pe umeri mi-a adus

Manta să mă-nvelesc, și-alt rînd de straie. Pe-un tron apoi, de aur, ea m-a dus,

Cu ținte mari de-argint, într-o odaie Și-un mîndru scăunel sub tălpi mi-a pus. C-un larg lighean de-argint apoi o fată Veni, și-avea-n lighean frumos lucrată Din aur scump, o galbenă căniță,

Și-așa-mi turnă pe mîni și mă spălai. Mîncări aduse-apoi o chelăriță,

In fața mea, pe-un așternut măsai,

Mîncări cum poți găsi la o zeiță.

Deci foarte mă-mbia, dar nu mîncai,

Ci stam gîndind necazuri de-ale mele

Și multe bănuiam tot lucruri rele,

Băgă de seamă sfînta zînă însă

Că mînile spre pîne nu le-ntind

Și stau tăcut și inima mi-e strînsă,

Și-alături îmi veni și-a zis vorbind: «Ce stai ca muții, și cu gura plînsă, Și nu mănînci? Ori crezi c-aș fi-nvîrtind Alt gînd viclean? Dar n-am jurat, viteze? Din partea asta grija ta-nceteze!»

Așa mi-a zis, și-am zis și eu cuvinte: «Dar fire-aș om cuminte-ar și gusta

Din vin și pîne, Circe, mai nainte

De-a-mi fi scăpat pe cei ce-n casa ta Tu porci mi-i ții acum, lipsiți de minte? I-am zis. Iar ea mergînd cu varga-n mînă, Deschise-acel coteț cu soții mei.

Văzui deci porcii cum afară-i mînă,

Și toți ca nește vieri, și mari și grei. Deci ei venind, steteau pe lîngă zînă. Ea-i unse deci pe rînd cu irul ei;

Încet de pe-al [lor] trup atunci căzură Scîrboșii peri ai vrajei ce-o băură.

Și iarăși oameni se făcură vierii,

Dar mult mai tineri toți, și mai frumoși De cum erau, și mult mai mari vederii. De mîni acum mi se lipeau voioși

Și-un plîns făcut-a loc apoi durerii, Cînd bieții s-au văzut din moarte scoși! Și-atîta jale-aveau în suflet plînșii, C-a prins și Circe-a plînge-n rînd cu dînșii. Și-aproape stîndu-mi zîna cea grozavă, Mi-a zis atunci: «Viteazule-Odiseu

Cel mult pățit! Să pleci fără zăbavă

La navă-n mal și fă cuvîntul meu:

Ascunde-n peșteri toate, cum zic eu,

Și-averi și scule, și-apoi vino iarăși Și-mi ad-aici pe toți ai tăi tovarăși.» Deci mîndru-mi suflet zîna-nduplecîndu-l, Plecai la navă, după vorba ei;

Și-așa să fac, acesta-mi fu și gîndul. Găsii pe lîngă mal pe soții mei,

Cu lacrimi lucii-obrazul lor scăldîndu-l. Și-așa precum zburdalnicii viței,

Cînd vacile se-ntorc pe-amurg acasă

Sătule de pe cîmp de iarba grasă,

Sărind le ies în drum și nu mai poate Nici gard, nici poartă să-i mai ție-n loc Și-n jurul mamei lor mugind dau roate, Așa și-ai mei acum, plîngînd cu foc,

Văzîndu-mă că viu, uitară toate

Și-atît li se păru de mult noroc,

Că n-avea cum mai bine să le pară,

Nici chiar sosiți în mult dorita țară, Și-amar plîngînd, vorbeau cu tînguire: «O, nu ne-ar fi, viteazule-Odiseu,

Mai drag-acum decît a ta sosire

Nici sfînta țară ce-o dorim mereu!

Dar spune de a soților pierire.»

«Acum dintîi voi da — răspunsei eu —

Corabia-n prund uscat și vom ascunde

Și-averi și scule-n peșteri oareunde, Și-apoi să vă gătiți, căci împreună

La Circe-o să ne ducem să-ntîlniți

Pe-ai noștri ce-și petrec în voie bună Cu dulce vin și-n toate mulțămiți.»

Văzui pe-ai mei grăbiți cum mi s-adună, Ci sta mirat și-oprindu-mi pe grăbiți Cu sfatul Evriloc, să nu m-asculte

Și stînd așa, vorbea de spaimă multe: «Vă-mpinge-acum, nebuni de voi, păcatul? În casa asta rea noi ce mai vrem?

În porci o să ne schimbe blăstămatul

Nectar al ei de-ndată ce-o să-l bem,

Și-n lupi și-n lei, ca să-i păzim palatul! Uitați de soții-uciși de Polifem?

Ce-avea Ulise-atunci cu el să-i poarte? Deci tot prostia lui i-a dus la moarte!» A zis, și-atunci cumplit îmi dete gîndul Ori alba spadă-n gură să i-o-mplînt,

Ori rău-i cap din umeri retezîndu-l,

Să-l fac s-alerge minge pe pămînt,

Deși, de-aproape rudă eu avîndu-l,

Țineam la el. Dar puseră cuvînt

Fărtații toți să nu-i mai fac osîndă, Și stînd, vorbeau cu multă rugă blîndă: «Viteazule-Odiseu! Pe-acesta-l pune

De pază navei și să stea pe loc.

Rămîie-n mal; pe noi tu însă du-ne!

Așa mi-au domolit al furiei foc,

Iar ei au prins din nou să mi s-adune, Și-așa plecai. Și-urmînd și Evriloc,

Venea și el și n-a rămas la navă,

Căci prea-l speriase vorba mea grozavă. Ci-ntr-ăst răstimp, în largul casei sale, Spălat-a Circe pe fărtații-acei

Rămași la dînsa și le-a dat mantale

Și foarte mîndre haine-a pus pe ei,

Și-așa-i găsirăm petrecînd prin sale. Deci cînd se revăzură toți ai mei,

Plîngeau și se boceau, și-adînc oftatul Umplu de-atîtea guri întreg palatul.

Văzui atunci că sfînta zînă vine

Și-aproape stînd, acestea-mi zise ea: «Vestitule-Odiseu, sosiți la mine,

De ce porniți nou plîns în casa mea?

Ce mult ați suferit pe mări, știu bine, Și știu cît v-a bătut ursita rea

Și oamenii vrăjmași pe-uscat

Să prindeți suflet și putere iară

Așa precum le-aveați dintru-nceput

Pe cînd pornirăți din iubita țară,

Din malul cel stîncos ce v-a născut.

De ce tot v-amintiți de-o cale-amară, De-atîta rău ce-n cale v-a bătut?

De-aceea sînteți triști și văd eu bine Că inima la loc nu vă mai vine.»

Iar vorba ei ne fu-nduplecătoare

Și-un an de zile-am stat, uitînd de chin, Și-aveam mereu fripturi prisositoare

Și veseli închinam cu roșul vin.

Dar cînd apoi din zile rotitoare

Și luni ce s-au întors, fu anul plin, Deoparte m-au chemat, plîngînd cu toții. Și triste vorbe-atari vorbiră soții:

«De-ți este scris s-ajungi de-aci-nainte La casa ta, tu scosule din minți,

Să-ți stea de-acum și-ntoarcerea aminte, Și du’cea țar-a morților părinți!»

Atari le-au fost iubitele cuvinte,

Iar ele m-au durut, c-au fost fierbinți. Deci pînă pe-nnoptate ei șezură,

Bînd vinul dulce și gustînd friptură, Iar cînd și noaptea pe pămînt stăpînă Veni de sus, din cerul scăpătat,

Fărtații mei s-au risipit să mînă

Prin multe mîndre-odăi de prin palat. Dar eu, mergînd să dorm cu mîndra zînă, Plîngeam, rugînd-o-n vecinicul ei pat Și milă-i fu și ei de-a mea rugare,

Și-am zis așa, vorbind cu rugă mare:

«Vai, Circe,-acum plinește-ți jurămîntul, Că vrei să mă trimeți de-aici, că vrei! De dor eu mă topesc să-mi văd pămîntul. Și stau de mine-acum și soții mei!

Vai, Circe, să le-auzi și tu cuvîntul Și cum mai plîng cînd nu ești între ei!» Așa i-am zis și foarte-o prinse mila

Și-mi zise-așa: «Eu nu vă țin cu sila, Preavrednice viteaz! Dar scris vă este Alt drum de-ntîi, la Hade-n tristul loc Și-n trista noapte-a crudei lui neveste. Tiresias e-n Iad, un orb proroc,

Și-i scris că de la el s-aduceți veste De-al vostru drum și-al sorților noroc. Căci lui și după moarte-i dete minte

Persefona, și-n fapte și-n cuvinte,

Iar morții ceialalți sînt toți părere, Că-s umbre numai, care par că sînt.”

Deci inima-mi se rupse de durere,

Cînd spus mi-a fost acest amar cuvînt Și nici nu mai simțeam de-acum plăcere Să văd lumina soarelui cel sfînt!

Iar cînd apoi mă răcori Preasfîntul

De plîns și vai, așa-ncepui cuvîntul: «Dar iată-n Hades n-a putut străbate

Cu neagra-i navă nimeni pîn-acum;

Deci cine va veni ca să ne-arate,

Stăpîno Circe,-acest sălbatec drum?»

Așa i-am zis cu vorbe-adînci oftate.

Iar ea: «De-o călăuză nicidecum

Nevoie nu-i! Așază deci catargul

Și-ntinde pînze-n vînt și-apucă largul Și-un Crivăț bun o să-ți împingă nava, Iar cînd apoi pe-Ocean tu o să treci, Veți da de-un mal plecat și-aici grozava ………………………………………………………….

Să sapi în mal cu spada-ți o-ncăpere

De-un cot și-n lung și-n lat; și tuturor, Tu, morților ce-s numai o părere,

O jertfă-n ea să faci, cum morții-o vor De-ntîi de lapte-amestecat cu miere,

Vin dulce-apoi să torni asupra lor,

Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină

Presară peste tot apoi făină

Și mult tu-i roagă din genunchi, că dacă Vei fi sosit acas-o să le tai

Ca jertfă tuturor o stearpă vacă,

Pe cea mai gras-a turmei care-o ai

Și multe lucruri cîte pot să placă

Și cer cei morți, pe toate-o să le dai, Iar orbului proroc, lui cel din urmă, Un negru țap, pe cel mai bun din turmă. Așa să rogi mulțimile nespuse

De morți din Hades. Și-n sfîrșit să tai O neagră oaie dintre cele-aduse

Și cel mai negru țap pe care-l ai.

Deci capetele lor să fie puse

Cu ochii spre Ereb, iar tu să stai,

Cît timp din jertfe sînge se va stoarce, Privind spre rîu și nu te vei întoarce. Deci nesfîrșit vor curge să s-adune

Mulțimile de morți, ca niște ploi;

Tu-ndeamn-atunci pe soții tăi și-i pune Să ardă-ntr-una toate-acele oi

Ce-or fi tăiate-n mal, și-n rugăciune Pe-ai morții Domni să-i cheme pe-amîndoi, Și zeii toți, și toți stăpînii sorții. Iar cînd va fi-mplinită jertfa morții, Atunci tu ascuțita sabie-o scoate

Și nu lăsa pc nici un mort să bea

Din sînge, pînă cînd întîi de toate

Tiresias n-o veni răspuns să dea

Venind atunci, o, rege-al multor gloate, Va-ncepe-a spune cît vei mai avea

De tras pe drum în voile-ntîmplării

Și tot ce vei păți pe-adîncul mării.» Așa mi-a zis cuvinte zburătoare,

Și-ndat-apoi și Zorile-au venit

Cu degetele dulci de roșie floare.

Deci eu cu strai și mantie m-am gătit, Iar Circe-n alba haină lucitoare,

Supțire-n tort și dulce la privit,

Și-un brîu de aur peste trup o-ncinse, Iar păru-n alb ștergar pe cap și-l prinse. Iar eu pornind, mă dusei prin palaturi S-adun pe soții mei. Și-umblam strigînd Cu blînd îndemn de-a rîndul pe la paturi: «Tovarăș drag, destul îți e de cînd

Tu dormi, și-avuși și vreme să te saturi! Plecăm acum! Haid, scoală-te curînd.» Deci toți s-au adunat în sîrg băieții, Strigînd voioși prin faptul dimineții. Dar nici de-aici nu vrură să mă scoată Seninii zei lipsit de plîns și chin,

Căci cel mai tînăr soț al meu din gloată, Sărmanul Elpenor (om nu deplin,

Nici bun la luptă, nici cu mintea toată), Fiind, cum văd, înfierbîntat de vin,

Și-n casă cald, cătînd răcoare dulce, A mers pe-al casei pod ca să se culce, Și-acum cînd auzi și voci pe-afară

Și tropote de soți și-alergături,

Uită de zăpăcit să dea pe scară,

Ci dete drept spre sunetul de guri.

Căzu de sus spre-a sa pierire-amară

Și-și frînse gîtul drept la-ncheieturi. Deci sufletu-i s-a dus în noaptea morții Și-acolo l-am lăsat în voia sorții.

Spre ceata celorlalți ce-acum plecară, Le-am zis mergînd: «Voi credeți, dragi copii, Că noi pornim spre dulcea noastră țară! Dar Circe-alt drum ne cere! Nu la vii, Ci-n Hades jos, în noaptea lui amară

Și-n tristul cuib al crudei lui soții. Un duh de-aici vesti-ne-va norocul,

Bătrînul orb, Tiresias prorocul.»

Așa le-am zis. Iar inima dintr-înșii

S-a rupt în două și plîngeau amar,

Zmulgîndu-și părul și s-opriră plînșii Acolo-n loc, dar totul fu-n zadar,

Că n-am voit nimic să știu de dînșii. Și-n vreme ce mergeau cu vaiet dar,

Spre mal, la nava iute-alergătoare,

Vărsînd părîu de lacrimi lucitoare,

La navă Circe-n mal și ea se duse

Și-n navă ne-a legat, adus de ea,

Un negru țap și-o oaie ce-o aduse.

Ci-n mersul ei spre mal zburînd plutea Și n-am știut, căci nimeni n-o văzuse. Dar cine dintre oameni ar putea

Să vadă, cînd în taină face-un bine,

Pe-un zeu etern, cum merge și cum vine?

Cartea XI

Sosiți la nava noastră și la mare,

Am tras corabia-n apă deci și-apoi

Am pus catarg și pînză de zburare.

Suirăm în sfîrșit și-acele oi

Și foarte-amar plîngînd de-ngrijorare, Mîhniți intram în navă-ne și noi.

Iar Circe, zîna cea cu mîndre plete,

Un vînt însoțitor pe drum ne dete,

Tovarăș bun, căci după ce el prinse

Să umfle pînza, nici nu mai vislam,

Ci spornic nava numai el ne-o-mpinse,

Și-i da cirmaciul dreptul mers, și stam. Deci ziua-ntreagă fu cu pînze-ntinse,

Cît timp pe-al mării umed cîmp eram;

Cînd zarea prinse-al serii sur zăbranic, Corabia-ntra pe-adîncul rîu oceanic.

Acolo-și au ținutul lor cimerii,

Pe care-apururi negurile reci

Îi țin în noaptea vecinic-a tăcerii,

Căci soarele cel sfînt nu-l văd în veci Ieșind pe cer în zori, și-n faptul serii Plecînd în lumea cea făr’de poteci.

O noapte nesfîrșită ca mormîntul

Se-ntinde trist acoperind pămîntul.

La țărm ne-am tras deci nava călătoare, Scoțînd din ea și turma ce-am adus,

Iar noi, pe lîngă apa curgătoare

A marelui Ocean, pe mal ne-am dus

La locul spus de zîna vrăjitoare.

Acolo dară p-Evriloc l-am pus

Cu Perimed de-al jertfei curs să vadă; Iar eu trăgîndu-mi ascuțita spadă,

Săpai curînd în maluri o-ncăpere

De-un cot în lung și-n lat, și tuturor Acelor morți, ce-s numai o părere,

O jertfă-n ea făcui, cum morții-o vor, Dintîi din lapte-amestecat cu miere,

Vin dulce-apoi turnai asupra lor,

Și-n urmă apă, iar pe jertfa plină,

Strat gros am presărat apoi făină.

Și mult rugai pe dușii morți, că dacă

Voi fi sosit acasă, voi tăia

Ca jertfă pentru toți o stearpă vacă,

Pe cea mai bună din cireada mea,

Și multe lucruri cîte pot să placă

Și cer cei morți, pe toate le-or avea, Iar lui Tiresias, singur lui, pe urmă, Un negru țap, pe cel mai bun din turmă. Și foarte mult, cu multă rugăciune,

Rugai poporul morților; și oi

Tăiam dasupra gropii, spre-a le pune

Pe focul sfînt, și sîngele-n șiroi

Curgea, și-așa-ncepură să s-adune

Potop de morți de subt Ereb spre noi:

Flăcăi voinici, și mult pățiți cărunții; Fecioare triste, moarte-n ziua nunții, Și tinere neveste-ndurerate,

Bărbați uciși în groaznicul război,

Cu răni adînci de lănci însîngerate,

Din multe părți se-ngrămădeau spre noi, Venind mereu mulțimi nenumărate,

Și-un vuiet pînă-n cer a fost apoi

De-atîtea voci ce-adîncul iad le scoase, Și-o spaimă albă-mi tremura prin oase. Deci soților le tot puneam aminte

Să ardă-ntr-una oile ce-avui

Tăiate-n mal, grămezi, de mai nainte,

Și mult pe Aides și soția lui

S-o roage-acum cu multe vorbe sfinte.

Iar eu, trăgîndu-mi spada mea, șezui,

Și nu lăsam pe morți s-atingă locul,

Că-ntîi de toate-aveam să-ntreb prorocul. Întîi de toți veni deci întristatul

Cel mort al nostru, Elpenor, fărtat

Neplîns de noi și nengropat sub latul

Pămînt, cu drumuri largi, căci i-am lăsat, Grăbiți de-alt zor mai mare, prin palatul Cel larg al Circei, trupul nengropat.

Deci lacrimi mi-au venit în ochi, și gîndul Îmi dete-n minți, astfel să-ntreb, văzîndu-l: «Aci-n adîncul nopților pierdute,

Mai repede, pe jos, cum ai trecut,

Decît noi soții-n nava-ne cea iute?»

«Oh, fiu a lui Laerte! M-a pierdut

— Răspunse el cu vorbele gemute—

Un zeu dușman și multul vin băut!

Căci eu fiind culcat pe cas-afară,

Nu-mi dete-n gînd să merg să dau pe scară. Ci detei drept spre sunetul de gură,

Și-așa, căzînd cu capu-n jos de sus,

Îmi rupsei gîtul cu o rea frîntură

Și-n negrul Hades sufletu-mi s-a dus!

Acum însă-n genunchi căzînd, te jură

Și rugă-ți face soțul tău răpus,

Pe toți cei dragi ai tăi de care-ți pasă: Pe dulcea Penelope-a ta de-acasă,

Pe tatăl tău ce te crescuse-odată

Pe cînd erai copil, pe scumpul fiu

Rămas de mic copil fără de tată,

Pe ei te rog acum! Căci bine știu

Că ai să ieși din lumea-ntunecată

A morților, tu, cel ce-ntrat-ai viu!

Opri-vei nava-n marginea Eeii,

Acolo unde-s mort, deci facă zeii

Să nu mă lași neplîns cum se cuvine

Și nengropat, ca nu cumva să ia

Mînie-asupră-ti zeii pentru mine!

Deci arde-mi trupu-n armătura mea

Și nalt mormînt pe malul mării pline

De valuri fă-mi, ca toți cei ce-or vedea Mormîntul meu, făcînd pe-acolo cale,

S-aud-al meu sfîrșit cel plin de jale. Și vîsla ce-o purtam, cînd fui în viață, Cu soții dragi, pe groapă să mi-o pui.» Răspunsei eu la trista lui povață:

«Sărmane soț, așa va fi cum spui!»

Așa ne tînguiam, stînd față-n față,

El plin de-amarul meu, eu plin de-al lui, Eu stînd dincoa, cu spada peste sînge. Dincolo el și nencetînd de-a plînge.

Cînd, iat-o, trista umbr-a Anticleii,

Sărmana mama mea, pe care, vai,

Pe cînd plecam la Ilion aheii,

În casa ei, și vie mi-o lăsai!

Văzînd-o deci, am prins să plîng, că zeii I-au tors așa; dar oricît mă-ntristai, Să bea din sînge tot nu-i detei locul, Că-ntîi de toți avea să bea prorocul.

Cu sceptru-n mîni sosi și el în urmă,

Și stînd, știu de-ndată cine sînt.

«Sărmanule-Odiseu, ce-amar te scurmă,

De lași lumina soarelui cel sfînt

Și vii să vezi a morții tristă turmă

Și noaptea cea de veci ce e-n mormînt? Fă-mi loc să beau din sînge, și-ascuțita Aramă s-o retragi, să-ți spui Ursita.» Așa mi-a zis, și sabia retrasă

Mi-am pus-o-n teacă, și făcui deci loc. Bău din sînge-atunci, și-apoi rămasă

In față-mi umbra marelui proroc:

«Tu-ți ceri — mi-a zis — întoarcerea-ți acasă, Vestite-Ulis, și-al drumului noroc.

Ci grea-ți gătește-o soart-un zeu cărării, Căci nu cred eu c-ar vrea stăpînul mării Să scapi de-amarul cît îl vrea să-ți vie, Din furia că-i orbiși pe dragu-i fiu.

Dar și așa, cu toat-a lui mînie

Și-al mării groaznic drum, deși tîrziu, Voi totuși ați sosi, de-ar vrea să fie Cuminți și soții tăi și tu. Căci știu

Că dînd, scăpat de marea cea grozavă,

Spre-ostrovul zis Trinacri-a ta navă,

Pe unde pasc cirezile iubite

A Soarelui din cer, că-s bunul său,

Deci dacă vei lăsa aceste vite

In pacea lor, văzînd de drumul tău,

Deși cu multe trude nesfîrșite,

Voi totuși veți sosi. Dar dac-un rău

Veți face-acestor boi, atunci grozavă

Prezic pierire pentru soți și navă!

Dar chiar scăpînd, tu foarte cu zăbavă, Tîrziu te vei rentoarce, și-o să păți

Cumplit amar, și pe-o străină navă,

Pierzînd dintîi pe toți ai tăi fărtați. Și-o stare-n casă vei găsi grozavă:

Mișei ce-ți prad-averile-ngîmfați,

Și-și bat de tine joc, căci peste-aceea, Ei daruri dîndu-i, îți pețesc femeia.

Tu, negreșit, vei bate pețitorii.

Iar cînd vei fi ucis pe-acești mișei,

(Căci mult te-or ajuta nemuritorii

Pe față și pe-ascuns), atunci să iei

O vîslă-n mîni, cum au toți vîslitorii, Și mergi cu ea pînă vei da de-acei

Ce nici din auzit nu știu de mare,

Și nici în pîne nu știu pune sare,

Nici n-au văzut in viața lor vîntrele, Nici navele, ce sînt ai mării cai,

Nici vîslele, ce-s aripi pentru ele.

Deci spuneți-voi și semnul, ca să-l ai Aminte-atunci, și-ascultă vorbei mele! Cînd deci vei fi-ntîlnit de-un om pe plai Și va-ntreba de-i vînturișcă lemnul

Ce-l porți în mîni — acesta fi-ți-va semnul De-acolo deci nu merge mai nainte,

Ci-nfige vîsla ta-n pămînt, și-ți cer

Să dai jertfiri Stăpînului Părinte

Un țap și-un taur și-un puternic vier. Te-ntoarce-acas-apoi și jertfe sfinte

Di zeilor cei mari din largul cer,

O sută, deci, de boi, ca dreaptă plată, Nu unui singur, sau la toți deodată,

Ci fiecărui dintre ei, cu rîndul.

Iar moartea-ți va veni din mare-astfel De dulce-apoi, că-nvins vei fi de blîndul Sfîrșit al vieții stinse-ncetinel,

Pe-al tău popor ferice-n jur avîndu-l, Vestite rege, și iubit de el.

Iar cîte-am spus, vor fi, că-ți fură scrise.» Iar eu i-am zis așa: «Acum, firește,

Pe-acestea cei din ceruri mi le-au tors! Dar iată, văd, tăcută cum privește

Sărmana mamă sîngele cel stors,

Și nu e numai că ea nu-mi vorbește,

Dar nici spre-a mă privi ea nu s-a-ntors. Deci ce să fac ca să-și cunoască fiul, Spre-a sta cea moartă de-a vorbi cu viul?» Răspunse el: «Deci limpede-ți voi spune Și-acest cuvînt, și-n minte fie-ți scris. Pe-oricare-l vei lăsa, o rege bune,

Să bea din sînge, va vorbi deschis;

Ci-n iad se va rentoarce cui vei pune

Vro piedecă de-a bea.» Așa mi-a zis,

Spunînd ce zeii-au tors spre-a-mi fi norocul, Și-n iad adînc pieri apoi prorocul.

Deci eu steteam pe loc, ținînd arama

Deoparte-acum, și stetei pînă cînd

Veni să bea din negrul sînge mama;

Atunci mă cunoscu și-a zis plîngînd:

«Copile drag al meu, acum iau sama

Că ești aici! Dar cum veniși și cînd,

Și pe-unde-n noapte ți-ai găsit tu vadul, Căci greu e celor vii să vadă iadul,

Căci stau la mijloc ape curgătoare

Și rîuri mari, și nu e de pătruns

Oceanul larg cu umblet de picioare,

Ci numa-n nave iuți. Dar dă-mi răspuns Și spune-mi drept: din Troia vii tu oare Cu soții tăi și nu ești înc-ajuns

În Itaca-n ostrovul numai stîncă?

Și nici nu ți-ai văzut nevasta încă?»

Răspunsei eu: «Vai, mamă dragă,-n locul Acest Cumplit sînt de nevoie-adus,

Să-ntreb pe-acel Tiresias, prorocul!

N-am pus picioru-n țara mea și nu-s

Măcar pe-aproape ei, ci tot în focul

Amarei rătăciri, de cînd sînt dus

Cu regele-Agamemnon și eroii

Plecați să ne luptăm sub zidul Troii,

Dar haide-acum și-mi spune ce cumplită Pierire-a stins a dulcei tale vieți

Lumină, mamă? Poate-o rea ursită

Și-o lungă boal-a tristei bătrîneți,

Ori Artemis, fecioara cea slăvită,

Ce-aruncă-n lume mîndrele-i săgeți,

Șezînd în casa ta te-ucise, biata?

Și-mi spune-adevărat, ce face tata

Și fiul meu? Și multa bogăție

A casei mele-o au și-acum tot ei?

Ori alții-au încăput, străini, s-o ție, Căci zic că eu sînt mort? Și spune-mi ce Și ce-are-n gînd pețita mea soție?

A dus-o poate vrunul dintre-ahei

În casa lui? Ori stă păstrînd, în casă Cu fiul meu, averea mea rămasă?»

Răspunse mama-n multa ei durere:

«Ba stă și-acum, ea stă-n palatul tău

Soția ta și rabd-așa-n tăcere

Și-i zi și noapte-n plîns, și-i merge rău! Și-a ta-i și-acum rămasa ta avere

Și-o ține Telemac, acum flăcău,

În pace stăpînind-o cum îi place

Și jertfe sfinte dă și-ospețe face,

Precum oricui să dea i se cuvine

Gînd are-a fi și rege oarecînd

Și tot poporu-n multă cinste-l ține.

Iar tată-său la țară singur stînd,

Acum el prin oraș de loc nu vine

Și-n foarte rele haine-l vezi umblînd, Și n-are-un așternut subt el mai moale, Nici cergi, nici velinți, nici pe dînsul țoale. Deci iarna-n casa cea de fum umplută

El doarme jos, cu slugii, lîngă foc;

Cînd vine-apoi și toamna cea plăcută,

Găsește-n vie-oriunde cîte-un loc

Să zacă-ntins pe frunza cea căzută.

Și plînge-oftînd, sărman făr’de noroc, Dorind cu dor întoarcerea-ți acasă,

Și triste bătrînețe-acu-l apasă.

Și-așa pierii și eu, urmînd ursita,

Căci nu m-a doborît cu arcul său,

În casa mea țintind, neprihănita

Fecioară Artemis, nici alt vrun rău

Din cîte boale vin cu urgisita

Durere-amară, nu! Ci dorul tău

Și grija ta, tu suflete-al blîndeții,

Mă-mpinseră să-mi pui sfîrșit vieții!» A zis, iar eu, al inimii durute,

Să strîng la piept pe biata mama vrui. De trei ori deci cu brațe desfăcute

Voiam pe după gît să i le pui,

De trei ori îns-asemeni umbrei mute

Sau ca și-un vis din brațe-mi o pierdui! Și-am zis, avînd durerea mea sporită:

«De ce nu vreai, vai, mama mea iubită, Să lași să te cuprind, și-o mîngîiere

S-aflăm măcar așa, dacă ni-e scris

S-avem atît de tristă revedere!

Și-n brațe strînși așa, măcar ca-n vis, Prin plîns ne-am stinge-a inimii durere! Ori, poate, doamna morții mi-a trimis

În locul mamei mele-adevărate

Vro umbră de-a-nșelării cei ce minte,

Ca și mai mult să-mi plîngă ochii, bieții, Și și mai mult să sufăr jalea mea?»

Așa i-am zis cuvinte-ale tristeții.

«Vai, fiul meu cel drag — răspunse ea — Și cel mai neferice om al vieții!

Dar nicidecum nu crede c-ar putea

Persèfona să fie-o-nșelătoare,

Ci asta-i soarta orișicui cînd moare!

Căci n-are oase-acum, nici carne n-are Al nostru trup, căci pe-astea le-a răpus Pe rug puterea focului cel mare,

Cînd dulcea viaț-a oaselor s-a dus,

Iar sufletul ca visul stins dispare.

Deci vezi să ieși mai iute-n lume sus

Și bine [-n] minte toate ți le pune

Și și nevestei tale-apoi le spune.»

Așa schimbam deci vorbe-ndurerate;

Cînd, iată, s-au pornit femei spre noi, De doamna morții din adînc mînate,

Neveste, zic, și fete de eroi,

Veneau mereu, veneau nenumărate

Să bea din sîngele cel curs șiroi.

Dar eu, dorind să știu pe cît mai multe, Gîndeam în gînd ce-aș face să m-asculte Și rînd pe rînd să-mi spuie cine este. Gîndind, mă hotărîi să nu le las

Să bea deodată toate-ori făr’de veste. Și stînd atunci cu fierul spăzii tras

Din teac,-opream poporul de neveste.

Deci numai cîte uneia dînd pas,

Băură multe, neamul lor spunîndu-l,

Tar eu pe toate le-ntrebam de-a rîndul. Văzui de-ntîi pe cea din vrednic tată

Născută, cum aud, din Salmoneu,

Tiro, soție după lege dată

Băiatului lui Eol, lui Creteu.

Dar ea iubea de mult, încă de fată,

Pe cel mai mîndru rîu, pe Enipeu,

Din cîte-n iume-aduc spre mare valuri, Deci foarte-adese sta la el pe maluri. Dar iată că-ntr-o zi, luînd făptura

Acestui rîu, Poseidon a venit,

Culcîndu-se cu fata-n prund la gura

Acestui rîu, și-un mare val pornit

Din mare-atunci, cu față ca purpura,

Frumos încovăindu-se a-ngrădit

În jurul lor un foarte nalt părete,

Ferind pe zeu și trupul mîndrei fete.

Deci brîul de fecioară i-l descinse

Și-un dulce somn pe dulcii ochi i-a pus. Iar cînd apoi dorința lui și-o stinse, Îi strînse mîna-n mîni și-atari i-a spus: «Fii veselă de cel ce te cuprinse

La pieptul său, căci zeii cei de sus

N-au sterpe-ale lor vreri! Deci nu te teme, Vestiți copii vei naște-n data vreme.

Tu crește-i mari, cu vază și cu nume,

Și du-te acas-acum. Dar nimănui

Să nu-i vorbești nimic, nimic pe lume! Poseidon sînt, dar nu cumva s-o spui!» Așa i-a zis și-apoi pieri subt spume,

În valvîrtejul alb al mării lui.

Ea, grea fiind, născu la vreme gemeni, Eroi la fel și și la chip asemeni,

Puternici servi ai Tatălui cel mare

Din cer: Pelèa-n mîndrul Ialcòs

Cel plin de turme-a stat un rege tare; Și-n Pilos stete,-n locul nisipos,

Neleu ca domn. C-un zeu pe-aceștia-i are, Ci-Amldaon, voinicul cel frumos,

Și Feres și Es6n, ce-i mai avuse,

Pe-aceștia cu Creteu Tirò-i născuse.

Văzui apoi pe-Antlopa, ea care,

O fiic-a lui Asop, printre femei

Iubită fu și ea de Zevs cel mare,

Și-avu pe-Amflon și pe Zetu, cei

Ce-au fost zidit, făcînd cetate tare

Din Teba cea cu șapte porți; căci ei,

Deși erau voinici, dar nu putură

Să stea-ntr-un loc lipsit de-ntăritură. Văzui pe-a lui Amfitrion soție,

Pe-Alcmena cea care-a născut un zeu,

Căci Zevs a vrut în brațe-i să o ție,

Și-avu pe cel cu inima de leu,

Pe Hercule nenvinsu-n bărbăție.

Văzui și pe Megara-n jurul meu,

Pe fiica lui Creòn, nevastă dată

Acestui fiu cu inimă bărbată.

Venind văzui apoi pe Epicasta,

Pe mama lui Edip, cui i s-a scris

Că-n neștiință-i se făcu nevasta

Acestui fiu al său, care-a ucis

Pe tatăl său dinții. Dar fapta asta

Zvonindu-se-n curînd, i-au și trimis

Cumplite chinuri zeii mari îndată,

Pe cînd domnea-n cetatea blăstămată

A Tebei, peste cadmieni, prin vrere

Cu rea credinț-a zeilor de sus;

Iar ea apoi, nebună de durere,

Un laț de grinda caselor și-a pus

Și-așa-n locașul făr’de mîngăiere

A regelui din negru iad s-a dus,

Lăsîndu-i lui cumplit amar pe lume,

Cît las-oricînd blăstămul unei mume.

Văzui pe Clore, cea ce-n timpul vieții Frumoasă fost-a foarte, și-o iubea

Neleu, ce-o vru din cauza frumuseții

Și mii de daruri i-a adus. Și-avea

Pe-Amfion tată, unul din băieții

Lui Iàsion, acel ce stăpînea

În Orhomenul mineian, dar plină

De haruri, Clore-n Pilos fu regină,

Și preavestiți copii deci îi născuse,

Pe Nestor, Cromiu și pe dragul lui

Periclemen, și pe Però ce fuse

Minune-a frumuseții, și destui

Viteji pețit-o-au, dar nici nu vruse

S-o dea Neleu decît acelui cui

Din Filaca i-ar fi adus la urmă

A marelui Ificlu-ascunsă turmă.

Greu drum! Și-un singur om vru să-ndrăznească: Melamp prorocul. Însă lanțuri tari

Și sfînta vrere cea dumnezeiască

Opritu-l-au, și foarte buni văcari.

Dar cînd fu scris și-un an să se-mplinească. Atunci, după ce-i spuse toate cari

I-au fost de zei ursite mai pe urmă,

I-a dat Ificlu-n pace marea turmă.

Văzui apoi pe Leda, care dete

Bărbatului său Tindareu pe doi

Copii vestiți, pe Castor cel ce stete

Vestit îmblînzitor de cai; și-apoi

Pe cel viteaz cu pumnul între cete,

Polidice. Și pe-ambii-acești eroi

Îi ține-n veci și-i va ținea pămîntul

Tot vii, căci lor le dete Zevs Preasfîntul Zeiasca cinste și așa să fie

Că-i viu și mort pe rînd oricare fiu,

Deci azi e Castor mort, ci-n viață vie Polidice, iar mîne-i Castor viu

Și-acesta mort, și-așa tot mor și-nvie, Iar zeii-n cer, ca zei pe-aceștia-i știu! Veni și-Ifimedia ca să beie,

Nevasta lui Aleu, acea femeie

Ce și ea se mîndrea c-avu pe sfîntul

Poseidon soț, născîndu-i gemeni, cari

Avură scurtă viața lor și-avîntul:

Pe Otu-asemani zeilor cei mari,

Și marele-Efialt, pe cari pămîntul

Ce crește oameni, mai frumoși și tari

(Afară de-Orion) decît pe nalții

Aceștia doi, el nu crescuse pe-alții.

Căci ei de nouă ani cînd se făcură,

Aveau de nouă coți un brîu de-ncins

Și nouă brațe-avea a lor statură.

Ei deci spre zeii cei din ceru-ntins

Atunci cu-amenințările-ncepură,

Că au să-i bată-n chiar a lor cuprins, Mutînd de pe pămînt pe-Olimp războiul

Cel plin de vai și vuiet de tot soiul. Ei Osa peste-Olimp voiau s-o puie,

Și Peliul peste ea, și-așa nălțînd

Un munte peste munți, la cer să suie.

Și poate-ar fi făcut ce-aveau de gînd

De nu s-ar fi grăbit ca să-i răpuie

Cu fulgerul său Zevs, încă pe cînd

N-aveau cu păr de barbă-ncinsă fața

Și-abia mijea pe buza lor mustața.

Pe Fedra, Procris și frumoasa fată

Adrian-a lui Minos o văzui,

Pe care-o aducea Tezeu odată

Din larga Creta-n sfînt-Atene-a lui,

Dar nu-i fu-ngăduit să-l facă tată:

Căci Bac mărturisi, iar vorba lui

Făcut-a pe-Artemis să dea pierzării

Pe fată-n Dia, cea din largul mării.

Pe Climene, pe Mera, pe cumplita

Erifila, ce-arginți străini primi

Spre-a-și vinde propriul soț, nenorocita! Dar n-aș putea pe toate-a le numi,

Căci s-ar sfîrși-n curînd și nesfîrșita De noapte, rege, și eu n-aș sfîrși.

Să dorm am timp destul și-aici și-n navă, Iar voi și zeii-or da să n-am zăbavă.” A zis, și muți cu toții-n jur tăcură

Cuprinși de-uimire, prin palatul plin

De-o vrajă care-adormitor te fură.

Arete-atunci, cea albă ca un crin:

„Ei, cum vă pare-aleasa lui statură

Și-adîncul duh ce-arat-acest străin?

Și-apoi e oaspe-al meu! Și-i cinste mare! Dar parte-aveți la ea și voi oricare!

Să nu ne prea grăbim deci a-l trimite! Și nici la dat de daruri nu fiți grei, Că-i om al vieții foarte mult lipsite! Și-averi, din vrerea vecinicilor zei,

Prin case-aveți destule-ngrămădite!”

Așa le-a zis. Și-așa-ncepu-ntre ei

Atunci Ehioneu,

Mai vechi decît oricare-alt vechi al țării: „Cuminte-a spus regina vorbe-n lege

Și bunu-i sfat din suflet ni l-a smult! Dar toate-aceste-atîrn-acum de rege

Și-aș vrea și-al său cuvînt să i-l ascult.” A zis deci Alcinou: „Dar se-nțelege!

Precum sînt viu și rege-acestui mult

Popor feac, așa va fi, vezi bine!

Dar de-altă parte, te rugăm, străine,

Că orișicît de-ntors acum îți pasă

Și ceri să pleci, să mai aștepți măcar O zi, și-așa deci pînă mîne lasă,

Să pot s-adun ce vrem să-ți dăm ca dar. Iar pentru-ntorsul tău de-aici acasă

Purta-vom grijă toți feacii, dar

Eu cel dintîi, căci eu sînt rege-n țară!” Răspunse Odiseu și zise dară:

„Mărite Alcinou, nu numai mîne,

Ci dacă-mi ceri și-un an aș rămînea,

De-aș ști c-atît pe cît mai mult rămîne Un om la voi, mai multe daruri ia.

Mi-ar fi și mai plăcut așa, stăpîne,

S-ajung cu-averi mai mari în țara mea! Că-ți dau și cinste toți, și-ți faci și nume Cînd văd că te rentorci bogat din lume!” A zis, iar regele-a răspuns cuvîntul:

„Să nu crezi că te-am crede-a fi de-acei De cari hrănește-atît de mulți pămîntul Și-i afli rătăcind pe-oriunde vrei,

Cari foarte lesne-ți fură crezămîntul

Minciunii lor, încît ești ars de ei,

De unde nici n-aștepți că pot să mință! Dar tu și-n vorbe-ai dulce iscusință,

Și-n gînduri ai cîntaru-nțelepciunii,

Și ca și-un cîntăreț ne-ai povestit

De-al tău necaz și multu-amărăciunii

Și tot ce bieții-ahei au pătimit!

Dar spune-acum, dac-ai văzut pe vrunii Din soții tăi, prin Iadu-acel cumplit, De-acei ce-n cîmpul Troiei se luptară

Și-i dete morții-ursita lor amară!

Căci nesfîrșit-această noapte este,

Și nici nu-i timpul de culcat. Aș sta

Și nici n-aș prinde de-acest lucru veste, Chiar pînă-n sfînta zi și-aș asculta,

De-ai vrea să spui din trista ta poveste, Căci mare lucru e povestea ta!”

A zis. Iar Odiseu: „Stăpîne mare

Și neam ce-n lume-asemeni pe-altul n-are, Își are vremea sa și povestirea,

Și somnul vremea șa. Dar dacă ceri,

Eu nu mă-mpotrivesc să-ți spui pierirea Cea mult mai rea și plină de dureri

A soților, tîrziu pieriți și-airea

Prin gîndul rău al silnicei muieri.

Căci nu-n războiul plin de plîns al Troii, Ci-n casa lor, trădați, s-au stins eroii… Deci, gloata de femei apoi se duse,

Că doamna morții le-mprăștie grăbit.

Veni mîhnitul suflet care fuse

Atridele-Agamemnon cel vestit,

Și toate-acelea suflete răpuse

Cu el deodată, cîte-au fost pierit

În casa lui, prin jalnicele sfaturi,

Veneau cu el, urmîndu-l pe de laturi.

Deci el sosind, bău din negrul sînge,

Și stînd, mă cunoscu. Și-atunci acel

Puternic rege a-nceput a plînge

Și mînile-ntindea spre mine-astfel,

Crezînd, sărmanul, că mă poate strînge. Dar nu putu, căci nu erau cu el

Puterile și focul tinereții,

Din sprintenul său trup, ca-n timpul vieții. Iar eu plîngeam cu lacrimi năvălite,

Nici vorbe-avînd în inimă și nici

Putere-n glas. Tîrziu apoi: «Slăvite

Păstor de țări și floare-ntre voinici! Ce rea ursit-a morții cei cumplite

Ce-așterne oamenii te-aduse-aici?

Poseidon poate-n mijlocul plutirii,

Furtuni stîrnind pe larg te-a dat pieririi? Ori răi vrășmași te-uciseră-ntr-o țară, Pe cînd răpeai cirezile de boi,

Iar ei sărind cu arme-și apărară

Nevestele și-orașul lor de voi?»

Răspunse el, oftînd oftare-amară:

«Vestite rege,-ntîiu-ntre eroi!

O, nu Poseidon mi-a gătit mormîntul,

Stîrnind cumplit pe largul mării vîntul, Și nici nu m-au ucis în țări străine

Bărbați vrășmași! Ci-n casă m-a răpus

Nevasta mea, lipsita de rușine,

Și-Egist al ei! Căci oaspe m-au adus,

Și-n vremea-n care ne-nchinam de bine. Cumplitul gînd în faptă și l-au pus.

Și cum pe-un bou la iesle l-ai ucide,

Așa și ei pe mine-atunci, pe-Atride.

Și deci murii de-o moarte-așa de cruntă, Și-atît de jalnică pierire-avui!

În jur flăcăi, și-n vîrstă mai căruntă Bărbați voinici și pe-alții, mi-i văzui Junghiați, precum cînd face poate nuntă Ori praznic și ospăț în casă lui

Și taie porci, voinici și mari, că-i are, Un om bogat și cu putere mare.

Tu multe-n taberi ai văzut cumplite

Ucideri de bărbați, și știi și crezi

Ce-aduc prin lupte negrele ursite;

Dar însuți tu te-ai fi-ngrozit să vezi Cum noi printre ulcioarele-azvîrlite

Și sparte-atunci zăceam pe jos grămezi Și-a valma tot, și răsturnată masa

Și-un fum de sînge cald umpluse casa.

Casandra lîngă mine,-a morții pradă,

Gemea, și-n gîtul ei nevasta mea

Sucea cuțitul, stînd pe ea grămadă.

Și-atunci, murind, cercai doar aș putea Să nalț o mînă ca s-o pui pe spadă.

Dar ea s-a dus, și nici nu se gîndea

Să-nchidă ochii mei, că plec din lume, Și gura mea s-o curețe de spume.

Nu-i cîne, vai! și nu-i pe lume fiară

S-o poți asemăna unei femei

În care-a-ntrat cumplitul gînd să-i piară Ucis bărbatul chiar de mîna ei!

Și-așa-mi făcu și ea-n cumplita seară! Ziceam că voi sosi dorit de-ai mei,

Că-mi voi vedea și casa și pe-Oreste;

Ci-i dete-n gînd becisnicei neveste

Să fie-o pildă-n veci nerușinării,

Căci vecinică rușine ea zvîrli

Și-asupra ei, și-asupra orișicării

Femei, de-acum în veci, chiar dac-ar fi Cuminte vruna-n toate-ale purtării!»

Cuprins de-amărăciune-așa vorbi.

Iar eu i-am spus mîhnitele cuvinte:

«Ah, cît de-adevărat e, Doamne sfinte, Că Zevs bătut-a și-urgisit-au zeii

Tot neamul lui Atreu dintru-nceput,

Din cauza minții josnice-a femeii!

O, cîți pentru Elena n-au avut

Pierire-amară-n Ilion aheii!

Acum și-a ta nevastă ți-a făcut,

Pe cînd lipseai, un laț, și nebunește

Te-a prins așa de trist să pieri cînește.» Deci iarăși zise el: «Și tu de-aceea

Să nu te-ncrezi femeii-ori prea s-o crezi, Vro taină dacă ai, să nu-i dai cheia,

Ci spune-o parte și-alta s-o păstrezi, Și nu lăsa nicicînd din ochi femeia!

Dar tu, al țău sfîrșit tu n-o să-l vezi, Ca mine-al meu sfîrșit cel plin de jale, Venind din mînile nevestei tale,

Căci ei de cinste și de zei îi pasă

Și bune lucruri învîrtește-n gînd,

Și-așa e cum a fost și-acum rămasă.

Căci iată-ntr-adevăr o știu de cînd

Plecam la Troia și-o lăsam acasă

C-un mic copil, nevastă de curînd.

Acum va fi flăcău, voinic și mare,

Și-l iau cu ei bărbații-n adunare!

Ferice fiu, ferice lui! Căci tata

Întors la el, în brațe-l va avea.

Dar mie nu-mi lăsă nerușinata

De maică-sa nici timp să-l pot vedea,

Să-mi satur ochii și-ndelung purtata

Dorință-n suflet să mi-l văd, căci ea

Mi-a pus cuțitu-n piept mai înainte.

Deci una am să-ți spui, și-ți fie-aminte: Să faci s-ajungi pe-ascuns și nu pe față În Itaca și-n casa ta, de vrei

Să nu plătești cu dulcea ta viață!

Căci nu-i de pus încredere-n femei…

Dar haide-acum și spune-mi și mă-nvață De cel nemaivăzut de ochii mei,

De fiul meu cel drag, pe unde este?

Căci nu cred eu să-mi fi murit Oreste! Îl știi prin Orhomen? Ori se socoate

Mai mult vegheat prin Pilos, bietu-mi fiu? Îl ține Menelau prin Sparta, poate?»

Așa deci mă-ntreba de-i mort ori viu.

«De ce mă-ntrebi, Atride,-acestea toate — Răspunsei eu — căci n-am cum să le știu. De-i viu ori mort, nimic eu nu pot spune Și-i rău să spui cuvinte-n vînt nebune.» Astfel plîngînd noi doi cu plîns fierbinte Și lucii lacrimi, ne vorbeam astfel;

Cînd iat-acum Ahile-mi sta-nainte,

Avîndu-și pe Patroclu lîngă el,

Pe bunul Antiloc, cel mult cuminte,

Și-Aiant Telamonid, bărbatu-acel

Ce-n chip și-n trup, în toate-acele zile, Era-ntre greci al doilea dup-Ahile.

Deci bînd, mă cunoscu și-atari îmi zise Cel sprinten de picior, Ahil, plîngînd: «Din neam zeiesc, Laertiade-Ulise,

Ți-a dat să-ncerci nenorocitul gînd

Și truda cea mai grea din cîte-s scrise! Dar ce-ndrăzneli te mînă-n Iad, cătînd Pe morții cei lipsiți de viața minții, Ce-s goale-acum păreri ale ființii?»

«O fiu a lui Peleu, tu cel mai mare

Viteaz între danai, Ahile-al meu!

Venii pentru Tiresias, de ia care

Cerui un sfat, cum pot s-ajung și eu

Acasă-n țară-mi, biet pribeag pe mare, Căci n-am ajuns în țară-mi, ci mereu

Mă face-un zeu să-i rabd pe mări bătaia Și nici măcar pe-aproape nu-s de-Ahaia. Dar tu, și-ntîi, și-apoi ai fost bărbatul Cel mai ferice-al lumii dintre greci!

Cît timp trăiai, ai fost tu nepătatul, Cinstit de noi, ca zeii cei de veci,

Și-acum în Hades, mort, ești împăratul Atîtor lumi de morți! Nu plînge deci

De moarte,-Ahil!» Așa i-am zis, dar foarte Mîhnit mi-a zis: «Vai, nu-mi vorbi de moarte Și nu căta să-mi dai vro mîngîiere

Cu vorbe,-o, rege-Ulis! Căci iată, viu, Mai bine-aș vrea la om fără de-avere

Argat cu plată-n curtea lui să fiu,

Decît aci-mpărat fără putere

Pe morții-acei ce-s umbră și pustiu.

Dar haide-acum, de scumpul fiu tu-mi spune, Și-mi spune despre tata, viu e oare,

Și e-ntre Mirmidoni și-acum stăpîn?

Ori au prin Phtia vorbe-ocărîtoare

Și-și bat de dînsul joc, căci e bătrîn? Vai, dac-aș fi rămas sub sfîntul soare, Cum nu mi-a fost ursita să rămîn,

Să-i fiu de-un ajutor! Sau dac-odată,

Acum, și-așa-n făptura mea bărbată,

Cum fui cînd ucideam înspăimîntatul

Popor al Troii și-ajutam pe-ahei,

Să merg, măcar pe-o zi, pe la palatul

Sărmanului meu tată, vai de ei!

Ce groaz-aș mai băga cu nenfrînatul

Și tarele meu braț în toți acei

Ce-acum ar vrea — că-i văd slăbia —

Gonindu-l de pe tron, să ia domnia!»

Răspunsei eu atunci: «De nepătatul

Peleu, acum nimic n-aș ști să spui.

Dar pot de fiul tău să-ți spui curatul Și sfîntul adevăr, cum îl văzui,

Căci eu fui cel ce ți-am adus băiatul

Pe-o navă-n Troia din pămîntul lui.

Deci dară noi, acolo-n cîmpul Troii,

Oricînd spuneau păreri în sfat eroii,

El cel dintîi din toți era-n cuvinte,

Și nu greșea, chiar și-ntr-un sfat mai greu, Și nimeni nu-i putea lua-nainte,

Ci numai Nestor cel slăvit și eu.

Iar cînd în jurul Troii celei sfinte

Ieșeam să ne luptăm, era mereu

În rîndu-ntîi, și nu-nglotit cu turma

Acelor ce tîrzii umblînd, bat urma.

Ci tot căta pe cine-ar mai răpune,

Și mulți bărbați ucise-al tău copil

Acolo-n toiul luptelor nebune!

Dar n-aș putea să spui, viteze-Ahil,

Pe toți ucișii lui, dar îți voi spune

Pe fiul lui Telef, Euripi!,

Cînd mulți în jur grămezi cădeau ceteii, Din trista cauz-a darului femeii.

Iar cînd dintre fruntașii-ahei o seamă Steteam în calul de Epeu făcut,

Și mie toate mi se dară-n seamă,

Să-nchid și să deschid mințitul scut,

Văzui pe toți cu tăinuită teamă

Ștergîndu-și ochii umezi, și-am văzut

Că frica le juca prin mădulare

Și-n tremur îl simții pe fiecare,

Dar niciodată nu-l văzui pe dînsul,

Nici fața-ngălbenindu-i, nici pe ea

Să-și șteargă el pe-ascuns vreodată plînsul! Ci foarte mă ruga și-mi tot cerea

Să-l las din cal și să ieșim dintr-însul; Deci, cînd pe lance mîna și-o punea

Și cînd pe sabie-n nesfîrșite rînduri, Și-n suflet învîrtea cumplite gînduri! Iar după ce-am prădat și-acea grămadă

De-averi ce-avu-n cetatea sa Priam,

Atunci, avînd și partea sa de pradă

Și-un mare dar ce-ai noștri-ahei îi dam, Sui-n corăbii, neatins de spadă

Și-n toate sănătos, și ne miram

De-al său noroc

Așa i-am spus deci cîte-au fost cerute De vrerea lui, și-apoi încetinel

Se duse umbra lui Ahil cel iute

Cu pașii mari pe cîmpul de-asfodel,

Voios de fiu și veștile plăcute,

Că-i tot atît de bun pe cum fu el.

Iar morții-apoi mereu veneau pe cale,

Spuind tot insul păsurile sale.

Dar unul sîngur nu veni, că-și puse

Mînia-n minți, Aiant, că-ntre eroi

În mal la nave l-am învins, cînd puse

Slăvită Tetis armele-ntre noi,

Pe care-Ahil, copilul său, le-avuse;

Și-am vrut să știm a cărui dintre doi

Vor fi, iar fiii Troilor și fata

Lui Zevs priveau spre-a rupe judecata. Vai, cum nu vru să fac-atunci Preasfîntul Să nu-l înving în lupta ce-o purtai!

Căci, iată, pentru ele-acum pămîntul

Cuprinse-un rege-atît de mare, vai!

Pe-Aiant ce-avea și chipul și cuvîntul Al doilea dup-Ahile-ntre danai!

Și-aduse-o ceart-atît de grea osîndă!

Și-am zis, ca să-l împac, cu vorbă blîndă «Aiant Telamonide,-o, nepătate!

Mînia ta s-o uiți nici mort nu vrei

Din cauza unor arme blăstămate.

Spre-a grecilor pierire marii zei

Le-au pus atunci, căci ai pierit tu, frate, Atare-un turn, cum fost-ai printre ei! Căci tu ești plîns și-acum și-a pururi zile De toți aheii-n veci, vai tu și-Ahile

Dar singur Zevs această vin-o poartă,

Căci mult urî pe greci, și nu pe-ascuns, Și-ți dete-astfel și ție-această soartă! Dar fie-ți, rege mare,-acum de-ajuns

Și fă-ți mînia-n piept să tacă moartă, S-asculți cuvîntul meu și dă-mi răspuns!» Răspuns el însă nici atunci nu-mi dete, Ci-ntrînd adînc, se mistui-ntre cete.

Văzui apoi pe Minos nepătatul,

Născut din Zevs, cum judecă pe morți;

În mîni cu sceptru de-aur, în palatul

Cel larg și vecinic cu deschise porți. Iar ei, șezînd ori stînd, spuneau păcatul Și dreptul lor, supuși eternei sorți.

Văzui apoi pe-Orion, uriașul

Cumplit și-aici, cutreierînd locașul

Și-n urma sa mari fiare pe livada

Cea de-asfodel tîra nepotolit,

Pe cîte le-ucisese cu grămada

Prin munții păduroși, cînd a trăit;

Și groaznică de-aramă-n mîni, dovada

Puterii,-o ghioag-o vîntura cumplit.

Văzui zăcînd pe Titiu dup-aceea,

Pe cel născut din preaslăvita Geea,

De nouă pletre-avînd sub dînsul locul; Și-a stînga lui și-a dreapta două găi

Ficatu-i sfîșiau, rupînd cu ciocul

Și-adînc îi scormoneau prin măruntăi,

Iar el de-a le goni n-avea mijlocul!

Căci el, prin Panopeul multor văi,

Nevasta-ți, Zevs, cu vorbe-a pîngărit-o Pe-a ta Latona-n drumul ei spre Pito.

Văzui și pe Tantal, cu mare-arsură

De-aprinsă sete, că-ntr-un loc stetea, Iar apa-i ajungea mai pînă-n gură,

Și-amar de sete-n apă suferea,

Dar nu putea să prind-o picătură,

Căci orișicînd s-ar fi plecat să bea

Din apă, ea pierea din ochi, secată,

Și prund uscat vedea sub el deodată!

Și rodnici pomi, cu crengile lor pline, Deasupra lui și-a jalnicei fîntîni,

Cu mere dulci, cu rodii și smochine,

De cap i s-atingeau, și peri bătrîni,

Și-umbroși copaci ai verzilor măsline. Dar oricînd se-ntindea să prindă-n mîni Vrun fruct, le ridica deodată vîntul

In sus, spre norii cei ce-umbres pămîntul. Sisif apoi, în munci chinuitoare,

Sub mînile-amîndouă c-un pietroi,

Și-așa deci sprijinindu-se-n picioare

Și-n mîni, el îl urca pe-un deal, și-apoi Aproape-n vîrf, dincolo să-l scoboare, O mînă tare-l împingea-napoi

Și-așa vedea din cuilme-acum, sărmanul, Căzînd pe cîmp cu vuiet bolovanul,

Iar el era silit din nou să ducă

De jos pe culme-acel pietroi, și-astfel Pe el sudoarea-n veci nu se usucă

Și-un nor de praf stă-n veci pe lîngă el! Văzui și pe Heracle-apoi (nălucă

A zeului, nu însuși zeu-acel

Ce-n dulce-ospăț petrece-n lumi senine Și-n brațe-acum, ca soț, pe Hebe-o ține, Pe mîndra zînă, cea cu pulpi frumoase). Și-n juru-i țipete de morți, părînd

Srtigări de paseri, cînd cu spaima-n oase, În mii de părți se-mprăștie zburînd;

Iar el, asemeni nopții-ntunecoase,

Cu arcu-ntins și fier pe coard-avînd,

Purta-mprejur priviri îngrozitoare,

Cătînd parcă mereu ce duh s-omoare.

Pe pieptu-i larg avea o foarte lată

Curea de aur, și-atîrnînd de ea

Grozava-i sabie cea nenspăimîntată,

Și urși și porci sălbateci pe curea,

Și lei cu ochi de foc, și-o minunată

Lucrare-a unui meșter se vedea:

Ucideri de bărbați și arme rupte

Și sîngiuri, pe curea, și oști și lupte, Cum n-ar putea scobi așa ca ele

Mai mari lucrări alt meșter priceput

Decît acel al groaznicei curele.

Văzîndu-mă deci stînd, m-a cunoscut

Și-așa-ncepu, cu multe lacrimi grele:

«Vai, rău fu ceasu-n care te-ai născut, Viteazule-Odiseu, dacă te poartă

Și-aici pe tine-amarnica ta soartă!

Cum rea a fost și-a mea, cum știi tu bine. Căci fiu îi fui și eu lui Zevs de sus, Și-amarul meu amar fără de fine!

Că-i mare-amarul să te vezi supus

De-un om mai rău în toate decît tine

La cît de grele munci de el fui pus,

Și-odată el, viteazule Ulise,

Și-n lumea ast-a morții mă trimise

Să-i scot pe Cerber, căci mai mare muncă El nu credea c-ar fi, din cîte au

Seninii zei, cînd trude pe-om aruncă.

Pe Cerber deci l-am scos, ca să i-l dau In mîni, așa precum mi-a dat poruncă,

Iar Hermes și cu-Atene m-ajutau.»

A zis, pierind adînc în lumea morții,

Iar eu rămasei, stînd în fața porții

Că doar aș mai vedea dintre eroii

Trecutei vremi, căci vream să văd eroi; Dar prea se-ngrămădeau într-una roii

De mii de mii de morți, venind spre noi, Cu vuiet mult, ca ropotele ploii,

Și-o albă groază m-a cuprins apoi,

Să nu-mi trimită cruda Persefone

Cumplitul cap al groaznicei Gorgone.

Deci repede lăsînd ăst loc de jale,

Am mers la navă-n mal, iar aîor mei

Le-am dat porunci să ne gătim de cale, Și-odgoanele le-au tras, intrînd și ei În nava cărei curs îi da la vale

Pe rîul Ocean, în drumul ei,

Dintîi puterea apei și-a vîslării,

Și-un vînt apoi, frumos, din largul mării.

Cartea XII

Iar nava-ne luînd apoi cărare,

Ieși din Ocean, din rîul sfînt,

Și-ajunse iar pe-ntunecata mare,

Spre-ostrovul zis Eeia, unde sînt

Palatele-Aurorii și răsare

Și soarele, cînd suie pe pămînt.

Sosind aici, pe prund ne trasem vasul

Și-aici ne-a fost al cinei loc și masul. Iar cînd veni și fiica dimineții,

Pe cîțiva inși la Circe i-am trimis

Să ia pe Elpenor, răpusul vieții,

Acel ce făr-a vrea s-a fost ucis.

Deci brazi și frasini au tăiat băieții, Și-ndată pe-o movilă-n loc deschis

Făcîndu-i rug, l-am ars, și mult cu plînsul Boceam cu toții-n jur pe lîngă dînsul.

În scrum apoi cînd focul sfînt schimbat-a Pe mortul soț și lucrurile lui,

Mormînt îngrămădindu-i pe-ngropata

Cenușă-n mal, un mare stîlp bătui

Pe-acel mormînt și-n vîrful său lopata. Pe-acestea deci întocmai le făcui.

Ci-n vremea asta Circe-afla că vasul

Sosind din Iad, făcea la mal popasul.

Deci însăși ea veni, frumos gătită,

Iar fetele-au adus, venind cu ea,

Fripturi și vin și pîne. Și grăbită

Întra-ntre noi și vesel ne vorbea:

«Voi cei ce-ați fost și-n negura cumplită, Voi vii ați mers pe Hades a-l vedea,

De două ori v-a fost deci moartea dată, Pe cea ce alții-o mor numai o dată!

Veniți și v-ospătați din ce vă place,

Din vin și carne pînă-n noapte-acum,

Și mîne-n zori plecați apoi în pace.

Iar eu o să v-arăt întregul drum,

Știut de-aici, din mal eu vi-l voi face Și toate-am să v-arăt, și ce, și cum,

Ca nu dintr-o prostie oarecare

S-aveți de suferit pe-uscat ori mare.»

Așa deci ea ne-ntîmpina cu plinul,

Și-am stat în mal. Deci soarele-a fost sus, Iar noi ne petreceam în chiot vinul,

Mîncînd fripturi și cîte ne-a adus,

Și-ntreaga zi așa ne-uitarăm chinul.

În urm-apoi, cînd soarele-a apus

Și noaptea curse-n jos din naltul zării, Durmeau ai mei întinși pe malul mării.

Pe mine însă m-a luat de mînă

Deoparte zîna Circe, și-am șezut.

Deci toate mă-ntreba ca o stăpînă,

Să-i spui pe unde-am fost și ce-am văzut. Vorbind apoi, mi-a zis grozava zînă:

«Pe-acestea, deci, cu bine le-ați trecut. Ascult-acum și bunele-mi povețe,

Și-un zeu apoi mai multe-o să te-nvețe! Dintîi pe la Sirene-o să te ducă

Ursitul drum, iar ele-n glas au dor

Și jale-așa că orișicine-apucă

S-asculte-o dată cîntul gurii lor,

Vrăjit s-oprește-n loc și se usucă!

Și vai de-acel vîslaș neștiutor,

Că-n veci nu-l mai revăd pe lumea asta

Copiii dragi de-acasă și nevasta,

Căci dulcile lor guri îl scot din minte Și stau pe-un cîmp cu flori, dar pe grămezi De putrezi oameni morți Și pe-oseminte

Zvîrlite peste piei. Tu însă vezi

Și treci cu nava repede nainte!

Iar pentru-ai tăi, tu bine să veghezi!

Deci taie părți din turta cea rotundă

Și ceară caldă prin urechi le-nfundă,

Ca nimeni să n-aud-a lor cîntare.

Tu poți s-auzi, de-ți place. Îns-atunci De mîni și glezne să te lege tare

Cu funii soții-n dreptu-acelei lunci,

Cu fața spre catarg, și-așa pe mare

Trecînd s-asculți; iar dac-ai da porunci Ori i-ai ruga să-ți deie drumul, rege,

Ei și mai strîns cu-alt nod să mi te lege. Iar dacă vei scăpa de-aici cu pace,

Nu pot să-ți spui ce drum ai să urmezi, Căci două sînt, să mergi pe care-ți place. Dar de-amîndouă-ți spui, să cercetezi

În mintea ta de care-ai fi dibace.

Pe-un drum din două, stînci tu ai să vezi, Cu groaznic vuiet nesfîrșit izbite

De-un mare val al mamei Amfitrite.

Acestor stînci le-au zis „rătăcitoare”

În limba lor cea sfîntă, marii zei.

Pe-aici nici paseri iuți nu pot să zboare, Nici repezii porumbi din cer, acei

Ce-i duc lui Zevs mîncări nemuritoare,

Căci piere-a pururi unul dintre ei.

Deci pe-altu-n loc stăpînul Zevs îl pune. Dar orice nave-ar trece s-ar răpune!

Și-acel vîrtej ce apa mării-o-mparte

De-a pururi poartă-n vînturi iuți de foc Și morți și bîrne de corăbii sparte.

Un singur vas răzbi prin strîmtul loc,

Vestitul Argo-ntorsul de departe,

Și-abia și el cu Here-avu noroc

Să scape-ntreg de-a valului putere.

Căci foarte-a fost iubit Iason de Here. Iar alte două stînci parcă s-anină

De cer. O stîncă-n drumul pe-unde treci Pe culme-n veci de vineți nori e plină

Și nici de-a lungul toamnei celei reci, Nici vara nimeni n-o văzu senină.

Un om chiar de-ar avea și douăzeci

De mîni, și tot pe-atîtea iuți picioare, Tot n-ar putea s-o urce-ori s-o scoboare. Că-i netedă ca linsa cioplitură

Și-n ea, la miljoc, rege,-o să vedeți

Spre-apus, a negrei văgăuni o gură

Ce duce spre Ereb. Pe-aici puteți

Și voi pluti, că-i loc de-alergătură,

Căci n-ar putea nici cei mai îndrăzneți Arcași dibaci, cu arcul de pe navă

S-ajungă pînă-n peștera grozavă.

Și-ntr-însa Scila stă și groaznic muge

Și-atîta loc străbate glasul ei,

Cît plînsul unui pui de leu ce suge,

Ci-atare fiară e, încît și-n zei

Stîrnește spaimă, și cu groază fuge

Oricine-o vede, căci de patru-ori trei

La număr sînt spurcatele ei labe

Și șase gîturi lungi, cumplit de slabe, Și-un cap pe-oricare gît și-n guri spurcate Trei rînduri mari de dinți grozavi avînd, Și deși, toți soli ai morții nendurate. Cu trupu-i jumătate-ascunsă stînd,

În negrul ei culcuș, prin aer zbate

Cumplite-acele gîturi, căutînd

Pe-afară pradă, și mereu flămîndă,

Tot timpul pescuiește, stînd la pîndă.

Delfini și cîni de-ai mării și-alte fiare Cu mult mai mari și cîte-și au locaș

Dihănii de-ngrozit în neagra mare.

Și nu-i născut pe lume vrun vîslaș

Să poată trece făr’ de vătămare

Prin fața ei, căci monstru-acest vrășmaș Cînd șase guri le-ntinde așa cumplite,

Ia șase inși din navă și-i înghite.

Aproape stă și stîncă ceialaltă,

Așa că poți cu arcul să-i măsori

Puținul drum. Și nu-i așa de naltă.

Aici, sub un smochin cu crengi în flori, Caribdis stă și-al mării fund îl saltă, Sorbind pe zi-n adîncuri de trei ori

Și iar vărsînd din ea vărsări cumplite, Și vai de ești pe-acolo cînd le-nghite! Poseidon însuși nu mai este-n stare

Să-ți scape nava din vîrtej! Cît poți,

Tu dă spre Scila deci, și-n fuga mare

Să treci pe lîngă stînci. Să te socoți

Că tot mai bine este,-o rege mare,

Să pierzi pe șase-ortaci decît pe toți.» Așa mi-a zis. Iar eu am ispitit-o:

«Să-mi spui deschis și drept, neprihănito, N-ar fi nici un mijloc să-mi scap de moarte Pe dragii soți de Scila asta rea?

Ferind Caribdea cea cumplită foarte,

Nu pot s-atac dihania și cu ea

Luptîndu-mă, s-abat amara soarte

Pe cînd spre-ai mei stă-ntinsă să mi-i ia?» Răspunse ea cuvinte-atunci uimite:

«De ce gîndești mereu, nenorocite,

Tot lucruri triste-a luptei ce supune,

Și nici nemuritorilor nu-ți pleci

Pornirile din suflet? Dar, nebune,

Grozava asta Scila pe-unde treci,

Nu-i trup cu moarte ca s-o poți răpune, Ci-un rău de-a pururi de nenvins în veci Și n-o dobori cu sila sau cu ruga;

Deci tot ce poți să faci mai bun e fuga! Căci pînă ce-ntîrzii să-mbraci arama,

Mă tem că ea ieșind îți va răpi

Pe-alți șase, și vei da-ndoită vama!

Deci fugi cît poți și nu te mai opri

Și strigă tare pe Crateis, mama

Acestui monstru ce-o născu spre-a fi

Sărmanei lumi nenorocire-amară!

Căci poate-o va opri să mai apară.

De-aci-n pămîntul vecinicului Soare.

Trinacria veți sosi. Pe-acel pămînt

Pasc șapte turme de-oi behăitoare

(Și tot de cinci ori zece-o turmă sînt

Acele oi) și șapte păscătoare

Cirezi de vaci a Soarelui cel sfînt.

Aceste vite însă nici nu fată

Și nici nu scad cu numărul vrodată.

Iar două nimfe dragi, cu lungi cosițe,

Lampeția și Faetusa deci

Sînt ăstor turme-acolo păstorițe.

Pe-acestea două Soarelui de veci

Neera nimfa le-a născut zeițe;

Și-aci-n acest ostrov cu largi poteci

Le-aduse tata lor, ca să păzească

Și oi și boi, avere părintească.

Pe-aceste vite-n pace tu le lasă

Și-ti vezi de drum, și-atunci poate-o să poți Sosi cu-ai tăi, deși cu greu, acasă.

Dar rău de le vor face răii soți,

Blăstemul faptei rele-atunci te-apasă

Și veți pieri, și nava ta și toți.

Tu singur, chiar de vei scăpa de moarte, Tîrziu sosi-vei și-n nevoie foarte!»

Așa mi-a zis. Iar faptul dimineții

Sosi-n curînd. Deci ea se duse-n sus,

Spre casă, Circe, zîna frumuseții.

Eu însă, scoborînd la mal, m-am dus

La navă-n prund, ca să-mi îndemn băieții Să-ntindă pînze pe catargul pus.

Deci ei intrînd la locu-i fiecare,

Băteau cu vîsla-n tact. cărunta mare.

Iar zîna Circe, cea cu mîndre plete

Și glas dumnezeiesc, din mal acum

Un dulce vînt petrecător ne dete

Corăbii iuți pe-al mării umed drum.

Punînd la loc deci multe-mprăștiete

Pe pod grămezi de lucruri, noi șezum,

Iar cîrma ne ducea pe plac și vîntul,

Dar eu mîhnit, vorbind le-am zis cuvîntul: «Nu unul sîngur trebuie să știe

Din ceata noastră, dragi fărtați, nici doi, Ce-mi spuse Circe-n mal și numai mie!

De-aceea dar vă spun să știți și voi,

Ca bună paz-avînd de ce-o să fie

Să nu pierim de-ntîi ori mai apoi.

Mi-a spus să ne ferim întîi de glasul

Sirenelor, să nu ne-atragă vasul

Cu dulcele lor cîntec în pierzare,

Spre locu-acel al mult frumoasei lunci. Eu singur pot s-ascult a lor cîntare.

Dar voi să mă legați cu funii-atunci,

Cu fata spre catarg, lipit și tare.

Iar dacă v-aș ruga și-aș da porunci

Strigînd să mă lăsați, venind voi unii, Să-mi faceți nod cu mult mai strînse funii.» Deci soții mei mergînd, au strîns grămadă Vîntrelele pe pod, precum cerui,

Și-apoi numai de vîsle-avînd să vadă,

Albeau cu ele luciu-n largul lui.

Ci-n vremea asta cu-ascuțita spadă

Tăiam atîtea cîte-aveam să pui

Bucăți de ceară, din rotunda turtă.

Pe-acestea le-am muiat în vreme scurtă, Muindu-se de-a mînei apăsare

Și și de-arșița soarelui de sus.

Mergînd am astupat la fiecare

Urechile; iar soții mi-au adus

Frînghii apoi și mă legară tare

Pe-al navei pod, așa precum le-am spus. Stînd drept, aveam proptea din dos catargul, Iar ei șezînd, băteau din vîsle largul. Pe cînd eram, cu iute-alergătură,

Departe-acum de malul ce-l feream

Cît poți s-ajungi cu strigătul de gură, Sirenele-au zărit că noi treceam

Și-un dulce cîntec astfel începură:

«Vestitule-Odiseu din mîndru neam,

Din toți tu cel cu slava cea mai multă, Oprește-te la noi și stăi și-ascultă!

Căci nimeni n-a trecut pe-aci nainte

Să nu fi stat s-asculte-aici, și apoi

Să plece-avînd cu mult mai multă minte

De cit avea, căci toate le știm noi,

Și cîte-au suferit prin vreri preasfinte La Ilion ai Troiei fii și voi,

Și totul știm, ce e pe-ntreg pămîntul.» Așa le răsuna de-acolo cîntul

Și-aveau dumnezeiesc în gură glasul.

Și vrînd s-ascult mereu, gemeam în munci Și semn făceam din ochi s-oprească vasul Și dam mereu fărtaților porunci.

Dar ei vîslau, sporindu-i navei pasul,

Și doi dintr-înșii s-au sculat atunci

Și-au strîns deci funii mult mai strîns pe mine, Iar cînd de-ajuns ne-am depărtat de ele Și nu puteam s-aud pierdutul glas,

Și-au scos și soții dopurile-acele

De ceară din urechi

Deci cînd era departe-acum rămas

Acel ostrov, văzui un fum pe mare

Și-un mare val, urlînd cumplit de tare. Atunci o spaim-atît de mare dete

Prin soții mei, că vîslele zburînd

Din mîna lor, căzură-mprăștiete,

Pocnind pe apă. Și deodată stînd

Pe loc și ei, ca-nfipt și vasul stete.

Iar eu umblam cu vorbele-ndemnînd

Prin navă pe la soți la toți de-a rîndul Și-așa vorbeam și dam dojeni cu blîndul: «Voi, dragii mei, deprinși cu-orice urgie Și-oricare rău, de ce-ați rămas astfel? Căci răul cel de-aici doar n-o să fie

Mai mare rău decît ciclopul cel

Ce-n peșteră ne-a-nchis să ne sfîșie.

Tot eu v-am mîntuit și-atunci de el

Cu-al meu curaj, cu mintea mea, cu sfatul; Doar n-ați uitat ce crud fu, blăstematul! Deci stați pe bănci, vîslind fără zăbavă, Căci poate Zevs ne va scăpa și-acum

Prin grabnic curs de volbura grozavă.

Iar, tu, cîrmaci, să nu-mi adormi pe drum, Adună-ți mintea-n cap și vezi de navă,

Să nu ne-o duci în volbură și-n fum!

Spre stînci să ții! Și-ai grijă să nu-ți scape, Căci toți pierim aci-n vîrtej de ape!»

Le-am zis și s-au supus. De trista fiară De-al cărei rău noi nu puteam scăpa,

De Scila deci, și cum aveau să piară,

Nimic nu le-am vorbit, ca nu cumva

Să-mi fugă toți spre-a nu-i ajunge-n ghiară, Și-astfel să stăm pe loc făr-a vîsla.

Uitai însă de sfatul dat de zînă,

De tristul sfat, să nu iau arme-n mînă. Ci-n zale-ncins, cu două lănci voinice, Cătam grăbit pe proră să mă sui,

Crezînd că-ntîi pe-aici o să-și ridice

Cumplitul monstru capetele lui,

Să-mi ia din navă prada-i neferice

Și foarte-am tot vegheat, dar n-o văzui, Iar ochii mă dureau, cătînd într-una

Prin cîte-avea mari ganguri văgăuna.

Luarăm deci oftînd prin scoc cărarea.

De-o parte Scila sta-n cumplitul scoc,

Caribdis de-alta, și cu vuiet marea,

Atunci cînd o vărsa zvîcnită-n loc,

Urla bolborosind ca și căldarea

Cînd apa fierbe-n clocote la foc.

Și pînă-n cer zvîrlea și stropi și spume Și nu se mai zărea nici cer, nici lume, Iar cînd sorbea a mării saramură,

Ea-n clocot se făcea gîtlej rotund

Și pînă-n fund vedeai adînca-i gură

Și-n fundul mării galbenul ei prund,

Iar stînca-n jur vuia-n zguduitură.

Și-n soții mei, privind acel afund,

O albă spaimă le-nghețase glasul.

Și-n timp ce, dar, trecea pe-alături vasul. Se-ntinse Scila și-mi răpi, grozavă,

Pe șase soți, pe cei mai buni din rînd. Deci cînd mă-ntoarsei să mă uit la navă Și ce-mi fac soții, îi văzui zbătînd

Din mîni și din picioare,-urcați în slavă, Și jalnic mă strigau acum gemînd

Pe nume, vai, de cea din urmă oară!

Și-așa deci îi priveam mîhniți cum zboară, Precum cînd un pescar, pe-un mal mai mare Vînează pești de cei mai mici, și-ntins În mîni avîndu-și lungul băț în care

O cursă-n ac prin nadă el le-a-ntins,

Azvîrle cornul cel de bou în mare,

Și-ndată ce vrun pește-n ac s-a prins,

Îl scoate-afară-n timp ce el se zbate,

Așa-i vedeam, în șase guri spurcate.

Zburînd pe sus spre stîncă, unde Scila

În gura negrei văgăuni, rozînd,

Cu dinții-i sfișia, mai mare mila!

Iar ei țipau și mînile-ntinzînd

Cereau să-nlătur moartea lor și sila!

Din cîte rele-am suferit văzînd

Al mării drum,

Fu cel mai trist care-l văzuit vreodată. Pe cînd acum Caribdea și cumplitul

Ponor al Scilei ne era-napoi,

Ajunsem în curînd la-nveselitul

Ostrov al Soarelui, în care noi,

Din larg departe, auzeam mugitul

Cirezilor din cîmp, de vaci și boi,

Și glas de oi ce s-adunau domoale,

Zbierînd pe lîngă staule și-ocoale.

Atunci mi-a fulgerat ce-a spus prorocul Tiresias, tebanul orb din Iad,

Și nimfa Circc, ca să fug de locul

Cel mîndru-n marea cea fără de vad,

Al Soarelui de sus, căci nenorocul

Cel mai cumplit în care-i scris să cad

De-aici îmi va veni și făr’de fine!

Chemai deci soții cerc pe lîngă mine

Și-am zis: «Tovarăși, ascultați cuvîntul Pe care-n Iad Tiresias mi l-a spus,

Și Circe-n mal: să nu călcăm pămîntul

Cel plin de turme-al Soarelui de sus,

Că-n el ne pregătește Zevs Preasfîntul

Amarul cel mai crud, și ne-am răpus!

Dați navei drumul înainte, dară,

Și haideți s-ocolim această țară!»

Am zis, iar ei gemeau pe lîngă mine

De mult amar. Dar grabnic Evriloc

Sărind mi-a zis: «Ce suflet ai în tine, De-ți faci din noi bătaia ta de joc?

Cumplit mai ești! Dar poți să fii, vezi bine, Ai trup de fier și nu te simți de loc!

De-aceea nici nu vrea de noi s-audă,

De noi, fărtați ai mei, cei rupți de trudă, Și nu ne lasă cîteva clipite

Să stăm pe mal și-o cină să gustăm!

Dar unde-acum ne poruncești, cumplite,

Prin noapte rătăcind să ne-nfundăm

În largul mării-n neguri învălite?

Ce-atît de mare lucru-ar fi să stăm?

Din noapte ies suflări ce iuți s-adună

Și vînturi nasc, ce-n drum se fac furtună, Și unde-am mai găsi atunci scăpare

De moarte-n largul cel făr’de poteci,

Cînd prinși deodat-am fi d-un vifor care Chiar contra vrerii zeilor din veci

A spart corăbii-n neguroasa mare!

Noi negrei nopți să ne supunem deci,

Făcînd pe mal o noapte-aci popasul;

Iar mîne-om da din zori pe mare vasul.» Așa vorbi, și toți au zis că-i bine.

Atunci eu pricepui că e de sus

De-un zeu gătit-o cursă pentru mine.

Deci foarte supărat așa le-am spus:

«E lesne, Evriloc, mai mulți, vezi bine, Pe-un singur om să-l fac-a fi supus!

Și iată, mă supui și-mi las cuvîntul.

Dar voi dintîi jurați-mi jurămîntul,

Că dac-or fi cirezi și-aici și-altinde

Pe-acest ostrov, nici unul dintre voi

Să nu-ndrăznească nicidecum a prinde

Din rea pornirea sa nici vaci, nici oi! Ci fiecare stînd de-a sa merinde,

Pe care-a pus-o Circe pentru noi,

Șăzînd la navă s-o mănînce-n pace.»

Și toți jurar-atunci c-așa vor face.

Iar după ce-au jurat, la mal ei dară

Corabia-ntr-un liman, la un izvor

Cu ape dulci, și-un loc își căutară

Și-aici gătir-agale cina lor.

Iar după ce voioși acum cinară,

Aminte și-au adus și-au plîns cu dor

Pe morții soți, de Scila sfîșiații,

Și-așa plîngînd îmi adurmeau fărtații.

Trei părți din noapte vor fi fost trecute Și stelele cădeau, cînd Tatăl sfînt

Porni cumplit și c-o suflare iute

Să bată-n larg dumnezeiesc un vînt,

Deci toate-n nori se frămîntau zbătute, Și-adînc-o noapte curse pe pămînt.

Deci cînd sosi și ziua cu lumină,

Am tras corabia-n peștera vecină

Și-apoi chemînd pe soți la adunare,

Le-am zis așa: «Acum, iubiții mei,

Fiindc-avem și vin și-avem mîncare,

De-ajuns în navă, eu vă rog, pe zei,

Să nici să nu s-atingă vr-oarecare

De turme-aici, că bine știți voi ce-i!

Hiperion li-e domn, și nu se poate

Să nu ne vadă cel ce vede toate

Am zis și s-au jurat. Și robi cu totul

O lună-ntreag-am stat, căci Notul plin

Bătea mereu, și neschimbat tot Notul.

Deci cîtă vreme-aveam și grîu și vin,

Ei nici nu s-au atins măcar cu cotul

De nici un bou.

Atunci umblau cutrierînd tot locul,

Vînînd ori pești, ori paseri pe-unde aflau, Căci foamea-n măruntăi le-ardea ca focul. Deci însumi, amărît de ce răbdau,

Rugam pe zei, că doar mi-ar da mijlocul Să plec odată și să nu mai stau!

Și-așa plecînd departe de la navă,

Umblam gîndind la starea-ne grozavă.

Deci mult și singur rătăceam prin țară, Și-apoi trudit, oprindu-mă-ntr-un loc,

Spălîndu-mă pe mîni cu foc

Și-un dulce somn pe ochi ei îmi turnară, Ci-n ăst răstimp, la navă Evriloc

Strîngea la mijloc soții de pe laturi

Și stînd le da cumplite-aceste sfaturi: «Tovarăși dragi ai mei, și voi drumeții Cei rău bătuți de cîte-amaruri sînt!

Vai, multe-s morți cumplite pentru bieții Și slabii muritori de pe pămînt!

Să mori însă de foame-n vîrsta vieții,

Spre-a fi o prad-a negrului mormînt,

Aceasta-mi pare-n multa ei cumplire

Că-i cea mai vrednică de plîns pierire! Deci haideți, voi, de foame pieritorii, Fărtați sărmani, să prindem boi și vaci Și jertfe dînd la toți nemuritorii,

Ei poate ne-or ierta, c-am fost săraci. Iar Soarelui, acel ce-albește norii,

Cînd fi-vom iar pe-acasă-ntre itaci,

Un templu-i vom zidi și-n el vom pune

Și daruri mari și multe lucruri bune!

Și chiar și de-l va prinde supărarea

De-atîtea vite ce-am trecut sub fier,

Și navei noastre i-ar găti pierzarea

Și parte i-ar ținea toți cei din cer,

Eu vreau mai bine să mă-nghită marea,

Să casc o dată gura și să pier,

Decît să mă sfîrșesc de foame, bietul,

Murind aci-n ostrov pustiu cu-ncetul!»

Așa le-a zis, și toți i-au dat dreptate. Deci multe vite frumoase-au prins apoi

Căci nu pășteau de mal îndepărtate.

Ei deci, încunjurînd cirezi de boi,

Cătau pe cei cu frunțile mai late.

Rugînd pe zei, făcur-un pat de foi

De nalt stejar, culese din dumbravă,

Căci nici un fir de orz n-aveau pe navă. Și după ce le-au jupuit de piele,

Făcură jertfă zeilor deplin,

Cu arse coapse-mbrobodite-n grele

De-osînză pături și deasupra sclin.

Nici vin n-aveau să toarne peste ele,

Și-așa-nchinau cu apă-n loc de vin.

Atunci din somn m-am deșteptat deodată; Plecai în jos spre malul sterpei mări.

Cînd fui deci și-unde nava sta legată,

Simții miros de carne din frigări,

Și stînd, strigai cu mintea-nfiorată:

«Vai, tată Zevs, stăpînu-ntregii zări!

Anume mi-ați trimis, voi zei cu toții,

Cumplitul somn, ca să-mplinească soții

A lor această grea nelegiuire,

Căci mare lucru-n gîndul lor și-au pus

Și toate numai pentru-a mea pierire!»

Așa strigam. Dar vai, a și fost dus

Lampeția Soarelui din ceruri știe

Că soții mei din vite i-au răpus.

Iar el, cuprins de-o furie-nfricoșată:

«Voi zei nemuritori, tu sfinte tată,

— Așa-ncepu strigînd — pe voi cu toții

Vă chem acum și la genunchi vă cad,

Și cer să-mi pedepsiți curînd pe soții

Acestui Odiseu Laertiad,

Căci ei, nerușinați și răi ca hoții,

Trecînd pe marea cea fără de vad,

Mi-au dat cirezile de boi tăierii,

Cari dragi mi-au fost și farmec al vederii. Și mult mă bucuram și-n fapt de seară

Privind cirezile de boi și vaci,

Și-n zori de zi urcînd pe boltă iară

Spre-a merge-n cer! Și-acum acești ortaci Ai regelui pribeag mi le tăiară!

Deci dacă, Tată Zevs, nu vrei să faci

Să-mi dea răsplata dreaptă și deplină,

Scobor la morți și fac în Iad lumină!»

A zis. Și-așa-i răspunse Zevs Preasfîntul «Stăi, Soare,-n cer să luminezi mereu

Și-Olimpul sus la zei, și jos pămîntul! Iar lor, în largul mării sterpe, eu

Îndat-acum le voi găti mormîntul,

Trăsnind corabia lor cu focul meu.»

(Tîrziu pe-acestea nimfa mi le spuse,

Iar ei din cer Hermias i le-aduse.)

Deci stînd pe mal, mustrai pe fiecare

Și-aici, și colo și pe toți ai mei,

Dar n-a mai fost de-acum nici o scăpare, Căci și-ncepură semne de la zei

Spre foarte mult-a noastră-nspăimîntare: De sineși se tîrau tăiate pici,

Iar carnea începu minuni să facă,

Mugind de prin frigări cu glas de vacă. Deci șase zile soții petrecură

Tăind mereu la boi, tot cei mai mari.

Dar cînd apoi a șaptea zi tăcură

Pe largul mării vînturile tari,

Iar Zevs ne-a dat răstimp de-alergătură, Am pus pe bănci voinicii lopătari,

Și dînd vîntrele-am ridicat catargul

Și iar ne-avea drumeți pe sineși largul. Deci cînd acum pe larg aveam cărarea

Și nu se mai vedea nici un pămînt,

Ci numai cerul sus și-alături marea,

Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt

A pus deasupra navei noastre-n zarea

Văzduhului un nor adus de vînt,

Iar norul se făcu cumplit la față

Și marea de sub el s-umplu de ceață.

Nu mult am mers, și-n zarea-nfiorată

Veni Zefirul șuierînd, cu ploi,

Și-n urma lui o noapte-nfricoșată.

Iar vîntu-a rupt antenele, și-apoi

Căzu catargul îndărăt deodată.

Și-atunci ce lucruri mai aveam și noi

Pe pod, s-au dus cu huruiri grozave

De-a valma toate-n fundul negrei nave.

Catargul însă-n iuțea lui cădere

Spre pupa navei, a cuprins supt el,

Izbind de sus cu groaznică putere,

Cîrmaciu-n cap și i-a strivit astfel

Al țestei os și-așa cum vezi că piere

Și cum s-afundă-n ape-un pescărel,

Căzu pe pod, de sus, de-unde șezuse,

Și-al vieții dulce duh din el se duse!

Deodată Zevs, cu mînă furioasă

Trăsni-n corabia ce-n izbire grea

Juca pe loc, din cumpăna ei scoasă,

Gemînd din cîte-ncheieturi avea,

Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă. Toți soții mei căzur-atunci din ea

Și-n jurul ei, prin undele-nspumate,

Umblau părînd că-s ciori de vînt purtate. Deci zeii-aici sfîrșit le-au pus vieții. Iar eu umblam prin navă, pînă cînd

Furtuna dezlipi de fund păreții

Și-a rupt de jos catargul, și-n curînd

Pierdeam catargu-n neagra noapte-a ceții. O funie-atunci, de bou, pe pod văzînd,

Cu ea-l legai de fund, și stînd călare

Umblam pe el de-a valma-n larga mare.

Zefiru-apoi se potoli, ci-ndată

Veni alt vînt din sud, și m-am mîhnit,

Căci iată mă-ntoarse, să mai văd o dată Caribdele și-al Scilei loc cumplit!

Și-o noapte-umblai pe apa cea sărată

Și-a doua zi, pe soare răsărit,

Ajunsei la Caribde, și cumplită,

Ea tocmai clocotea, voind să-nghită.

Dar eu sărind, am apucat copacul

De-un mare crac, dar neputînd să-mi pui Piciorul nicăiri și nici pe cracul

Din mîni nemaiputînd să mă mai sui,

Steteam în vînt, așa ca liliacul.

Era departe-n sus tulpina lui,

Iar crengile-i plecate-o boltă-ncheagă, Și lungi și mari umbrind vîltoarea-ntreagă. Și-am stat așa s-aștept să-mi verse-afară Și-al navei pod și bradul scufundat.

Dar foarte mult avui s-aștept! Deci dară, Pe timp cînd iese-un judice din sfat,

Cînd tineri mulți și-aprinși se judecară, Și merge-acasă seara la cinat,

Pe-atunci ieși din volbură catargul,

Și iar s-umplu egal de ape largul.

Văzînd sub mine deci a navei cladă,

Lăsînd din mîni atunci stufosul ram,

Căzui pe pod, bufnind pe el, grămadă.

Și-așa șezînd, cu mînile vîslam.

Pe Scila îns-apoi să mă mai vadă

Pe cînd prin dreptul dînsei mă purtam,

Nu vru s-o lase Zevs, stăpînul sorții,

Căci n-aș mai fi scăpat din gura morții. Și nouă nopți pe-a navei rămășiță

Umblai pe mări, și-au vrut seninii zei

A zecea zi s-ajung unde-o zeiță

Ședea, grozavă-n larg ostrovul ei,

Calipso, cea cu galbenă cosiță,

Dar ce să-ți mai înșir acum aceste

Povești din nou? Căci numai ieri am spus Pe larg întreaga ei și-a mea poveste,

Și ție,-o, rege, cel în scaun pus,

Și-n casa ei preavrednicei neveste

Ce dată-ți e de zeii cei de sus,

Și-apoi să povestesc mi-e groază, tată, Un lucru lămurit și spus o dată.”

Cartea XIII

Așa le-a zis. Și făr’de răsuflare

Tăceau cu toții-n jur, și-un farmec sfînt Plutea-n umbrosul loc peste-adunare.

Iar regele-a rostit acest cuvînt:

„Tu cel ce ești ajuns, o rege mare,

La casa noastră, cred că nici un vînt

De-acum n-o să te-abată pîn-acasă,

Oricît amar și-oricîte griji te-apasă. Deci vouă, dragi bătrâni, fruntași ai țării, Cari stați în casa mea, bînd roșul vin, La dulcele răsunet al cîntării,

Aș vrea să vă vorbesc cuvînt deplin.

Gătite-acum sînt toate-ale plecării;

Vestminte-n lăzi am pus pentru străin

Și aur mult cu scumpă lucrătură

Și tot ce-ai noștri dar îi mai făcură. Deci haide-acum să-i dăm ce se mai poate, De om cîte-o pirostrie și-un ceaun,

Iar noi de prin popor apoi vom scoate

Din cîte-am cheltuit, că-i drept s-o spun Că-i greu să dea un om acestea toate!” Așa le-a zis, și-aflară sfatul bun.

Trudiți de somn, pe-acas-apoi porniră. Și-a doua zi, cînd zorile veniră,

Cu toții-și îndreptau spre navă pașii

Grăbiți, și-un dar tot insul aducea.

Primind deci cîte le-aduceau fruntașii, Chiar regele-Alcinou le rînduia

Să nu stea-n drum să-mpiedece vîslașii; Deci loc cătînd, sub laviți le punea.

Cu toții-apoi se-ntoarseră să facă

Ospăț, căci Alcinou jertfise-o vacă

Lui Zevs acel ce nori în zare-adună

Și-i domn a tot. Deci coapse-ardeau pe foc Și veseli toți prînzeau aci-mpreună,

Și stînd, cînta-ntre dînșii Demodoc.

Dar bietul Odiseu dorea s-apună

Lumina mai curând și n-avea loc,

Dorind plecării clipa sositoare,

Și-adese capu-l întorcea spre soare.

Precum așteapt-un om tîrzia-cină,

Cînd sparse-un loc de mult înțelenit,

Muncind cu blînzii boi o zi deplină

Și vesel vede cerul amurgit

Cu tot mai multă lipsă de lumină,

Că-i tremură genunchii de trudit,

Așa se bucura și-Ulise bietul

Văzînd cum piere ziua-ncet cu-ncetul.

Vorbi atunci suflărilor feace,

Și-ntors stetea spre rege, mai vîrtos: „Fruntași ai țării! După ce veți face

Și-aceste jertfe,-al zeilor prinos,

Bînd vinul sfînt, trimite-ți-mă-n pace! Și-in pace-mi rămîneți! Eu plec voios, Căci drumul mi-e vegheat, și duc și scule Mai multe, cred, decît îmi sînt destule. Deci zeii numai buni de-acum să-mi fie! Pe-ai mei cei dragi să-i aflu-acasă vii, Și-n cinstea casei ei pe-a mea soție.

Iar voi, să fiți izvor de bucurii

Nevestelor ce-aveți dintru fetie;

Ani mulți și lor și dragilor copii!

Iar zeii vă sporească-n țară sporul

Și nici un rău să n-aibă-n veci poporul!” Și toți ziceau să-i facă deci pe voie, Căci prea frumos vorbește-acest străin. Deci regele-Alcinou: „Tu, Pontonoe,

— A zis spre crainic — toarnă-n cupe vin Și-mparte-ni-l, și să-nchinăm lui Joe

Ca vrerea-n cer să-i fie pe deplin.

Să bem și pentru oaspete-așadară!

Cinstit de noi, să plece-apoi spre țară!”. A zis și vin de cel cu gust de miere

Prin cupe-amestecîndu-l, el a dat

La fiecare cupa; și-n tăcere,

Tot insul bînd, lui Zevs i-a închinat

Din scaun toți, din locul de ședere.

Atunci și Odiseu s-a ridicat

Și cupa cea cu două torți o dete

Reginei și vorbind, în față-i stete:

„Tot veselă, crăiasă,-n vreri depline! Și-o dulce viață, pînă cînd tîrzii

Veni-vor bătrînețele senine

Și moartea dată tutor celor vii!

Acum eu plec! Rămîi de-acum cu bine

Și bucură-te, doamnă, de copii,

Domnind în pace neamul și palatul

Și zeii-ți ție casa și bărbatul!”

Trecu al casei prag cu-aceste zise.

Un crainic deci i-a dat slăvitul crai

Să-l ducă-n malul mării cei deschise,

Și mulți petrecători să-i fac-alai.

Și două roabe doamna le trimise

Să-i ducă una o manta și-un strai

Pe braț, iar alta vin și de mîncare

Și-n mijloc amîndou-o ladă mare.

Ajunși la marea care-n veci murmură

Și-n mîndra navă legănată lin,

I-au pus deoparte-acei ce-l petrecură

Adusul coș cu pîne și cu vin,

Iar pentru Odiseu ei așternură

Un țol de lînă și velinți de in

Pe pod la pupă, unde nu se face

Mult glas de gură, ca să doarmă-în pace. Vîslașii-apoi cu toții s-așezară

La locul lor pe bănci și dezlegînd

Din piatr-odgonul, repezi se plecară

Pe piept întîi, pe spate-apoi, bătînd

Cu vîsle repezi apa cea amară.

Pe ochii lui trudiți însă-n curînd

Căzu un somn adînc și dulce foarte

Și-n toate-asemeni cu eterna moarte.

Precum deci patru cai ce se frămîntă

Toți patru-n rînd să trag-același car, Cînd biciul peste ei cu șuier cîntă,

Deodată toți se-ntraporă și sar

Și iuți sfîrșindu-și drumu-ajung la țîntă, Așa s-a rădicat și pupa dar

Și-n urma ei săltînd vuia deodată

Un mare val pe marea despicată.

Și iute-acum vegheat zbura-nainte,

Încît învins și-un șoim ar fi rămas,

Acel ce-n zbor li-e tuturor părinte.

Și-așa zburînd, ducea grăbitul vas

Pe-acel bărbat ca zeii de cuminte

Și care-atît de mult amar a tras

Și-n lupte de bărbați, și-n mări cu notul, Și-acum durmea, uitînd și mări și totul! Pe cînd deci răsărea strălucitoare

A bolții-albastre cea mai mîndră stea

Și mai ales plăcuta vestitoare

A zorilor, zburînd s-apropia

De-ostrov corabia grabnic plutitoare,

De-al Itacei ostrov s-apropia.

Acolea două coaste-nchid în sînul

Ce-l fac, un port, al lui Forkin bătrînul, Și-l apără de valuri, cînd stîrnite

De vînturi iuți, din largul mării vin; Deci navele ce-n el au fost oprite,

Stau făr’de legături, așa-i de lin.

Un vechi măslin, cu ramuri răspîndite, Stă sus în mal, și-aproape de măslin,

Spre port, o neagră văgăună cade,

Locaș sfințit al nimfelor naiade.

Și-amfore-n ea, de piatră, sînt, și-ulcioare, Și-albine aici scot pui; dar mai ales

În stativi lungi vestminte lucitoare

De purpură naiadele-aici țes.

Și curg dintr-însa vecinice izvoare;

Și are două guri: deci oameni ies

Pe cea din jos, dar cea din sus e drumul Umblat numai de zei și-o spune fumul.

Știindu-l mai de mult, grăbiți intrară Feacii-n port. Și-n goană cum fugea,

Ieși mai toată nava-n prund afară,

Căci astfel de voinici erau pe ea!

Deci repezi scoborînd ei rădicară

Dintîi pe Odiseu, că el durmea

Și-așa pe cerga cea frumos tivită,

Și-avînd sub cap o pernă-mpodobită,

L-au pus pe prund și, nestricîndu-i linul Și lungul somn, ei toate ce-au adus

Feacii cînd și-au dăruit străinul,

Le-au scos din navă-n mal și i le-au pus La capul lui, alături cu măslinul,

Ascunse-așa ca nu vrun zeu de sus

S-aduc-un hoț, să fure-acea povară.

Și-ntrînd apoi în nava lor, plecară.

Poseidon însă nu și-a scos din minte

Mînia ce-o jură lui Odiseu;

Și deci vorbind cu-al lumilor părinte, Cu vorbe-l ispitea: „Tu frate-al meu!

Eu ce-ți mai sînt ca zeu de-aci nainte Și cum mă va cinsti oricare-alt zeu,

Cînd chiar și muritorii-mi fac în ciudă, Feacii-acei ce-mi sînt de-altminteri rudă! Că vrui să rabde-amaruri înainte

Ulise-acest. Dar să-l opresc de tot

S-ajung-acasă, mi-a ieșit din minte,

De cînd văzui că n-am puteri să pot,

Căci semne tu mi-ai dat că vrei, părinte! Acu-l aduc durmind și văd că-l scot

Pe malul țării lui, și-d încărcară

De haine și de-argint și-aramă rară,

Încît chiar și-aducînd nevătămată

Din Troia prada-ntreagă Odiseu,

El tot n-ar fi adus mai încărcată

Corabia lui de-averi! Așa zic eu!”

Grăbit răspunse-atunci al lumii tată;

„Ce vorbe scoți din gură, frate-al meu? Și cum te și gîndești să-ți fie teamă

Că zeii-ncep să nu te ție-n seamă?

Ar fi-ndrăzneală negrăit de mare

Să ia-n necinste vrunul dintre zei

Pe zeul cel mai vechi și cel mai tare! Iar dacă e vrun om, și dintre-acei

Ce-ncredere-n puteri și-n minte-i are, Tu poți să te răzbuni pe el cum vrei!

Dar nu-ți mai fie-așa pripit cuvîntul! Răspunse-acel ce zguduie pămîntul:

„O frate-al meu, aș face-așa, că-mi pasă Și foarte-aș vrea să pot să fac ce spui! Dar teama ce ți-o port, ea nu mă lasă. Aș vrea pe-adîncul mării să răpui

Corabia lor, la-ntorsul ei spre casă,

Și-un munte nalt pe-orașul lor să pui, Să-nvețe minte-acești feaci, semeții,

De-a tot petrece-n țara lor drumeții!” Răspunse-atunci stăpînul fulgerării:

„Așa cred eu că-i mai frumos să faci:

Cînd toți vor fi cu ochii-n largul zării, Privind cum vine nava lor, s-o faci

O stîncă-n chip de navă-n malul mării. Să vezi atunci pe-acești nebuni feaci

Mirați bătîndu-și palma peste frunte

Și poți să-nchizi și-orașul lor c-un munte!” Poseidon auzind pe-ai lumii tată,

Se duse-n Scheria la feaci grăbit

Și, stînd, el aștepta. Iar nava, iată, Venea spre mal cu zbor nepotolit.

Poseidon o lovi atunci deodată

Cu palma sa, și nava s-a-mpietrit.

Ea prinse rădăcini în mare-adîncă,

Iar el s-a dus, dar ea rămase stîncă.

Pe mal vorbeau cuvinte zburătoare

Feacii-acum, mirîndu-se-ntre ei:

„Vai mie, frate-al meu, dar cine oare

Opri corabia-n mersul iute-al ei,

Pe cînd venea, și-o-mpiedecă să zboare? Căci însumi o văzui cu ochii mei!”

Așa vorbeau și nu știau ce fuse,

Dar regele-Alcinou oftînd le spuse:

„E foarte-adevărat-o prorocie,

Cum văd, a tatei! Că-mi spunea zicînd

Că poartă rea Neptun pe noi mînie,

Căci prea petrecem pe străini oricînd! Zicea că va sfărma-n călătorie

Pe mare-o nav-a noastră, deci, pe cînd Veni-ne-va-ndărăt, ca să-și răzbune,

Și-un munte peste-oraș el ne va pune!

Așa mi-a spus bătrînul meu părinte

$i iată-s toate-așa! Dar ascultați

Porunca mea, și-așa vă fie-aminte!

La nici un om pribeag să nu mai dați

Corăbii și-ajutor de-aci-nainte!

Și doisprăzece boi să-i închinați

Stăpînului, că doar-o să se-mpace

Și-un munte-aici el tot nu ne va face!” A zis, și-n spaimă foarte-avură zorul

S-aducă mîndrii boi, al jertfei dar.

Ci-n vremea cînd fruntașii și poporul

Feacilor jertfeau aici pe-altar

Cu rugi spre-a se-mpăca zguduitorul

Pămîntului, Neptun; pe-atuncea, dar,

In țara sa, pe mal, unde durmise,

Din lungu-i somn s-a fost trezit Ulise. Dar n-o mai cunoștea, căci vreme lungă Trecu decînd lipsea; și-Atene-a pus

O ceață-n jur și făr’de nici o strungă Spre-a-i spune însăși cîte-avea de spus; Și-a ști nici Penelope să n-ajungă,

Nici prietinii că-ntorsu-s-a cel dus,

Nici alții, pînă cînd el n-o să bată

Pe-obraznicii de prinți cu-amară plată. Deci toate-n jur i se păreau străine,

Prea nalte stînci și pomii prea cu flori, Prea largi limanuri și cu ape line,

Și prea bătute căi de călători.

Sări-n picioare deci, privind mai bine Și-n jur se-ntoarse mai de multe ori,

Și-n șolduri, trist, lovindu-se cu palma, Plîngînd se tînguia, vorbind de-a valma: Și cad la dragii tăi genunchi, să-mi spui, Și-mi spune drept să știu, voinice, bine: Ce țară este-aici? Ce mal, și-al cui?

E poate vrun ostrov cu șesuri pline

De-al muncii rod? Ori cot ce-ntinde-a lui Cîmpie lung-adînc în sînul mării?”

Răspunse-atunci senina fiic-a Zării:

„În ce pămînt sînt iarăși și la cine?

Tîlhari mișei or fi, hoțind mereu?

Ori oameni buni cari știu să facă bine Străinilor și cred în Dumnezeu?

Și-atîtea scule-acum, sărac de mine,

Eu unde-o să le-ascund și unde eu?

Aceste-averi, cu care n-am ce face,

Mai bine-ar fi rămas în mîni feace

Și-alt rege milostiv, cu gînduri bune, Găsit-aș fi doar eu, care să-mi dea

Și hrană și-adăpost și să-mi adune

Vîslași spre-a mă trimite-n țara mea!

Acum nici nu știu unde mi le-aș pune,

Și nici aici în drum nu pot să-mi stea, Căci hoți venind, din mîni mi le vor scoate! Vai, nici feacii nu sînt drepți în toate! Nu fac nici ei dreptățile-așadară,

Și nici așa de vrednici ei nu sînt,

Căci iată m-au adus într-altă țară!

În Itaca, le-am zis. Cu jurămînt

Ei Itaca ziceau. Și mă-nșelară!

Plătește-le din cer, tu tată sfînt,

Căci tu mîngîi pe tot îndureratul,

Iar binele-l ridici și bați păcatul!

Dar haid să număr lucrurile mele,

Să văd măcar ce lucruri mi-au furat,

Fugind pe iuțea nav-a lor cu ele!”

Vorbind așa, pe rînd și-a numărat

Tripezii săi și chiupurile grele

De alb argint și multul aur dat

Și mîndrele lui haine-n ladă puse,

Dar nu-i lipsea nimic din tot ce-avuse. Dar țara și-o plîngea cu vai în gură,

Tîrîndu-se de-a lungul mării cei

Cu sterpul cîmp, și lacrimi îi căzură. Veni însă Atene-n felul ei,

Schimbată-n chip, cu tînără făptură,

Cioban molîu, cum moi sînt deobicei

Copiii cei de domn, și-avea-ndoită

Pe umeri o manta frumos tivită

Și-o lungă lance-n mîni și-ncălțăminte De om bogat. Văzînd deci pe flăcău,

El merse-n calea lui și-a zis cuvinte: „Voinice drag, tu cel ce-n drumul tău

Întîi de toți îmi ieși aci-nainte

În țara asta, nu gîndi de rău

Asupra mea, și fă, dacă se poate,

Să scap și eu și scapă-mi astea toate! Și ca la Dumnezeu mă rog la tine

„Copil ești tu, ori de-unde vii din lume, Că și de-această țară-ntrebi tu ce-i?

Nu-i țară doar atît de făr’ de nume

Și foarte mulți prea bine-o știu, și-acei Ce stau spre soare și spre zori, anume, Și cîți au țara mai spre-apusul ei.

Acum, ce-i drept, e țară cam stîncoasă Și cailor de loc nu-i priincioasă,

Dar nici nu-i rea să-i zici neroditoare, Măcar avem puțin pămînt de plug.

Dar creștem vin destul și-arăm ogoare, C-avem și ploi și rouă din belșug.

Și mari pășuni pe munți, cu fața-n soare, Și capre noi ținem și boi de jug,

Și codri-avem destui, și iese apa

Oriunde-ai da-n pămîntul sur cu sapa!

Și-astfel de Itaca, străine tată,

Chiar pînă-n Troia ni s-a dus cuvînt,

Iar Troia asta-i foarte-ndepărtată,

Precum aud, de-al grecilor pămînt!”

Vorbind așa, l-a-nseninat deodată,

Căci bine el vedea că toate sînt

Așa cum le spusese-acum Atene.

Deci iarăși începu vorbiri viclene,

Cu foarte multă iscusinț-al cării

Isteț un meșter el era oricînd:

„Și-n Creta cea zvîrlită-n largul mării Eu multe-am auzit pe mulți spunînd

De Itaca. Și-un pas al întîmplării

M-aduce cu-aste scule-acum, lăsînd

Și-acasă la copii pe-atîtea scule.

Iar eu fugii, c-avui pricini destule,

S-omor pe Orsiloc, pe nentrecutul

Acel viteaz ce-n fugă biruia

Pe cei mai iuți flăcăi din tot ținutul întinsului ostrov ce-l locuia.

Acesta-și puse-n gînd să-mi prade-avutul Ce-n Troia-mi adunai cu muncă grea,

Pe jos în lupte-nsîngerînd pămîntul

Și-n nave-n lupta apelor cu vîntul.

Căci vru pe-al Troiei cîmp stăpîn să-mi fie Și cap să-l am pe tată-său, ci fui

Eu însumi cap, c-așa-mi plăcuse mie!

Pe-acesta deci cu lancea-l străbătui,

Pe cînd venea din cîmp, fără să știe

Că stau c-un soț la pîndă-n calea lui, Și noaptea fu, și nici un om de față,

Și-așa i-am stins pe-ascunsul dulcea viață. Apoi la malul mării cei deșarte

Fugii pe la fenici și i-am rugat

La Pilos să mă lase-ori mai departe

Prin Elis la epei, și le-am jurat

Din prada mea ca plat-a treia parte.

Furtuna însă-ntr-alte părți i-a dat

Spre-al lor năcaz și-un spor de trude grele, Căci bine știu că n-au vrut să mă-nșele. Și-aici ne-a-mpins asear-un vînt al mării. Trudiți intrînd în port nici n-am gîndit, Deși flămînzi, să stăm de-ale mîncării, Ci-ndată ne-am culcat. Iar eu trudit

Dormeam adînc, cînd ei, zoriți plecării, Mi-au scos din navă tot, și mi le-au pus La cap unde durmeam; trăgînd odgonul

S-au dus apoi spre țara lor, Sidonul.” Zîmbi Atene-atunci și-i sta-nainte

Schimbată-n chipul unei mari femei,

Frumoasă-n trup și naltă și cuminte.

L-a strîns de mînă-ntru zîmbirea ei,

Pe nume-apoi i-a spus și-a zis cuvinte: „Viclean mi-ar fi chiar unul dintre zei, Nu om de pe pămînt, dar zeu să fie,

Acel ce te-ar întrece-n viclenie.

Dar nici în țara ta nu te mai saturi

De poznele ce-atît de dragi îți sînt,

Să-nșeli cu vorbe spuse pe de laturi,

Scornind, sărmane om, așa din vînt?

Dar haide-acum și las-aceste-oftaturi

…………………………………………………………

…………………………………………………………

…………………………………………………………

Dar tot n-ai cunoscut acum pe fata

Lui Zevs, pe-Atene, cea care stătui

Păzindu-te mereu de nendurata

Pierire-oriunde-ai fost! Și te făcui

Iubit și de feaci! Și iată-s gata

Să-ți dau povețe unde poți să pui

Ce-ți deteră feacii la plecare

Prin însuși sfatul meu și-a mea-ndemnare. Și vreau să-ți spui și ce amărăciune

Și cîte ai să-nduri în casa ta;

Acum tu deci nevoii te supune

Și nimănui tu nu te arăta.

De-a ta sosire deci nimic nu spune

La nici un om, ci tăinuit vei sta

Și multele-ți dureri le rabdă-n pace

Și-orice nedrept, și-oricine-orice ți-ar face.” Răspunse el:. „Cu greu te pot din față Cunoaște muritorii, chiar și-acei

Ce foarte-ades te-ar fi văzut în viață, Căci poți să iai făptura care-o vrei.

Dar știu că-mi deteși foarte mult povață În largul cîmp al Troii printre-ahei.

De după ce s-a-ntins pe Troia fumul

Și noi pe-al mării larg luarăm drumul, Eu nu te-am mai văzut pe nicăivea

Și nici nu știu să fi venit să-mi faci Vrun bine-n drum, s-abați nenorocirea. Ci stînd răbdam gemînd, văzînd că taci. Iar zeii-au vrut să-mi curme rătăcirea. Atîta știu, că-n țară la feaci

Tu mă-ntăreai cu vorbe-mbărbătate

Și însăși tu mă duseși în cetate.

Acum te rog cu lacrimi, și-mi răspunde, Căci tot nu cred că-n Itaca-s ajuns,

Ci-ntr-alt pămînt, mai știu și eu pe unde, Și-ți bați de mine joc cu-acest răspuns, Și-alt gînd acum în mintea ta s-ascunde! Pe Zevs te rog și nu-mi ținea-n ascuns: În Itaca sînt eu? Sosit-am dară

Și-ajuns-am în sfîrșit și-n dulcea țară?” Răspunse ea: „Așa ești tu din fire,

Că-n toate-apururi totul bănuiești.

Cum crezi că te-aș lăsa-n nefericire,

Precaut, ager și-nțelept cum ești?

Dar care-n lume-alt om dup-o sosire

Din drum așa de lung, cum tu sosești,

N-ar merge-ntîi să-și vadă, multdurutul, Nevasta sa și fiii săi și-avutul?

De-acestea ție însă nici nu-ți pasă

Să-ntrebi, ci vrei, ca omul înțelept,

Să-ncerci dintîi soția ta de-acasă

Ce-și plînge-amarul jalei ei din piept Și-i zi și noapte-n plîns, că nu-l mai lasă Eu nu m-am îndoit nicicînd, ce-i drept, Și o și știu, că fără de tovarăși

Ți-e scris să te rentorci acasă iarăși, Dar nu puteam eu să mă prind, vezi bine, Cu unchiul meu Poseidon, că mă tem

De cîtă ură mai purta pe tine

De cînd orbiși pe scumpu-i Polifem.

Și n-avea saț mîniei s-o aline.

Dar haid, ca să te-ncrezi, și să vedem Ostrovu-ntreg. Aici e portul țării

Cel sfînt, a lui Forkin, moșneagul mării. Și-aici măslinul sfînt al umbrei groase, Dincoace locul sfînt unde-ai jertfit

Prin largul gol al peșterii noptoase

Naiadelor; și iată-l și Nerit

Cum urcă-n ceruri piscuri păduroase!”

A zis și ceața-n laturi s-a ferit

Și-ostrovul s-arăta senin în zare,

Iar el acum plîngea cu hohot mare.

Căzu-n genunchi și sărută pămîntul

Iubitei țări, că-n urmă l-a văzut.

Nălțîndu-și deci și ochii și cuvîntul, Așa el se ruga-n genunchi căzut:

„Voi, nimfelor, pe care Zevs preasfîntul Născutu-v-a naiade! N-am crezut

Că am să vă mai văd pe lume-odată!

Primiți-mi numai ruga deocamdată.

Și-apoi, precum le-aveați odinioară,

Avea-veți iar al jertfelor prinos,

De-o vrea și-Atene, falnica fecioară,

Să fiu din toate-acestea rele scos

Și tot ce-avui să am, de-a doua oară,

Iar scumpul fiu să-mi crească sănătos!” Atene însă i-a curmat vorbirea:

„Să lași aceste-acum, și ține-ți firea! Și haid s-ascundem lucrurile tale,

Să-ți stea și-ntregi și toate cum au fost, Apoi să punem amîndoi la cale

Cam ce-am putea să facem mai cu rost.” A zis, și-apoi pornind pe-ntinsa cale, Intră-n ponor să cate-un adăpost

Prin negre colțuri, locuri tăinuite.

Deci vesel Odiseu, cu mîni grăbite,

Căra-năuntru mult-aramă rară

Și aur greu și mîndre haine moi

Pe care-n dar feacii i le dară.

Iar după ce-au sfîrșit, c-un greu pietroi În urma lor ponoru-l astupară.

Și jos lîngă măslin șezur-apoi

Și-așa vorbeau cei doi ai iscusinții,

Punînd la cale cum s-omoare prinții.

Și-așa-ncepu puternica stăpînă:

„De-ntîi, tu Odiseu, să te socoți

În care chip să faci să-ți cadă-n mînă Acești nerușinați, ce-n chip de hoți

Spre-a ta pierire toate-acum le mînă,

Stăpîni pe casa ta, pe-argații toți.

Deci vezi acum, de-ntîi s-abați năpasta, Căci stau în casă și-ți pețesc nevasta Și-i tot făgăduiesc o zestre mare

Și foarte-o strîmtoreaz-acum, iar ea

Tot face nunții-o vecinic-amînare

Și-așteaptă să te-ntorci, și foarte-i ia Cu mari făgăduieli pe fiecare

Și vești trimite-oricărui ins, că-l vrea, Dar alte gînduri poartă-n cap ascunse.” A zis, iar Odiseu oftînd răspunse:

„Vai, tristă moarte m-ar fi scos din viață Și-aveam să fiu ca fiul lui Atreu,

De nu mi le-ai fi dat acum pe față,

Ucis cînește-n chiar palatul meu!

Dar cum să-i pedepsesc? O, dă-mi povață Și-aproape stîndu-mi, dă-mi și-acum mereu Puterea ce-o aveam cînd noi eroii

Sfărmam cununa cea de zid a Troii.

Căci mintea ta de-ar sta ca să m-ajute Ca-n vremile de-atunci, eu m-aș lupta

Cu tine-alături, chiar de-ar fi trei sute! De-ar fi numai cu mine mîna ta!

Răspunse-Atene-atunci: „Acum tu du-te, Iar eu voi fi cu tine și-ți voi sta

Părtaș în orice rău, și te voi scoate

Cînd puse-or fi la cale-acestea toate. Și cred că nu un singur prinț, nebunul. Cu sînge roș și crieri va-ndulci

Pămîntul sur, ci toți ce-ți fură bunul Și casa ta ți-au supt-o pîn-aci!

Dar ca să nu te poată ști nici unul

Că tu ești Odiseu, îți voi zbîrci

Frumoasa piele-a membrelor dibace

Și gol de plete capul ți-l voi face.

Și face-voi și mîndrii ochi să-ți cadă Sub frunte-adînc, și-n zdrențe-o să te-mbrac, încît să curgă-n urma ta pe stradă,

Și-un chip de groază lumii-o să te fac, Ca neștiut și prinții să te vadă

Și-așa nevasta ta și Telemac.

Acum de-ntîi tu pe purcar ți-l cată,

Pe-acel ce-i tot purcar ca și-altădată, Căci el și-acum ți-e slugă cu credință Și-ți are pe copil așa de drag.

Sub steiul Corax cel cu prisosință

De ape dulci, afla-l-vei stînd pe prag, Iar porcii rod și ghindă cu priință

Puterii lor și jirul cel de fag,

Bînd apa din umbritele izvoare

Cari dau grăsimii carne lucitoare.

Rămîi la el și-ntreabă-l și-l descoase; Iar pîn-atunci o fugă am să dau

La Sparta cea cu fetele frumoase,

Pe dulcele copil al tău să-l iau,

Căci el pe-adîncul mării-ntunecoase

E dus de cîtva timp la Menelau,

Să-ntrebe de ești mort și unde-anume;

Iar viu de ești, pe unde-alergi prin lume?” Răspuns-a Odiseu și-a zis cu jale:

„Vai, toate le știai și nu i-ai spus!

Ori vrei să-ndure-acum și el pe cale

Ca mine-amarul sterpei mări? E dus,

Și-i pierd mișeii-averea casei sale!”

Dar zis-a fata tatălui de sus:

„Nu-i duce grija! Eu l-am dus cu mine, Să-și facă nume bun prin țări străine! Și nici un fel de grijă nu-l apasă,

Ci-n casa lui Atrid petrece-acum,

Cinstit un oaspe la bogata-i masă!

Pîndesc, adevărat, vro cîțiva-n drum,

Că doară-l pot ucide pîn-acasă.

Dar n-au să izbutească nicidecum

Și mai întîi pămîntul îngropa-va

Pe-acei ce-ți stric-a verile și slava!” A zis, și-n clipă ca un moș el stete

Cînd ea-l lovi domol cu varga ei.

Prostite-avea privirile șirete

Și gîrbov trupul cel cu

Dar mîndrul cap i se goli de plete,

Și-obrajii-aveau zbîrceala vechii piei. Și-un strai îi dete plin de zoi și zgură, Și-o rea tunică, numai cîrpitură.

Deasupra-i puse-o blană pleșuvită

De cerb, și-n mîni o ghioagă, iar de gît O tristă traistă foarte rău cîrpită,

Cu baierul de sfori. Și-a fost urît!

Așa le-a fost deci taina chibzuită.

Atene-apoi plecă numaidecît

La Sparta-n țara cea dumnezeiască,

Pe dusul fiu spre țară să-l pornească.

Cartea XIV

Lăsînd acum limanul deci pornit-a

Să urce Odiseu la deal pe drum

Stîncos și strimt, prin foarte-mpădurita …………………………………………….. așa precum

Atene l-a-nvățat și deci găsit-a

Pe-acel purcar ce-i îngrijea și-acum

De-avere, mai cinstit decît … … . .

Argat ce-avu… … … … … …

Pe-acesta deci găsitu-l-a-n pridvorul

Înaltei case, dintr-un larg ocol

Pe care singur și-l făcu păstorul

Pe-un nalt colnic ce sta nainte gol,

Tîrziu (pe cînd lipsea stăpînitorul)

Și bine-nchis cu zid în rotogol

De pietre mari și puse linii-linii,

Și mulți îl streșineau deasupra spinii. Pe-afar-apoi, în șiruri rînduite,

Cît ține-ocolul își bătuse pari

Și mulți și deși, tot inimi dezlipite

De negrul miez al verzilor stejari.

Clădi de dou-ori șase apoi, lipite,

Cotețe-n curte și de-ajuns de mari,

Și-n tot cotețu-avea, și mari și grele, Cincizeci de scroafe cu purcei la ele. Iar mascurii durmeau sub gard pe-afară, Toți grași și mari, dar mult mai puțintei. Au fost ei mulți, dar prea-i împuținară Obraznicii viteji cu chip de zei,

Că-n orice zi ei trimiteau la țară

S-aduc-un vier de cină pentru ei,

Tot cel mai gras și bun. Și-acum, din turmă. Trei sute șasezeci sînt cei din urmă.

Iar patru cîni în preajma-ngrăditurii

Durmeau pe lîngă porci, dulăi bătrîni, Și iuți și răi ca fiarele pădurii,

Crescuți de mici, că, vrînd să aibă cîni, Porcarul îi ținea s-alunge furii.

Iar el acum tăia, ținînd în mîni

O piele grea de bou, strălucitoare,

Opinci, cătînd măsura pe picioare.

Iar patru soți ce-avea erau la muncă.

Cu turmele de porci rătăcitori

Plecară trei și-aici și-ncoa pe luncă. Pe-al patrulea pornise-acum din zori

Să ducă la palat, după poruncă,

Un vier, să-l taie prinții pețitori,

Obraznicii, și lacoma lor gură

S-o sature de vin și de friptură.

Dulăii lătrători cînd îl văzură

Urcînd la deal, străin și dezbrăcat,

Săriră iuți, cu multă lătrătură.

Dar repede-Odiseu s-a tupilat;

Zvîrlind toiagul și tăcînd din gură.

De-o pacoste cam rea el ar fi dat

De nu sărea purcaru-n sîrg din stînă,

Zvîrlindu-și pielea cea de bou din mînă. Iar cînii-apoi de spaimele bătăii,

Căci foarte huiduia, cu pietrii dînd.

Grăbiți s-au risipit pe coasta văii.

Și-ntors spre Odiseu, vorbi zicînd:

„Era să mi te rup-aici dulăii,

Sărmane moș, de nu săream eurînd!

Mai mare-ocara! Căci și-așa pe mine

Mă bat destul gînduri și suspine.

Că stau și m-obidesc cu plînset mare

De bunul meu stăpîn care-l avui,

Și-i pasc pe dealuri mascurii pe care

Toți alții mi-i mănîncă-n locul lui.

Iar el lipsit sărmanul de mîncare

Pribeag o fi cerșind și cui și cui,

Prin țări străine

De-i viu pe unde-o fi și vede cerul.

Dar haide-acu-n bordei, și pînă mîne

Să stai să te-odihnești vro zi măcar,

Să-ți saturi inima de vin și pine,

Căci mult vei fi cerșit tu și-n zădar! Apoi să-mi spui ce om ești tu, bătrîne.” Așa-i vorbi cinstitu-acest porcar

Și-n cas-apoi cu el să șadă-l duse

Pe-un strat de ramuri verzi, pe care-i puse O piele grea de capră-n munți vînată,

Cu păr bălțat, pe care-o așternea

Supt el porcarul noaptea cîteodată,

Și vesel Odiseu de ce vedea

Îi zise-atunci cu inim-alinată:

„Părintele din cer noroc să-ți dea,

Și tot ce vreai, cu zeii dimpreună,

Că-mi faci cu drag primirea asta bună!” Tu dînd răspuns, așa i-ai zis, purcare: „Nu pot să nu primesc cu drag pe-oricari Străini sărmani veniți din lumea [mare], De-ar fi chiar și mai răi decît cum pari, Căci Zevs pe cerșitori în pază-i are

Și-a lui e grija de-orișice drumari.

Iar dacă nu putem să dăm cu plinul,

Plăcut îi e lui Joe și puținul.

Ci-așa e soarta unui rob! Să fie

Mereu cu frica-n sîn, cînd tineri sînt Stăpînii lui! Și nu mai cred să vie

Cel vechi care-l avui, căci tatăl sfînt I-a-nchis orice cărări pe vecinicie!

Ce bine-aș mai avea pe-acest pămînt,

Și-avere mi-ar fi dat, fără de rugă,

Cum nu cred c-a mai dat stăpîn la slugă Cînd vrednic sluga-și poart-a ei credință, Iar Zevs din cer dă muncii sale spor.

Pămînt el mi-ar fi dat și locuință

Și-o vrednică nevastă, să mă-nsor,

Căci și eu mă trudesc după putință

Să-i fiu averii-un zornic strîngător.

De-ar fi rămas să moar-aici în pace,

Vai, ce-aș putea să-i cer, ce nu mi-ar face! Și-i mort acum! Și-așa căzu năpasta;

Vai, cum n-a dat cel sfînt să fi pierit Cu neamul ei, și-ntreg și tot, nevasta Elena, cea ce-acestea le-a pornit!

Vai, cîți și cîți pentru Elena asta

Cu zile-au mers la Hades cel cumplit.

Și tot pentru-Agamemnon cel cu nume

S-a dus și-al meu stăpîn, și-i mort prin lume.” Așa vorbind, și-a strîns sub cingătoare Cămașa lui, și la cotețe-apoi

S-a dus grăbit, la-nchisele popoare

De grași purcei, și repede napoi

Veni cu doi să-i puie-n frigătoare.

Pîrlindu-i deci la flăcări p-amîndoi,

Bucăți îi rupse și pe-acestea-nfipte

Le-ntoarse peste foc pîn-au fost fripte. Fierbinți așa-n frigări, gătiți de cină, I-a pus în fața oaspelui curînd.

Deasupra lor a presărat făină,

Și-apoi și el, aproape-n față-i stînd, Turnîndu-i dulce vin, o cupă plină,

Ședea mereu poftindu-l și zicînd:

„Hai, ia cît vrei! Mănîncă-n bună pace Ce poți găsi la biete slugi sărace.

Căci porcii grași și vierii buni ni-i taie Mîncîndu-i ticăloșii pețitori!

Cum nu se tem de-a cerului bătaie

Și cum n-au mil-a fi mai cruțători!

Dar lucru de glumit să nu le paie,

Căci văd din ceruri cei nemuritori,

Și foc pe capul celor răi adună,

Căci ei dreptate vreau și fapta bună!

Căci și vrășmașii răi ce merg și strică Străine țări cu foc și cu omor,

Cînd prăzile-n corăbii le rădică

Și pînze-ntind să plece-n țara lor,

Și lor le dă prin gînd grozava frică

De Zevs, căci este-atotpedepsitor.

Dar astea poate știu ceva, mișeii,

Și-au prins ce-au hotărît pesemne zeii, Că-i mort stăpînul Odiseu, de-aceea

Nici nu se-ntorc la casa care-o au

Și nici, precum e drept, nu cer femeia. Ci făr’ de nici o grijă-n suflet stau, Mîncînd un bun străin, c-a lor e cheia, La tot ce-i prin cămări, ce iureș dau! Că n-au nici o măsură măsurată,

Și cîte nopți și zile-au zeii, tată,

Nu taie cîte-o vită, cum le vine,

Nu, două numai! Și scoțînd în șir

Găleți de vin, le storc, sărac de mine! Ce-averi în vite-avea, și-acum mă mir, Cum n-au avut cirezi alți domni, vezi bine! Nu-n Itaca la noi, dar și-n Epir!

Atîtea turme-n staule n-adună

Nici douăzeci de principi împreună.

Dar stăi să-ți spui cu de-amănuntul dară. Cirezi de șase ori dou-avea de boi

Și tot pe-atîtea turme-ntr-altă țară

De porci, și-un număr negrăit de oi

Și capre avea, pe cari le pasc pe-afară Și slugi de-acolo și-oameni dintre noi Iar unsprăzece turme

Aci-n ostrov le pasc.

Pe zi trimete-o vită tot păstorul

La curte deci, iar capre din bunget,

Pe cea mai gras-o duce păzitorul.

Și-așa se scurg acestea-ncet, încet.

Eu sînt aici la porci îngrijitorul

Și-aleg pe cel mai gras și li-l trimet!” Vorbea. Iar Odiseu mînca-n tăcere

Și beau mereu din vin cu gust de miere, Căci rele gînduri frămînta prin minte

Și-acelor prinți mișei pierire rea.

Și-așa rupînd pripit, mînca nainte.

Iar cînd a fost sătul, și-acum stetea, Luînd o cup-acest purcar cuminte

Și vin turnîndu-i, l-a poftit să bea.

Și vesel Odiseu de-ntinsa cupă

Tăcerea lung-așa-ncepu s-o rupă:

„Iubite-al meu, te rog, dar cine fuse

Bogatu-acel de domn de care-mi spui

C-aici el cumpărat cu bani te-aduse?

Dar văd că-mi tot vorbești de moartea lui, Căci poate l-am văzut vrodată-n lume

Și știe Zevs și cei cu nemurire

De-avu noroc ori nu, să-l văd și eu,

Ori poate să fi prins de el vro știre, Căci multe țări bătui în drumul meu.”

Așa vorbi Ulis, dar cu mîhnire

Răspunse-așa cinstitul om Evmeu:

„Vai, nici un om pribeag de-acum nu este Din cîți ne vin și-aduc din lume veste. Nici unul nu-i în stare-acum să poată

S-aducă despre el crezute știri!

Ne mint destui sosiți din lumea toată, Căci au nevoie bieții de-ngrijiri.

Dă cîți nu vin! Să-i strîngi, ai face-o gloată. Orice pribeag și-un om de nicăiri,

Sosit pe-aici, îndrugă cîte-n stele,

Mințind pe la palat stăpînei mele.

Căci daruri ea le dă, primindu-i bine

Și multe-ar vrea să afle de la ei,

Iar genele-i de plîns îi stau tot pline, Bocește-așa, ca bietele femei

Cînd soții lor le mor prin țări străine. Și-acum și tu, bătrîne, văd că vrei

Să mai scornești cum capul tău te taie, Că doară doar ți-am da vrun rînd de straie! Iar lui vulturii-n văi întunecoase

Și cînii i-or fi ros de mult acum

Sărmana carne-a galbenelor oase!

De mult e poate dus pe-al morții drum, Mîncat de peștii mării-ntunecoase,

Iar oasele lui zac făcute scrum

Pe-un mal pustiu, în știu-eu ce pămînturi, Sub mult nisip adus grămezi de vînturi! Așa-i cumva pierit fără de nume!

Și-așa la toți la cîți i-au fost amici, Dar mie mai ales, vai, mie-anume,

Necazuri ne-a lăsat și plîns pe-aici.

Că n-aș găsi mai bun stăpîn pe lume

De-aș merge-oriunde-aș merge, nu, și nici La mama mea, la tată-meu, sărmanii,

La cei ce mi-au crescut din leagăn anii. Nu-i plîng eu pe părinți atîta-n viață Și nu mă plîng, măcar doresc mereu

Să fiu cu ei, să-i văd o dată-n față,

Cît plîng și mă topesc pentru-Odiseu.

Pe el, cel dus, chiar nefiind de față

Nu-i zic pe nume, că mi-ar fi cu greu; Și-atît de drag mi-a fost că mi-e cu frică, Încît și-acum că-i mort, îi zic bădică!” Iar mult pățitul rege-a zis: „Firește, Tu nici nu crezi ce spune-un om bătrîn Și nici nu-ți intră-n cap că el trăiește, Și-aceleași gînduri vecinice-ți rămîn. Eu nu vorbesc așa cum se vorbește,

Ci iată-ți jur: se-ntoarce-al tău stăpîn! Iar cînd va fi sosit, atunci de-ndată, De bună veste-a mea să-mi dai ca plată Un rînd, și nou și mîndru, de vestminte! Dar oricît sînt de gol și de-amărît,

Eu n-aș primi nimic mai denainte!

Ca porțile din Iad mi-e de urît

Acel ce lingușiri vorbind, te minte

Cînd multele nevoi îl strîng de gît!

Deci Zevs, întîiul dintre zei m-asculte! Și sfînta vatr-a focurilor multe

De jertfă-n casa cea fără prihană

A regelui cel vrednic, astăzi dus,

La care eu cu inima sărmană

Sosit-am azi, asculte-mă ce-am spus!

Și-așa mă bat-o soart-a mea dușmană

Cum nu spui adevăr și-așa cum nu-s

Aceste drepte, că-i pe drum, știu bine, Cel mult o lună, și-a sosit, căci vine!” Răspuns-ai tu purcare-atunci acestea:

„O, moșule, știu bine că nici eu

Cu dar nu-ți voi plăti vrodată vestea. Și nici nu se va-ntoarce Odiseu!

Dar haide bea, și să curmăm povestea.

Și nu-mi tot aminti de el mereu,

Că lacrimele-mi curg pe-obraji fierbinte, Cînd bunul meu stăpîn îmi vine-aminte. Dar vorba ce-am vorbit, ea ni-e jurată! De-ar da numai părintele ceresc

Să-l văd eu pe Odiseu venind odată

Așa precum și eu mi-l tot doresc,

Și-a lui soție și bătrânul tată

Și bietul fiu cu chip dumnezeiesc.

Ei, iarăși plîng! Cînd mă gîndesc la dînsul, La bietul fiu, m-apucă-ntr-una plînsul. Dar cei din cer mi-l cresc cu bucurie! Și-o spui și-acum, cum altora le-am spus, Că-n lume mai prejos el n-o să fie

Decît iubitu-i tată cel răpus;

Frumos la chip și plin de voinicie

Și n-a putut nici om, nici zeu de sus

Să-i strice mintea-n cap și judecata,

Și-acum la sfîntul Pilos el plecat-a

Să-ntrebe de-Odiseu, iar petitorii

La-mtoarcere-l! pîndesc, doar ar stârpi Pe cel din urmă stîlp din următorii

Acestui neam. Dar fie ce va fi,

Ori au să-i stingă viata pînditorii,

Ori Zevs cu mîna-ntinsă-l va feri,

Acum noi să-l lăsăm acolo-n cale,

Iar tu să-mi spui necazuri de-ale tale. Să-mi spui adevărat, c-așa e bine:

Ce om pribeag ești tu? Din ce pămînt?

Și-orașul tău în care parte vine?

Venit-ai pe corabie-adus de vînt?

Și cum te-aduseră vîslași pe tine?

Și-acei vîslași, ei ce spuneau că sînt? Că n-ai venit pe jos, și nici cu zborul!” Răspunse-așa-ndelung pătimitorul:

„Eu toate-adevărat ți le voi spune!

Dar vreme de-am avea, și-ndeosebi

Pe timp mai lung mîncări și vinuri bune, Și-argatii tăi să-ți caute de trebi,

Și-n liniște la vorbă noi ne-am pune,

Atunci și-un an întreg tu poti să-ntrebi Și tot n-aș isprăvi să dau pe față

Pe cîte zeii-au vrut să rabd în viată. Eu deci sînt om din Creta cea bogată,

Din om bogat. Iar tatei i-a născut

Copii mai mulți nevasta cununată,

Și-n mîndrele-i palaturi ne-a crescut. Dar eu sînt fiu din mamă cumpărată.

Dar cine deopotrivă mi-a făcut

Cu alții-ai săi copii, cu-ntreagă pace, De tata meu, Cast6r a lui Ilace.

A lui odraslă sînt, și fală-mi este,

Căci el pe-atunci era printre cretani

Cinstit cum singur Dumnezeu mai este.

Și vrednic om, și bun, și-avea și bani Și mai ales băieți, de-i merse veste.

Dar cînd s-au împlinit și scrișii ani, Ajuns a fost și el de mîna sorții

Și-i dus de veci în trista noapte-a morții. Au și-mpărțit copiii săi de-ndată

Prin sorți averea lui; iar eu, mai mic, Primii ca vitreg parte-mpuținată,

O casă ce mi-au dat și-altce nimic.

Avui noroc că mă-nsurai c-o fată

Cu multă zestre, căci eram voinic,

Și sprinten om frumos, nu buturugă,

Și n-așteptam la luptă-ndemn și rugă.

Firește,-acum s-au dus acestea toate!

Dar orișicum, cînd vezi ce oase am,

Tu poți gîndi ce-am fost și judeci, poate! Căci multă foame-am dus. Voinic eram,

Că-mi dete-Atene bărbăție-n coate,

Să rup dușmana oaste-n care-ntram,

Cînd rele gînduri frămîntam în minte

Pe cei ce-ursita mi-i scotea nainte,

Și stam și-mi alegeam din loc de pîndă Tot cei mai buni bărbați și negîndind

La rău și moarte inima-mi flămîndă,

Eu cel dintîi din toți ieșeam, sărind

Cu sulițele-n mîni să duc osîndă

Și niciodată nu-ncetam să prind

Din oamenii dușmani pe orișicine

Era mai slab la fugă decît mine.

Dar nu-mi fu lucrul drag, nici căsnicia Acea ce crește străluciți copii,

Ci drag-aveam în lupte vitejia

Și lucii lănci și vuiet pe cîmpii

Și nave și vîntrele și mînia

Săgetii-n zborul tristei bătălii,

Tot triste lucruri cari pătrund în case Și celor blînzi par lucruri fioroase.

Dar mie ……………….

………………………………..

………………………………….

…………………………………..

…………………………………..

Iubeam ce-mi puse-n suflet Zevs preanaltul, Căci unii-un lucru vor, iar alții altul. Deci zece ani purtai războiul mare

La Troia-n cîmp, și-am fost pierirea ei, Și-am rupt cetatea lui Priam cea tare. Și veseli ne-ntorceam, sărmani ahei,

Dar Zevs îi risipi pe-adînca mare

Și-asupră-mi, vai, cel urgisit de zei, Își puse-n gînd, voind să pier de-a dreptul, Amare lucruri Joe prea-nțeleptul!

N-am stat ca să mă bucur nici o lună

De fii și de nevastă și de-averi,

Ci zor avui, din inimă nebună,

Să plec la Nil, ca să-mi gătesc dureri! Deci nouă nave-mpins-am împreună

Cu alți ai mei tovarăși corăbieri

Ce-aveau și ei nebun ca mine dorul,

Și-n sîrg se strînse-n dînsele poporul. Deci șase zile ni s-au scurs drumețe,

Cu joc și vin și multe vite-am dat

Și zeilor și lor pentru ospețe.

A șaptea zi-n corăbii ne-am urcat,

Plecînd din Creta-n largul mării crete. Un vînt frumos din nord bătea curat,

Și ca pe-un rîu mergeam, căci el statornic Făcea s-avem un mers plăcut și spornic. N-avui nici navă dată vătămării

Și nici ajuns de-al mării rău vrun ins. Deci cîrma ne ducea și vîntul mării,

Și-a cincea zi pe rîul cel întins

Intrarăm, pe Egipt, spre miezul tării. Deci navele cu-odgoane mi le-am prins

Și

Trimesei deci pe-o seamă să se ducă

Pe mal spre-a ispiti pe-acest popor.

Dar ei obraznici, gata de măciucă

Și și-ncrezuți că pot ceea ce vor,

De jaf acolo pe moșii s-apucă

Și mîndra țar-o ard pe placul lor,

Ucid bărbați și jăfuiesc podoabe

Și iau femei cu prunci cu tot ca roabe. Dar scump plătiră fapta-le-ndrăzneții! Căci plînsetu-n cetate-a străbătut,

Și-ntreg poporu-n faptul dimineții

Sări pe-ai mei, iar cîmpul s-a umplut

De-oșteni pe jos, și-au curs și călăreții, Întregul cîmp era un coif și-un scut,

Iar Joe cel ce fulgere trimete

Cumplită spaimă-n oamenii mei dete.

Și nimeni nu-ndrăzni pe cîmp afară

Să stea fățiș și n-avea nici un rost,

Căci multe rele-acu-i încunjurară

Din multe părți, din toate cîte-au fost. Pe mulți ai mei cu spada-i spintecară, Iar cîți cătau prin scorburi adăpost,

Căzură prinși și merseră-n robie

Ca slugi de-a pururi și-n necaz să fie. Iar eu, căci însuși Zevs a vrut să-mi poarte Prin minte-un gînd așa de jalnic, eu

— Mai bine-aș fi murit, urmînd o soarte Cumplit-atunci, decît să am mereu

Să-ndur mai grele morți decît o moarte — Eu pusei coiful de pe capul meu

Și scutul jos, pe galbena țărînă

Și lancea mi-o zvîrlii alarg din mînă. Și-am mers să-ntîmpin iuții cai și carul Acestui rege, ca-n genunchi să-i spui

Și reaua faptă ce-o făcui și-amarul.

Deci foarte-am plîns, dar și noroc avui, Că-n urmă mă iertă și-am mers în carul Crăiesc ce-avea, spre-oraș, de-a dreapta lui. Ce-i drept, sărit-au mulți, cuprinși de furii, Cu lănci să-mi stingă calda boare-a gurii, Dar el îi tot oprea cu frică mare

De Zevs, acel ce-ajută pe străini

Și bate-amar pe cel făr’de-ascultare!

Și-am stat acolo șapte ani deplini

Și multe-averi am strîns, că-mi da oricare Din oamenii de-aici, cu pumnii plini.

Dar cînd veni și-a opta vară-n fine,

Un om fenician veni la mine,

Și lucruri de-amăgit știa nespuse,

Un om înșelător, că-n fel de fel

El multe rele pîn-atunci făcuse.

Și-așa m-ademeni să merg cu el

În țara sa, Fenice, unde spuse

C-avea averi și case-acest mișel.

Un an întreg stătui cu fenicianul,

Iar cînd apoi se-ntoarse-n urmă anul,

Făcu să plec în Libia pe mare

Cu el, și-mi tot cînta c-ar fi ducînd

Să vîndă mărfuri, dar a mea vînzare

Și prețul de pe mine-i stete-n gînd!

Aveam prepus, dar sta de mine tare.

Și-un vînt de nord sufla, frumos bătînd Și făr’ de-amestec cu vrun vînt de-airea, Dar Zevs ne pregătea din cer pierirea. Deci cînd acum pe larg aveam cărarea

Și nu se mai vedea nici un pămînt,

Ci numai cerul sus și-alături marea,

Atunci în urmă Zevs din cerul sfînt

A pus deasupra navei noastre-n zarea

Văzduhului un nor adus de vînt,

Iar norul se făcu cumplit la față,

Iar marea de sub nor s-umplu de ceață. Și-atunci și Zevs cu mînă furioasă

Izbi-n corabie fulgerul, și-un foc

Făcu ca nava, ca din gardeni scoasă,

Cumplit să-și clatine povara-n loc,

Și-umplut-a fost de fum și de pucioasă. Și toți căzură-n mare-ai mei, un joc

Al ei părînd prin undele grozave,

Un stol de ciori în jurul negrei nave. Și-acolo-n mare le-a și fost mormîntul. Iar mie, vai, deși nefericit,

Îmi dete însuși Zevs în mîni nefrîntul Catarg, și-așa de el împletecit

De-a valma m-a purtat pe-adîncuri vîntul. Deci nouă zile-ntregi am rătăcit

Și-a zecea zi, cu mare vuiet valul

Venind rostogolit m-a-mpins spre malul Tesproților, și-aflai un om de bine,

Pe Fidon, rege-al ăstui neam tesprot,

Și bine vru pe-o vreme să m-aline.

Pe cînd zăceam pe mal, trudit de tot,

Iubitul său băiat a dat de mine.

Văzînd că-s mort de frig și nu mai pot, Pe brațul lui m-a sprijinit flăcăul

Și-acasă el m-a dus, văzîndu-mi răul,

Și-un rînd de haine-ntregi pe mine puse, Și-aici și de-Odiseu o știre-avui.

Zicea Fidon că oaspete-l avuse

Pe cînd el se-ntorcea spre țara lui;

Și multe-averi cîte-Odiseu aduse

Fidon prin lăzi păstra și le văzui:

Grămezi de aur mult și-aramă crudă

Și fier de cel lucrat cu multă trudă,

Așa c-ar fi avut din cît strînsese

Și zece rînduri de nepoți de-ajuns!

Iar de-Odiseu spunea că se dusese

Să cerce vrerea celui nepătruns

Din vecinicul stejar cu ramuri dese,

Să afle la Dodona vrun răspuns,

În ce chip ar intra, ca să n-o pață,

În țara lui, pe-ascunsul ori pe față.

Iar Fidon s-a jurat cu mari cuvinte

Pe zeii casei lui, că nava sta

Gătită-n port, cu-averi și cu vestminte, Să-l ducă pe-Odiseu în țara sa.

Dar eu plecai de-acolo mai nainte,

Căci tocmai se-ntîmplase de pleca

Un vas de tesprioți, pe-un vînt propice, Spre-ostrovul Dulichiu cel plin de spice. Și-acestora porunci le dete craiul,

Ca-n pace să mă ducă la Ialc6s.

Dar lor le-a-ntrat în gînd să-mi facă traiul, Din cît era de-amar și ticălos,

Așa cum n-are vorbe-a spune graiul.

Pe cînd pluteam pe largu-ntunecos,

Sărind m-amenințară cu osîndă,

Că rob de-acum le sînt și-o să mă vîndă. Și-apoi m-au dezbrăcat pînă la piele

De strai și de manta și de pălurg

Și-mi deteră rupturi și haine rele

Și zdrențe, cum le vezi, că uite-mi curg Pe urma mea și sînt urît cu ele.

Și-ajunserăm tîrziu într-un amurg

La Itaca, la mîndrele ogoare

Din țara cea cu mîndru-apus de soare,

Și-aici cu sfori puternic răsucite

Tîlharii m-au legat, credeam că mor,

În mîndra navă cea cu bănci cioplite.

Ieșind apoi pe mal din nava lor,

Cinară-n mal mîncări pripit gătite.

Dar zeii mie-mi deter-ajutor,

Și-ușor m-am dezlegat — și bun fu gîndul Căci capu-ntreg în zdrențe-nfășurîndu-l Și-ncet pe cîrm-alunecînd la vale,

Lipii de apă pieptul și-notînd

Vîslai cu mînile și-o lungă cale

În scurtă vreme-o străbătui, iar cînd

Văzui pădurea-n multele-ale sale

Desimi, intrat-am și mă-ntinsei stînd

Lipit pămîntului și-n pază bună.

Ei mult m-au căutat și mulți, pe lună, ………………………………………………………………

……………………………………………………………….

………………………………………………………………

……………………………………………………………….

Iar cînd apoi Ulis tăcu deodată,

Luînd cuvîntul, zise Eumeu:

„Sărmane om! Mi-e inima-ntristată

De cîte-ai tras, pribeag așa mereu.

Dar una numai prea mi-ai spus-o lată

Și n-am s-o cred: ce-mi spuseși de-Odiseu! Ce lipsă ai, eu nu pot înțelege,

Să minți așa fără de țel, moșnege!

Îi știu întorsul lui! I-l știu eu bine, Căci prea-l urîră zeii cei de sus!

Nu-n brațe de tovarăși dragi, străine, Și nu la Troia-n cîmp mi l-au răpus

Dușmanii zei cu vreri pe el haine!

De-ar fi așa, toți grecii i-ar fi pus

Mormînt frumos, încît să-l știe-o lume, Iar fiu-i ar avea de-a pururi nume.

Dar vai, l-au dus Harpiile spurcate!

Eu stau deoparte-acum, un biet purcar, Și nu merg nicăiri, nici în cetate,

Și chiar dacă mă duc, se-ntîmplă rar

S-aud pe vrun străin care s-abate.

Ei îns-ascultă toți de-orce flecar,

Și-acei ce-și plîng pentru-Odiseu durerea, Și cei ce-s bucuroși că-i pierd averea. Dar mie de-ntrebări mi-e silă foarte,

De cînd un om etolian veni

Cu mofturi de-ale lui. Făcuse moarte

De om și-apoi pribeag el rătăci,

Și-n stîna mea, ca biet bătut de soarte, Mult timp l-am găzduit și-mi povesti

Că-n Creta e și l-a văzut la rege

Și nave sparte de furtuni își drege.

Ci-n toamnă va sosi, ba-n vară poate,

Cu multe-averi și-aleși fărtați ai lui. Și-acum, sărmane moș, de mi te scoate

Vrun zeu în drum, ce lipsă ai să spui

Minciuni și să-mi îndrugi de cîte toate? Căci dacă te cinstesc și-n jeț te pui, N-o fac fiindcă minți și-mi faci pe voie, Ci fac de mila ta și pentru Joe!”

Răspuns-a Odiseu, vorbind cuvîntul:

„Și tot nu crezi! Mă mir ce suflet ai, Că nu te-ndupleci nici cu jurămîntul!

Dar fac prinsoare dacă vrei, și hai

Noi martor să luăm pe Zevs preasfîntul Că dacă se va-ntoarce,-atunci să-mi dai Un rînd de haine, ca să plec acasă

La dragul Dulichiu, că d-asta-mi pasă! Iar dacă n-o veni, și-s om ce minte,

Asmuță-ți slugii să m-arunce jos,

Din vîrful unei stînci, să-nvețe minte Vrun alt golan să fie mincinos.”

Răspuns-a Eumeu și-a zis cuvinte:

„Ei da, străine, și mi-ar sta frumos!

Așa m-aș pomeni viteaz pe lume

Și vază eu mi-aș face-atunci și nume.

Că după ce te-aduc să-ți fac un bine

Și-n casă-mi te-ospătez ca pe-un străin. Iubitul suflet să ți-l sting din tine! Așa porcarul și-Odiseu istețul

Vorbeau, iar porcii-ntrau pe porți mereu, Toți mari, iar vierii groaznici ca mistrețul, Și-un mare grohot se făcea și greu

De porcii ce veneau, cătînd cotețul,

Și-atunci spre slugi cu strigăt Eumeu: „Aduceți, soți, un vier ales anume,

C-avem un om străin venit din lume!

Să ne-ospătăm și noi și să se-ndemne

Și-acest străin! Că noi muncim de zor

Să paștem porcii, dar e scris pesemne

Să-i pape alții-n nemăsura lor!”

Zicînd, el începu să crape lemne

Cu-arama crud-a greului topor

Iar slugile-au adus un porc la scară,

Purtat acum pe cîmp a cincea vară.

Prinzînd despicătura care-o puse

Anume lîngă el deoparte, cînd

Crăpă stejarul și bucăți făcuse,

Luînd-o-n mîni, lovi cu ea-n curînd

Și sufletul din porc atunci se duse.

Tăindu-l deci ei l-au pîrlit, făcînd

Bucăți din el, și-Evmeu, precum se scoate La jertfe,-a scos din măruntăi, din toate, Prinos, pe care zeilor luminei,

Încins în prapur gras cu pospăit

Pe dînsul strat din lamura făinei,

L-a pus pe foc; apoi au pregătit

Felii din rest, să-și fac-ospățul cinei. Pe-acestea deci pe foc le-au învîrtit

Cu mare grijă, prin țepușe-nfipte,

Iar cînd au fost pătrunse-apoi și fripte, Le-au scos de prin frigări și-apoi umplură De discuri masa cu fripturi fierbinți. Evmeu a prins să-mpart-apoi friptură,

Căci drepte gînduri învîrtea prin minți, Și-n șapte părți făcu o-mpărțitură.

Pe una deci, cu rugă celor sfinți

Deoparte-o puse, ca a lor s-o știe

Și nimfele și-al Maiei fiu, Ermie,

Și fiecărei slugi o parte-i dete

Și-o parte lui; și-a dat lui Odiseu

Ce-a fost mai bun din tot, un mare spete Și-ntreg al porcului cel gras și greu. Deci vesel Odiseu la parte-i stete

Și-a zis așa: „Cinstite gazd-al meu!

Iubească-mi-te Zevs din cer, ca mine,

Și-așa cum mă cinstești acum de bine!” Răspunse-atunci Evmeu: „Mănîncă-n pace, Sărmane moș ce poți găsi la noi.

Că Zevs din cer așa precum îi place

Nu dă la toți de toate și de-un soi,

Că poate tot ce vrea, și-aceea face!”

A zis și pentru Zevs făcu apoi

O jertfă-ntîi și-așa-nchinînd cu plinul, Le-a pus apoi la toți prin cupe vinul

Și-a pus și lui Ulis, pustiitorul

Cetăților, iar el smerit stetea

La partea dată lui. Și-mpărțitorul

Felii de albă pîne le tăia,

Mesaliu robul (iar pe el păstorul

De mult agonisit aci-l avea,

Căci el pe banii proprii-l cumpărase

De cînd stăpînul său se-ndepărtase,

Și nici Laerte nu știa că-l are,

Nici trista doamnă cea cu mare dor).

Și-așa gustau cu toții din mîncare,

Cu mîni întinse spre bucata lor,

Iar după ce-au mîncat cu-ndestulare

Și toți și-au poto’.it al foamei zor,

Iar robul pînea în camar-o duse,

Tot insul capul spre odihnă-l puse.

Dar noaptea ce-a sosit fu-ntunecată

Și-un umed vînt de-apus bătea mereu.

S-ascunse luna-n nori, stîrniți deodată. Iar Zevs ploua. Șiretul Odiseu

Cerca acum, cu vorbă-ndepărtată,

Că doar i-ar da cojocul Eumeu,

Ori unuia din slugi va spune poate

Să-i dea pe-al lui — că-l îngrijea de toate. „Ia stați, măi oameni, și-ascultați încoace. Mă-mpinge-acum tîlharul ăst de vin

Și bold îmi dă și limbii ca să toace!

Căci vinul face și pe-un om deplin

Cu mintea lui, să cînte și să joace

Și-a spune-așa prostii ca din senin.

De cari apoi pe ochi el mîna pune.

Dar dac-am început, eu tot voi spune.

De-aș fi voinic cum fui, și-ar da Cronidul Să pot să mă mai iupt cum mă luptam

Pe cînd mergeam la pîndă pe sub zidul

Puternicei cetăți a lui Priam!

Ulis era și Menelau Atridul

Acolo capi, și-n rînd cu ei eram

Al treilea eu, căci ei m-au vrut cu toții. Și-așa pe cînd eram acum cu soții

Ajunși odat-aproape de cetate

Și stam sub zidul cel înalt și gros

Pitiți sub arme-n bălării uscate

Și foarte deși ciulini, prin loc băltos, Ne prinse-o noapte rea cu-nfricoșate

Suflări de crivăț ce-azvîrlea tăios

Și reci ca brumele-ai zăpezii fluturi, Și numai sloi de gheaț-aveam pe scuturi. Și-avînd manta, se-ntinse fiecare

Cu scutul peste cap. Dar eu lăsai,

Eu singur, biet de mine, la plecare

Mantaua-n cortul meu, n-o îmbrăcai,

Că n-așteptam un ger așa de mare.

Și stam acum în strîns încinsul strai, Dar colea mai spre zori, răzbit cu totul Lovii pe-Ulis, vecinul meu, cu cotul

Și vorbe-am zis ce nu mi-au fost deșerte, Căci el era deștept și m-asculta:

«Eu pier aici, și Zevs din cer mă ierte! De-a fi-ntre vii eu de-azi voi înceta, Istețule-Odiseu a lui Laerte,

Căci nu mai pot de frig și n-am manta! Mă-mpinse-un zeu să plec numai cu straiul Și-azi cel din urm-al vieții-mi este vaiul!» Am zis, iar el cu iscusința-i veche

În minte-un plan în clipă l-a și prins, Căci nici n-avea de priceput păreche

La luptă și la sfat, și deci s-a-ntins Și-așa-mi șopti de-aproape la ureche:

«Ei, taci acum, să nu te-aud-alt ins!» Pe-un cot deci capu-ndată răzimîndu-l, Strigă spre soți ce-i dete-n minte gîndul: «Fărtaților! Mi-e grijă de-o-ntîmplare, C-avui un vis trimis de-un zeu amic:

Departe de corăbii stăm în mare

Primejdie-aici, căci numărul ni-e mic; S-alerge deci cu-această-nș tun tare

La regele-Agamemnon vrun voinic,

Să dea porunci să ne trimeată-n grabă

Oșteni aici, că gloata ni-e cam slabă.52» A zis, iar Toas și sări de-ndată,

Că merge el; și-a și pornit lăsînd

Mantaua lui cea grea și-mpurpurată,

Ca-n strai ușor s-ajungă mai curînd.

Iar eu durmii cu inim-alinată

În haina lui cea caldă, pînă cînd

Ieși, zîmbind din ceruri tuturora,

În tronul ei de aur Aurora.

…………………………………………………………………………………

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

………………………………………………………………………………….

…………………………………………………………………………………..

Îi dete-atunci răspuns, vorbind porcarul: „Povestea ce mi-ai spus frumoas-a fost! La vorbe văd că ții tot drept cîntarul Și nici cuvînt n-ai scos din gură prost. Nu duce-acum de haine-aici habarul

Și nici dealtce nimic! Căci adăpost

Și totul vei avea ce se cuvine

Să capete-un sărman străin ca tine.

Dar mîne-ți vezi de zdrențe, de-ale tale, Cîrpește-le cum poți, că vezi și tu

Că nici tunici n-avem și nici mantale, Un om și-o haină, și mai multe nu.

Iar mîne vom mai pune-apoi la cale.”

A zis și lîngă foc îi așternu

Un moale pat, îngrămădind o droaie

De piei de țap și multe lîni de oaie.

Așa deci se culca viteazu-n stînă.

Deasupră-i puse vrednicul purcar

Cojocul lui cel lung cu albă lînă,

Pe care-l îmbrăca și dînsul rar,

Cînd iarna grea se prea făcea păgînă.

Lăsă deci pe-Odiseu să doarmă dar,

Și-alături slugile, știindu-și locul,

Durmeau pe jos, și-ardea la mijloc focul. Purcarul însă, el așa-nvățatul

Să doarm-afară-n grohot de purcei,

Nu vru să-și facă-n casa caldă patul.

Ieși acum să doarmă lîngă ei.

Deci foarte mult se bucura-ntristatul

Ulise-acum văzîndu-l vrednic ce-i

Și cît de credincios slujea bătrînul,

Deși-i lipsea de mult acum stăpînul.

Deci prinse Eumeu de-ncingătoare

Un paloș lat, de prin Epir adus,

Și se-nvăli-n mantaua scutitoare

De ploi și vînt, și-o piele și-a mai pus De țap, luînd și-o lance-apărătoare

De oameni și de lupi, și-apoi s-a dus

Să doarmă lîngă porci, din jos de stînă, Feriți de vînt sub stînca cea bătrînă.

Cartea XV

Atene-n Sparta se dusese dară

Spre-a da lui Telemac îndemn și sfat Să plece-acum spre-a taților săi țară. Găsi pe-acesta deci cu Pisistrat

Dormind în cerdăcel sub prisp-afară, Acolo-n largul regelui palat.

Pe cel născut din Nestor, deci, Atene Gâsitu-l-a cu-adîncul somn pe gene.

Dar nu așa pe Telemac, căci gîndul

Și grijile ce-avea de Odiseu

Goniră somnu-i dulce, deșteptîndu-l

În sfînta noapte și veghea mereu.

Veni atunci Atene și-ndemnîndu-l

Așa-i vorbi la cap: „Copile-al meu,

Nu-i bun-acum de loc zăbava căii,

Lăsînd să-ți stăpînească-n casă răii, Ca nu cumva cît timp tu umbli-agale, Mișeii-aceia ce petrec mîncînd

Să nu-ți împartă toate ale tale,

Precum firește-o vor și-o au de gînd, Și-așa să-ți fie-o moarte-această cale! Deci roagă-l tu pe rege, și-n curînd Să pleci, spuindu-i cît de mult îți pasă Să poți să-ți afli dulcea mamă-n casă. Ea nu va sta mult timp nemăritată;

Iar tată-său și frații-ndemn îi fac

— Căci foarte dă o zestre ridicată.. Și-i și-ntre prinți întîiul, Evrimac — Să-l ia pe el și să sfîrșeasc-odată. Și nu cumva, ce nu ți-ar fi pe plac, Să-ți ia din casă lucruri de sub cheie! Căci știi cum este inima-n femeie!

Ea vrea să-mbogățească noua casă

A noului ei soț, oricine-i el;

De-ai săi copii dintîi nimic nu-i pasă, Și nici de soțul ei dintîi de fel

Și ca pe-un mort de veci uitat îl lasă. Deci du-te-acolo și-ți încrede-astfel Aceste lucruri unei roabe, toate,

Pe care-o crezi mai bună și că poate Să poarte grija lor pînă ce zeii

Cinstita ta nevastă ți-o vor da.

Dar altceva să-ți spui acum! Aheii,

Fruntașii dintre pețitori, vor sta

Pîndindu-te-ntre Itaca, mișeii,

Și Sama cel stîncos, și vor căta

Pe cînd pe-acolo tu vei fi pe cale

Să-ți stingă duhul dulce-al vieții tale. Dar nu va fi! Ci mai întîi mînca-va

Pămîntul negru pe-acești prinți mișei Ce-ți strică ție-averile și slava!

Departe deci de-ostroave și de ei,

Tot noaptea numai să plutești cu nava; Și-n urma ta, acela dintre zei

Ce-ți este scut și-i tot pe lingă tine Trimite-ți-va vînt bun s-ajungi cu bine. Iar cînd vei fi la-ntîiul mal din țară, Trimite-ți nava cu-ai tăi soți flăcăi S-o ducă singuri în liman. Deci dară La cel mai cu credință dintre-ai tăi Păstori tu du-te, la purcar, afară

Și-acolo să și dormi la el, și dă-i

Porunci să ducă veste mamei tale

Că-n pace te-ăi întors din lunga cale.” A zis. Și-apoi zbură, cum zboară gîndul, Pe-Olimpul ei. Dar el a deșteptat,

Cu vîrfu-ntinsului picior mișcîndu-l, Pe soțul său și-i zise-așa din pat:

„Ei haide-acum, și somnul drag lăsîndu-l, Înhamă caii, dulce Pisistrat,

Și-ndată să pornim, acum, iubite!”

Dar zise-acesta vorbe-așa vorbite:

„Oricîtă grabă-ți este, Teleniace,

Prin neagra noapte n-ai cum să pornești: Dar nici nu-i mult și ziuă se va face. Apoi mai ai și daruri să primești,

Și-Atridul vrea să ne petreacă-n pace Cu vorbe dragi și sfaturi prietinești. Căci darul face pe-oaspe să-nțeleagă Să-și ție-aminte gazda viața-ntreagă.” A zis și s-a crăpat de ziuă-ndată.

Veni deci Menelau prin cerdăcel,

Sculat din patu-n care-a fost culcată Frumoasa-n trup Elenă lîngă el.

Deci cînd simți că Menelau s-arată,

Sărind, s-a și-mbrăcat cu straiul cel Frumos cusut; cu spada-ncinse straiul Și-așa se-ntîmpina la prag cu craiul. „Acu-n sfîrșit, mărite-Atrid, mă lasă — Așa-ncepu — să plec, te rog, și eu, Căci foarte-acum m-a prins un dor de-acasă.” Răspunse Menelau: „Voinice-al meu!

De vrei să pleci și-atît de mult îți pasă, Eu nu te pot opri și nici nu vreu.

Căci foarte mult urăsc pe-o gazdă care Ori prea e strîns, ori prea cu libov mare. Că-n toate i rău ce peste cumpăt trece, Și-i tot așa de rău să faci să stea

Un om la tine, cînd el vrea să plece, Pe cît de rău e să-l alungi cînd vrea S-amîie drumul, vrînd a-și mai petrece! Cît timp îi place deci în casa mea,

Cu drag opresc pe oaspe să rămîie,

Dar nu-l amîi, cînd nu mai vrea s-amîie. Dar stai acum puțin, s-aduc, iubite, Acelea daruri deci, ca să le pui

Cu grijă-n car și bine rînduite.

Și negreșit, femeilor să spui

Să fac-un prinz din cîte-avem gătite, Că-i și mai bine să plecați sătui

Pe-atîta drum; și care gazdă lasă

Să-i plece-un oaspe-așa, flămînd din casă? De vrei să vezi apoi Helada, poate,

Și mîndrul Argos, am să prind la car Îndată caii și mu duc, nepoate,

Și eu cu tine! Și vom merge dar

Prin multe case de fruntași și-n toate Cu drag cinsti-te-vor cu cîte-un dar. Pirostrii-ori cupe de-aur și ceaunuri. Catîri de jug ori alte-asemeni bunuri “ Răspunse Telemac: „De bună seamă

C-aș vrea să mai rămîi, dar este greu, Mărite-Atrid, căci trebile mă cheamă! Și n-am lăsat pe nime-n locul meu

Să-mi caute de-averi, și mi-e și teamă Ca nu cumva, cătînd pe Odiseu,

Să pier chiar eu, sau din averi să-mi piară Vrun lucru ce-ar fi greu să-l aflu iară “ Se-ntoarse-Atridul cel cu blonde plete Și-apoi după nevastă-i a strigat,

Iar ea porunci femeilor le dete

Să fac-un prînz și vesel și bogat.

Veni și-Eteoneu a lui Boete,

Căci nu ședea departe de palat;

Lui deci îi porunci și foc s-aprindă, Și dulcea carne prin frigări s-o-ntindă. Iar el porni cu inima voioasă.

Ci-n vremea asta merse Menelau

În pivnița cea foarte prietinoasă;

Nu însă numai el, căci îl urmau

Și fiul său și-Elena cea frumoasă.

Deci cînd au fost ajunși unde erau

Scumpeturi multe-alăturea cu zidul,

Un ol cu două torți alese-Atridul.

Iar fiul său lua dintre ulcioare

Un ol de-argint pe care-a spus să-l ia, Elena însă-n lăzi încăpătoare,

În cari nespus de mîndre haine-avea

Și cîte-s fală mînii țesătoare

Pe care-n casă le-a lucrat chiar ea, Cătă-ntre pepluri unul din grămadă,

Pe cel mai dedesupt, pe-un fund de ladă, Și cel mai lung și-asemeni unei stele Lucind întru podoaba lui. Ei deci

Se-ntoarseră la Telemac cu ele,

Și-i zise Menelau: „Acum, că pleci,

Drum bun să-ți dea, tu oaspe-al casei mele, Stăpînul Zevs și zeii cei din veci!

Iar eu acum, din partea mea, din cîte Le țin și-mi sînt ca daruri hotărîte, Îți dau deci de amintire-un dar pe care De cel mai drag și mîndru-l prețuim, Un ol frumos și-ntreg de-argint și are De aur gardinea, și-i ol ce-l știm

Făcut de meșterul Hefest cel mare.

Ni-l dete-n Sidon regele Fidim

Pe cînd prin țara lui m-aduse-ocolul; Și iată-ți-l aici, voinice, olul!”

Așa i-a zis și-n mîni apoi îi puse

Frumosul ol cu două torți. I-a pus

În față Megapente-apoi ce-aduse,

Ulciorul scump de-argint. Și-n mînă sus Ținînd un peplu, cînd pe nume-i spuse Elena cea frumoasă de nespus,

Așa-i zicea și-așa-i dorea nevasta:

„Iar eu îți dau, copile, haina asta, Un peplu scump să-ți fie de-amintite De mînile Elenei, și să-l iei

Să-l poarte-n ziua nunții cei dorite Nevasta ce-o să-ți dea seninii zei;

Iar pîn-atunci păstreze-ți-l, iubite, Cinstita-ți maică prin cămara ei.

Iar tu s-ajungi și vesel și cu bine

In casa ta cu darul de la mine

A zis, și l-a primit cu voie bună,

Precum cu voie bună-i fuse dat.

Apoi în car, cu altele-mpreună,

Îl puse-acum eroul Pisistrat,

Și-oricare dar ce i se da să-l pună

In car, el stînd îl judeca mirat.

Poftindu-i deci, se-ntoarseră-n odaie Cu-Atridul crai al pletelor bălaie,

Și toți pe bănci și-n jelțuri s-așezară. O roabă fată-n pripă le-a adus

Deci apă pentru mîni, iar ei turnară Cu scump ibric de aur într-un sus

Lighean de-argint cu flori și se spălară. O mîndră masă-n faț-apoi le-a pus,

Pe care-a-ntins găzdoaia pîni dospite Și multe-apoi mîncări ce-avea gătite. Iar cărnuri le tăia-mpărțind tainul

Bătrînul Boetid, și din ulcior

Turna prin cupe Megapente vinul.

Și-așa mîncau ce-aveau în fața lor.

Iar cînd apoi sfîrșiră cu deplinul

Și lungul prînz, preavrednicul fecior Născut din Nestor prinse caii-n clipă Și-n car s-urcar-apoi flăcăii-n pripă. Mînînd încet prin curtea cea bătrînă, Ieșeau prin poarta cea cu mîndru pus Fruntar al ei, și-urmînd trăsura pînă Ce-ajunse-n drum, tot după ei s-a dus Atridul Menelau, ținînd în mînă

Un oh, în dreapta ridicată sus,

Cu vin dumnezeiesc și vechi și rece, Să-nchine-ntîi și-n drum și-apoi să plece. Ținînd cu stînga frînele-apucate.

El sta naintea cailor în drum

Și-urînd vorbea cuvinte-ntraripate:

„Să-mi mergeți sănătoși, copii, de-acum Și spuneți-i și multă sănătate

Lui Nestor cel slăvit, căci nicidecum Nu-l uit că mie unu-mi fu părinte

Pe-al Troiei cîmp sub zidurile sfinte.” Răspunse Telemac: „Vom spune dară îndată ce-om sosi, și-așa cum spui!

Vai, dare-ar Zevs, la-ntorsul meu în țară Să-l aflu pe-Odiseu în casa lui,

Că nesfîrșit de bine-o să-i mai pară Că viu de pe la tine și c-avui

Primire-așa de binevoitoare

Și-aduc ca dar atît de scumpe-odoare!” A zis, și-atunci la dreapta lor văzură Un vultur mare-n gheara sa ducînd

O gîscă albă, și strigări de gură

De mulți bărbați și de femei urmînd, Iar el trecînd aproape de trăsură,

Prin fața cailor, pieri-n curînd.

Deci foarte mult s-au bucurat văzîndu-l Și-ndat-avură toți mai vesel gîndul. Și zise-atuncea Pisistrat feciorul:

„Acum, Atride-ntîiu-ntre eroi,

Să-mi spui: ăst semn, trimis de-adunătorul De nori, e pentru tine-ori pentru noi?” Și foarte sta pe gînduri luptătorul

Atride-acum cu sufletu-n nevoi

Și nu putea găsi degrabă-n minte,

Ce-ar fi de spus acoalea mai cuminte. Elena îns-atunci cu sprintenie:

„Ia stați și m-ascultați, că mi-a venit Un gînd în cap, să spui o prorocie,

Precum și-un zeu din cer m-a sfătuit, Și-așa cum cred și eu că va să fie!

Precum acest vultur, din munți pornit, De unde-și are el copii șl casă,

Venind, răpit-a gîsca asta grasă.

Așa și Odiseu, ca prin minune

Scăpat de pribegie și de-amar,

Acasă va veni și-o să-și răzbune,

Sau poate-i și sosit acasă chiar

Și-al prinților sfîrșit la cale-l pune!” A zis, iar Telemac vorbi din car:

„Vai, dare-ar asta cei ce țin Olimpul, Și ca pe-un zeu eu te-aș cinsti tot timpul!” A zis, plesnind din bici, și iuți zburară Frumoșii cai ieșind; și-apoi mereu întreaga zi zburau pe cîmp, pe-afară. Și-Amurg veni și-umbrea-ntunerec greu Cînd ei în Fere la Diocle-ntrară,

Acel ce-a fost nepot a lui Alfeu,

Iar tat-avea pe Orsiloc bătrînul.

Și-aici mînînd, i-a ospătat stăpînul. În zori au pus iar caii la trăsură,

Iar ei s-urcară-n mîndrul car al lor Și-ncet prin larga curte ei trecură

Și-apoi prin fața largului pridvor;

Și-au dat cu biciu-n caii ce-ncepură S-alerge-apoi cu drag ca șoimii-n zbor. Iar cînd au fost la Pilos deci, îi zise, Rugînd pe-amic, născutul din Ulise:

„Iubite Pisistrat, ai tu tăria

Să faci ce-ți spui? Că foarte eu mă tem! De mult prieteni dragi prin prietinia Părinților, noi și mai mult sîntem

De-acum amici, căci și călătoria

Ne-uni-ntr-un gînd, și-aceiași ani ce-avem. Deci dă-mi făgăduiala ta de frate:

Să nu mă duci în Pilos, Pisistrate.

Ci-n mal mă du și lasă-mă la navă:

Căci bine știu că, peste voia mea,

Iubitul tat-al tău cel plin de slavă, Dorind să m-ospăteze, mult va vrea

Să fac și-acum în casa lui zăbavă,

Dar foarte mă grăbesc și n-aș putea!” I-a zis, și-acesta n-a răspuns cuvinte, Ci-n suflet se zbătea, gîndind prin minte, De-i bine-ori nu s-ascults-aici rugării. Gîndind deci îi păru mai drept astfel: Întoarse iutii cai spre malul mării, Mergînd întins la nava lui cu el.

Scotînd deci cîte-n dragul ospătării Îi dete Menelau, și peplul cel

Frumos lucrat și foartea scumpă cupă, I-a zis, pe cînd i le-așeza la pupă: „Deci suie-te-n curînd și pleacă-ndată Ca nu cumva mai repede-ajungînd

Acasă eu, să aflde-al nostru tată,

Căci bine-l știu ce suflet are-n gînd Și nu te va lăsa, căci foarte cată

Pe oaspeți dragi și însuși alergînd

Aici, îți va opri călătoria.

Dar orice-ar fi, de-acum îi văd mînia!” A zis, și-apoi spre bine ridicatul

Oraș al lor întoarse caii săi,

Și-n scurtă vreme-l mistui palatul.

De teama îns-a-ntîrzietei căi,

În grabă Telemac zorea cu sfatul:

„Suiți-vă cu toții, dragi flăcăi,

Să-ncepem drumul!” Și-ascultară soții Și-ntrînd lucrau pe-ntrecere cu toții. Pe cînd lucrau aceștia așadară,

Iar el jertfea Atenei, stînd pe pod, Veni un om proroc dintr-altă tară,

De neam un strănepot lui Melampod,

Fugit din Argos, unde-o moarte-amară Voia să-i dea mulțimea de norod,

Fiindcă însuși el făcuse moarte.

Trăise-n casa-i cea bogată foarte,

În Pilos, cel bogat în oi, odată

Prorocul Melampod, dar fu silit

La fug-apoi în țară-ndepărtată,

De frica lui Neleu, cel mai slăvit

Din lume om, care-i ținu-nglobată

Un an întreg averea, și robit

Într-ăst răstimp de-un an în lanțuri grele, Cumplite-amaruri suferind în ele.

Zăcea-n palatul lui Filac, prorocul, Din cauza fetei lui Neleu, căci el

Greși, bătîndu-și de Ificle jocul

(Și-Erinis cruda l-a-ndemnat astfel). Dar cînd apoi l-a ajutat norocul

Și-aduse din Filaca stolu-acel

De boi ai regelui Filac, el dat-a

Amare zile lui Ne’.eu, iar fata

Acestui rege-o dete unui frate

De-al său soție, și lăsînd apoi

Și țara sa și-averile-adunate,

S-a dus de-aici, spre-a nu veni-napoi. În Argos, cel cu herghelii bogate,

Căci poate-acolo, printre oameni noi, Lui scris îi fu și tron și bogăție.

În Argos deci, cu noua sa soție.

În nou ziditul său palat avuse

Doi fii, pe Mantie-ntîi, și mai tîrziu Pe-Antifate, din care se născuse

Oicle-apoi, și-Oicle-avu de fiu

Pe marele-Amflarau, acel ce fuse

La Teba-n șesuri înghițit de viu,

Deși-l iubea și-Apolo mult, și Joe,

Și foarte mult îi și făceau pe voie. Dar tot n-ajunse vîrsta bătrâneții,

Căci răul dar al lacomei femei

I-a pus la Teba-n cîmp sfîrșit vieții. Alcmèon și-Amfilòc au fost acei

Ce lui i s-au născut. Apoi băieții

Lui Mantie, tot numai doi și ei,

Au fost Pollfide și Clit, pe care

Fiind frumos și făr’ de-asemănare.

Îl duse Aurora-n cer, făcîndu-l

Un zeu ceresc. Murind Amfiarau,

Polifide-a ajuns întîi în rîndul

Prorocilor, din cîți atunci erau,

Căci ager foarte-i dete-Apolo gîndul. Dar el și Mantie-ntr-una se certau,

Și-așa se duse-n Hiperesia-n fine

Și-acolo prorocea la orișicine.

Un fiu al ăstuia era străinul

Venit la Telemac pe cînd jertfea

La navă-n mal, turnînd Atenei vinul; Iar nume el Teoclimen avea.

Văzîndu-l deci că i-a ieșit cu plinul, I-a stat prorocu-n față și zicea:

„Fiindcă te găsesc aici, iubite,

Dînd jertfa ta zeiței cei slăvite,

Te rog, pe jertfă și pe zeu, răspunde, Și rogu-te pe viața ce-o iubești,

Și-a ta și-a soților, și nu-mi ascunde: Din ce părinți ești tu și cine ești? Și cum se cheam-orașul tău și unde?” Răspuns-a el cu vorbe prietinești:

„Eu deci din Itaca-s de neam, iar tată Mi-e regele-Odiseu, de-mi fu vrodată. Și-acum pieri și-o soarte-avu grozavă, De-aceea și plecai, zorind să ieu

Și soții-aceștia și boltita navă,

Să-ntreb pe-aici de dusul tat-al meu.” Și-a zis Teoclimen, cel plin de slavă: „Dar tot așa, voinice drag, și eu

Fugii din țară-mi, căci o moarte crudă Gătii unui aheu ce-mi fuse rudă

Și frați el are foarte cu putere

Domnind prin Argosul cel plin de cai. Și-așa fugii de-ursita ce mă cere

Prin mîna lor, căci scris am poate-un trai Pribeag și-amara rătăcirii fiere.

Acum c-ajung aici, te rog să-mi dai

Pe navă-ți adăpost, să nu mă prindă, Căci știu că vin și urma mi-o colindă!” Răspunse Telemac atunci: „Firește,

De vrei așa, eu nu te voi goni

Din nava mea. Deci haide, te-odihnește Și-n nava mea tu ospătat vei fi

Cu tot ce-avem, și cît e și-omenește!” A zis așa, și lancea i-o primi

Și-o-ntinse jos pe-al navei pod afară. Și-n nava ce pleca grăbiți intrară

Și-aici, la pupă, unul lîngă altul

Ședeau ei doi. Deci soții-au dezlegat Odgoanele și-au ridicat înaltul

Catarg de brad, cu funii tari legat

Și-nfipt vîrtos, iar vîntu-și dete-asaltul În pînze-apoi de-ndată ce-au băgat

Prin ele tari și lungi de bou curele Și-au tras în sus frumoasele vîntrele. Și-Atene-apoi, senina zîn-a zării,

Trimise-un vînt frumos șuierător

Și-umplînd cu el tot largu-ndepărtării, Să poată-n mers străbate nava lor

In scurt răstimp săratul cîmp al mării. Și-așa prin fața Crunilor în zbor

Trecură deci, și și-a Calcidei, care Atît de mîndre rîuri scurge-n mare.

Iar soarele-a apus și-umbriră zeii

Pămîntu-ntreg, iar mult grăbitul vas De vîntul bun, trecu prin fața Feii

Și-așa zburînd în urmă i-a rămas

Și Elis, țara ce-o domnesc epeii.

Spre-ostroavele-ascutite-apoi l-a tras, Tot una socotind-o-n fundul mintii,

Că ori va trece-ori au să-l prindă părinții. Iar de-altă parte Odiseu în stînă,

Cinînd cu Eumeu și-alți slugi, stetea. Deci după ce-au mîncat acum și pînă

S-aștearnă țoale, el îi ispitea,

Căci nu știa de-o fi să mai rămînă

Și mîne-aici, ori drumul o să-i dea: „Iubite-al meu purcar și voi tovarăși, C-un nou cuvînt o să vă supăr iarăși! Eu mîne-aș vrea să plec să-mi văd de hrană Pe-acolo prin oraș cerșind; căci voi Destul acum făcutu-v-ati pomană

Și n-aș mai vrea să vă mai fac nevoi. Putea-voi doar și traista mea golană S-o umplu, cred, și-ntinde-mi-vor apoi Un strop de vin și-un codruleț de pîne. Deci tu să-mi dai o călăuză mîne

Și poate m-ar primi și prin palatul

Acestui Odiseu, că pot să-i spui

Și doamnei veste că-i văzui bărbatul; Iar prinții au destul să dea oricui

Din prînzul lor, și nu-s nesăturatul Să văd cu jind mîncarea nimănui.

Și pot să și slujesc, dacă m-ar pune La ce-ar voi, căci multe știu eu bune. Și sînt, cu voia zeului Hermie

Ce dă oricărui lucru omenesc

Și multă cinste și drăgălășie,

La orice slujb-ar fi să făptuiesc

Mai bun decît alt om, oricine fie!

Și vin să torn și cărnuri să-mpărțesc, Să crap ori lemne-ori foc s-aprind în fugă Și tot ce face-n casă de-om o slugă!” Dar tare-oftînd a zis atunci purcarul: „Ce vorbe mari scăpat-ai dintre dinți? Ai vrea tu să te-amesteci în viesparul Acel de-obraznici și de sîlnici prinți Cari pînă-n cerul cel de fier au darul Să-și ducă vestea foarte relei minți? Tu crezi că slugii lor ar fi ca tine? Dar toți sînt tineri și frumoși, străine, Avînd tunici bogate și mantale

Și-obrajii lor curați și părul lins, Iar mesele sclipesc de-argint prin sale, Și-au cupe de-aur fiecare ins

Și-au tot fripturi, iar vinul curge vale! Rămîi aici! Ce dor de drum te-a prins? Că nu ne faci nici rău, nici ne-ndămînă Nici mie și nicicui că stai la stînă. Iar cînd mi se va-ntoarce-apoi în pace Iubitul Telemac, stăpînul meu,

C-un rînd de haine bune-o să te-mbrace, Și-apoi te va lăsa cu Dumnezeu

Să pleci și să te duci oriunde-ți place.” Răspunse-atunci cumintele-Odiseu:

„Iubi-te-ar Zevs din cer și mult și bine, Cum tu, purcare, mă iubești pe mine! Că-mi dai sprijin și cinste bătrîneții Și scapi un om de-a pribegi-n zădar, Căci multe-au oamenii amaruri, bieții, Și-a fi pribeag e cel mai mare-amar, Că foamea-n lume-i pacostea vieții

Și cîte-s lipsuri, tot din ea răsar! Și vai de cei pribegi, flămînzi pe cale! Acum, cu mila-ngăduinții tale,

Voi sta s-aștept, să-ți văd și eu stăpînul! Dar de-alta vream să-ntreb ce-n gînd avui: De dulcea mamă ce-a crescut la sînul Cel drag al ei pe Odiseu să-mi spui, De bietu-i tată, de Laert bătrînul,

Lăsat de-acela la plecarea lui.

Sînt vii și acum sub sfîntul cer? Sau morții De mult urmînd, intrară-n noaptea morții?” Oftînd din nou, răspuns-ai tu purcare: „Acum, străine, multe-ar fi de spus. Laert e încă viu, bătrîn azi tare,

Și roagă-ntr-una zeii cei de sus

Să-i stoarcă bietul duh din mădulare, Căci foarte-și plînge și pe fiul dus Și și de-ursita ce i-a smuls nevasta, Căci foarte-amar ea l-a strivit cu asta, Pustii făcîndu-i anii bătrînetii.

Căci ea de-amar de mortu-i Odiseu,

În jalnic chip și-a pus sfîrșit vieții, Și-așa de crud, cum nu dea Dumnezeu

Să moară vrunul dintre oameni, bieții, Cari dragi îmi sînt și drag le sînt și eu! Deci pînă ce trăia, și-așa-ntristată, Cu drag mergeam la curte cîteodată,

Să stau cu ea și să schimbăm cuvinte, Căci ea, de mic copil, m-a fost crescut Cu fiica ei Ctimene cea cuminte

Și cel din urmă-i fiu ce l-a născut. Cu aceasta mă crescu, ca și-un părinte, Încît mai-mai că nici n-ai fi putut

Să știi de-i ea ori eu al ei anume

Și cine-i fu mai drag din doi pe lume. În mult dorita vieții primăvară,

Pe ea, luînd la nuntă daruri mari,

În Sama peste ap-o măritară.

Pe mine-apoi, c-un rînd de haine rari, Nespus de mîndre, m-au trimis la țară, Să fiu aici stăpîn peste purcari;

Și foarte m-au iubit mereu bunica.

Acum din toate-acestea n-am nimica!

Dar zeii-mi tot sporesc și-mi tot adună, Căci eu de muncă bărbătește-am stat, Și-acum din ea, cu slugile-mpreună,

Mănînc și beu și la săraci am dat.

Din partea doamnei îns-o vorbă bună

Eu nu mai pot s-aud, și nici un sfat; Și nici măcar pe-aproape-i nu mă lasă, De cînd căzu cumplitul rău în casă,

Obraznici oameni ce ne pun pe fugă!

Iar slugile-au nevoie doar de ea,

Să-ntrebe-aici și-aici, s-asculte-o rugă, S-audă-ndemnuri ori vrun dar să ia,

Căci daru-nmoaie inima-ntr-o slugă!” Iar lui, Ulise-atari îi răspundea:

„De cît de mic ai fost al suferinții, Pierzîndu-ti, vai, și țara și părinții! Dar spune-acum și cum a fost: prădară Dușmanii-orașu-n care-ati stat și voi, Părinții tăi cu tine, așadară?

Sau singur tu fiind pe lîngă oi

Și vaci în cîmp, vrășmașii te luară

Pe nava lor și te-au vîndut apoi

Acestui om, stăpîn acestor case,

Căci bun un preț pe tine-acesta dase?” Deci vorbe-a zis Evmeu oftat vorbite: „Ce-ntrebi acum, eu n-am să țin ascuns! Deci stăi și taci și-n pace bea, iubite, Și-ascultă-mă că multe-s de răspuns, Și-i timp destul să stăm de povestite Și și de somn e timp apoi de-ajuns.

Dar nici nu-i vreme de culcat, firește, Și-apoi și-un somn prea lung te plictisește. Iar slugii pot s-asculte de-au plăcere, Sau culce-se de vreu. Noi însă doi

Să stăm vorbind cum sufletul ne cere, Bînd dulce vin să ne-amintim nevoi,

Căci omul află farmec și-n durere

Cînd multe-a suferit, pribeag ca noi. Deci bune oaspe-al meu și frate bune, Ascult-acum tăcînd ce-ncep a-ți spune: E-n mare-ostrov, și Siros se numește, Din sus de-Ostryge, de-auziși de el, Pe partea-n care soarele-asfințește. Nu mult popor avînd, dar bunicel

Pămînt destul de pășunat, și crește

Și grîu destul, și multe vii, și-astfel Nici foamete-n popor nu dă vrodată

Și nici vro molimă cum des s-arată

Prin lumea asta, secerînd pe bieții

Și slabii muritori; ci-n el ajung

Cu toții-n pace vîrsta bătrâneții,

Iar cînd au împlinit destul de lung

Al sorții drum, atunci cu-ale săgeții Domol izbite vîrfuri îi străpung

Apolo și-Artemis din sfînta zare.

Și-orașe-ostrovul numai două are,

Iar Ctesius Ormenide-al meu părinte

Domnea peste-amîndouă. Deci aici

Venir-odată, după cum țin minte,

Vestiți vîslași ai mărilor, fenici,

Din neamul cel ce foarte-obraznic minte, Cu mii de mărfuri și tot lucruri mici. În casa tatei dar, aveam voinică

O fată roabă, ca și ei, fenică,

Frumoasă-n trup înzestrată.

Pe-aceasta deci o amăgir-acei

Fenici vicleni, și-așa că-ntîiași dată, Pe cînd spăla, pe mal, un ins din ei O duse-n pat, cu daruri încîntată,

Plăceri nebune-a bietelor femei,

Chiar și-ale celor ce-s de-altfel cu minte! Iar el de-aici o ispiti-nainte,

De unde e și-a cui? Și-atunci muierii Un dor de țara ei i s-a stîrnit:

«Eu sînt din Sidon, din orașu-averii, Și-s fat-a lui Stribantie cel vestit. Pe cînd veneam din cîmp, corăbierii

Din Tafos, hoți ai mării, m-au răpit Și-acolo m-au vîndut acestei case,

Căci preț pe mine bun ăst om le dase!» Deci zise-acel ce-o-mpinse p-astă cale: «Dar vrere-ai tu să vii acum cu noi, Să vezi iar mîndra cas-a mamei tale

Și-a tatălui tău drag, căci amîndoi

Sînt vii, și tot bogați, și plîng cu jale?» Răspunse ea atunci: «Ba vreu! Dar voi Jurați de-ntîi că mă veți duce-n pace Și nici un rău pe drum voi nu-mi veți face!» Le-a zis, iar ei făcură jurămîntul,

Și-așa de-atunci ei o avură-n mîni.

«Tăceți acum! Și-adînc țineți cuvîntul, Să nu-mi vorbiți cumva, pe la fîntîni, Pe drum, pe-oriunde-ar fi! Ferească sfîntul Să prindă-n casă veste-ai mei stăpîni, C-avînd prepus m-ar pune-n lanț pe mine Și nu v-ar merge, cred, nici vouă bine. Dar vorba ce-am jurat să ni să știe! Deci voi să strîngeți mărfuri în curînd Și cînd corabia plin-o să vă fie,

Veniți și-mi dați de veste, că mi-e-n gînd S-aduc atunci la voi și-argintărie

Și tot ce voi putea să fur plecînd.

Dar pot să vă mai dau, chiar nerugată, Și-altce drept preț al drumului ca plată. În cas-aici eu cresc pe drăgălașul

Copil al ăstui om, pe care-l ieu,

Că-i mare-acum, s-alerge prin orașul Acestei țări și-l duc ori pe-unde vreu. Eu pot, de vreți, s-aduc pe copilașul Acesta deci, căci ați putea, cred eu, Un foarte mare preț pe dînsul prinde, La neamuri de-alte limbi dacă-l veți vinde.» Așa le-a zis și-apoi se-ntoarse-acasă. Iar ei un an întreg negustorind,

Umpleau de mărfuri nava lor rămasă

Tot timpu-n mal. Iar cînd apoi fiind Gătită de plecat și-n luciu trasă,

Veni atunci un om de-ai lor, știind

În casa tatei toate, căci adese

Văzutu-l-am cum intră și cum iese.

Aduse-acesta deci cu mari podoabe

O scumpă salbă de-aur care-avea

De ambră dulce nestimate boabe.

Pe-aceasta dar în mîni o cîntărea

Prin casă maica și-alte fete roabe

Cu dornici ochi, că foarte le plăcea, Și-un preț îi dară și-așteptau răspunsul, El fetei deci un semn i-a dat pe-ascunsul Și-așa făcîndu-i semnul său, purcese La nava lor. Deci fata-ncetinel,

Cînd n-o văzură ceialalți că iese,

M-a scos de mînă-n drum. Ci-n cerdăcel Găsi mari cupe pe-așternute mese,

Căci tată-meu dusese-n sfat cu el

Pe-ai țării lui fruntași, iar masa plină Pe-aceștia-i aștepta, chemați la cină. Deci ea luînd trei cupe-atunci, le puse Pe-ascuns în sîn, și-apoi mă scoase-n drum. Eu, prost copil, urmam. Și-n urm-apuse Și sfînta zi și-umbrise-al serii fum, Cînd noi — căci ea cu repezi pași mă duse Sosirăm în limanul unde-acum

Gătiți deplini fenicii de plecare,

Au și plecat, pornind pe larga mare. Deci noi eram cu ei, căci ne suiră.

Iar navei Zevs vînt spornic i-a trimis Și șase zile-n pace ei plutiră,

Și nopți și zile-n șir. Dar cînd fu scris Să vie-a șaptea zi, atunci loviră

Săgețile fecioarei Artemis

Pe roaba asta și căzu pierzării,

Bufnind pe-al navei fund ca rața mării. Zvîrliră-n mare deci pe moarta fată, Să-ngrașe pești și foce; iar eu fui

Rămas stingher cu inimă-ntristată.

Al apei curs și vîntu-n calea lui

Ne-mpinse-apoi spre Itaca, și-ndată

Laert m-a cumpărat, și-așa văzui

Copil străin și mic această țară.”

A zis, iar Odiseu răspunse dară:

„Vai, cît mă-nduioșezi cu-a ta poveste De cît amar răbdat-ai tu, și vai.

Dar ție, orișicum, ursit îți este

Și-un bine-acum pe lîng-un rău ce-l ai. Căci după ce-ai răbdat atunci aceste, Acum ai pacea ta și-n tihnă stai

C-un bun stăpîn ce-ți dă și vin și pîne Și n-ai să te-ngrijești de tristul mîne! Dar eu, prin ce nevoi ale vieții

Trecui pînă s-ajung aici, flămînd!”

Așa-ntre ei vorbeau aceștia, bieții, Și-apoi durmiră, dar puțin avînd

Răgaz de somn, căci faptul dimineții În tronu-i de-aur se ivi-n curînd.

Ci-n vremea asta Telemac cu soții

Ajunseră la mal, și-acum cu toții

Lucrau să tragă pînze-ori să scoboare Catargul gros; încet apoi și-au dus

Corabia-n mal, cu vîslele-albitoare; Ancòre-au aruncat și-odgoane-au pus, Și-apoi, ieșind pe malul plin de soare, Mîncare de pe navă și-au adus,

Gătind un prînz cu vin cît mai avură. Deci cînd, sătui, puțin ei mai șezură, Le zise Telemac: „încovoiata

Corabie-n port veți duce-o numai voi. Eu plec la stînă-n deal. De voi fi gata Cu trebile-n curînd, voi fi-napoi

Deseară la palat. Iar mîne plata

Acestui drum am să vi-o dau apoi,

Ospăț cu vin și voi tăia și vite.”

„Dar eu apoi, copile-al meu iubite,

— I-a zis Teoclimen atunci — eu dară La cine să mă duc și-n casa cui

Din cîți sînt tari și mari aici în țară La maică-ta să merg, ori poate nu-i

Acolo loc? Să dorm aici afară?

Răspunse Telemac la vorba lui:

„Eu unul și la mine te-aș trimite,

Căci ai de tot ce-ți trebuie, iubite, Dar nimănui de tine n-o să-i pese,

Căci eu lipsesc; iar mama-n felul el, Ea nu te va vedea, căci foarte-adese Stă zile-ntregi cu roabele femei

În rîndul cel de sus și-ntr-una țese. Dar pot să-ți spui un om, și dacă vrei Te duc la fiul lui Polib, străine,

Căci omul ăsta, Evrimac, se ține

Și este poate-n Itaca bărbatul

Fruntaș între fruntași și ca la zeu

Se uită toți la el, și vrea și patul Și mîndra cas-a tatei Odiseu,

Căci stăruie de mama cu-nsuratul.

Dar știe singur Zevs, că-i domn mereu, De-o fi așa, ori poate-n loc de nuntă Pe toți să-i afle-o zi cu moarte cruntă!” A zis. Și-n dreapta lui deodat-un mare Și iute șoim, trimisul lui Apoi,

Zbura țiind o porumbiță-n gheare,

Zmulgîndu-i fulgii pe pămîntul gol,

Aci-ntre Telemac și nava care

Sta-n negrul prund. Și deci chema din stol Deoparte-acum pe Telemac, din locul

De unde sta, Teoclimen prorocul:

„Voinice-al meu, nu fără sfîntă vrere Zburat-a-n dreapta-ți șoimul vestitor! E semn din cer spre-a voastră mîngăiere, Căci n-are-alt neam al Itacei popor, Decît pe-al vostru bun și cu putere

Și-a pururi fi-va tot stăpînitor!”

Așa-i vesti ce-n vremi erau ascunse. Iar de-altă parte Telemac răspunse:

„Vai, dare-ar Zevs să fie-așa, străine, Și-atunci tu mi-ai cunoaște-ntreaga mea Iubire! -Atunci și daruri de la mine Ți-aș da, încît oricine te-ar vedea

Să zică-n gînd: fericele de tine!”

Și-ntors cătră Pireu apoi vorbea:

„Pireu Clitide, fă-mi-o de se poate, Căci tu și-altfel m-asculți mai mult la toate Decît iubiții-acești ce m-ajutară

Să merg la Pilos; ia pe-acest străin Și pînă să mă-ntorc, primește-l dară În casa ta, cinstindu-l pe deplin.”

„Chiar dac-ai zăbăvi mult timp pe-afară, — Răspunse-atunci Cliteu — nu timp puțin, Eu tot îl iau, și-n bună găzduire

Și nu mi se va plînge de primire!”

A zis Pireu, flăcăul de ispravă,

Și foarte-și îndemna pe soți, întrînd Să trag-odgonul. Deci intrau în navă Flăcăii toți, pe mîndre bănci, la rînd. Deci nefăcînd nici Telemac zăbavă,

Și-a pus sub tălpi opincile, luînd

Voinica lance cea cu-aramă prinsă

La vîrf, ce-i sta pe-a navei pod întinsă Iar ei au dat corabia-n luciul mării Și-așa mînau, iar nava lor plutea

Cum spuse Telemac, spre-orașul țării. Acesta însă foarte-n sîrg suia

Pe dealul nalt spre stîna-n curtea cării El mii de porci avînd, îi îngrijea

Evmeu, care durmea-năuntrul stînii,

Slujind cinstit, cu bune vreri, stăpînii.

Cartea XVI

La foc aprins în faptul dimineții,

Purcarul și-Odiseu găteau a lor

Mîncare-acum; și-au fost plecat băieții Pe deal să pasc-al porcilor popor.

Veni deci Telemac, iar îndrăzneții

Dulăi umblau cu pas gudurător

În jurul lui, ieșind pe drumul stînii.

Văzu deci Odiseu din tîrlă cînii

Că sar voioși, și-un om la el îi cheamă, Și-i zise lui Evmeu: „Acum să-ți spui:

Ori vine-un soț de-al tău, cum bag de seamă, Ori om știut. Străin el însă nu-i.

Căci nici nu-l latră, nici nu-i este teamă. Și iat-acum aud și pașii lui.”

Dar n-a rostit deplin atari cuvinte,

Cînd și sosi la prag și-i sta nainte

Iubitul Telemac al său, feciorul.

Sări atunci Evmeu, de spaimă plin,

Și-n graba sa scăpă din mîni ulciorul

În care-amesteca slăvitul vin.

Ieși deci să-și întîmpine odorul,

Și mult îl săruta, și cu suspin,

Pe dulcii ochi, pe cap, pe mîni, iar plînsul Îi dase-n ochi, și sta lipit de dînsul. Precum de jale inima se frînge

În tata iubitor, cînd și-a văzut

Întors copilul drag, și-n brațe-l strînge, Căci dus fu cel întru dureri crescut,

De zece ani printre străini, și plînge

Că-i singurul a lui, tîrziu născut —

Așa-l strîngea, și-ntreg, acum în brață Evmeu pe Telemac, cu plînsă față,

Ca și pe-un om scăpat de moarte-amară,

Și-așa zicea plîngînd: „Venit-ai deci,

Lumină dulce-a mea? Venit-ai dară!

Eu unul te credeam pierdut de veci,

Cînd, dulce-al meu copil, mi te-ndemnară Să-ți lași tu casa și pe mări să pleci! Haid intr-acum, să mi te văd mai bine,

Întors, copile, de prin țări străine!

Căci și așa la noi tu vii ararul

Și stai tot prin oraș, că poate vrei

Și-ți place-acolo să privești viesparul Acelor prinți obraznici și mișei!”

Așa i-a zis atunci oftînd purcarul,

Și-oftînd răspunse Telemac: „Cu ei

Eu n-am nimic, că nici nu-s cumsecade;

Dar vin anume-aici la tine, bade,

S-aud din gura ta, de stă-n palatul

Cel mare-al nostru mama, ori luînd

Pe-un alt bărbat acum, și-urmînd bărbatul E dusă-n noua cas-a ei, lăsînd

Iatacul tatei Odiseu și patul

Pustiu, încît el gol acuma stînd,

Păianjeni răi țes pînza peste dînsul.”

Evmeu răspunse-atunci, ținîndu-și plînsul: „Ba stă-n palat și-acum iubita-ți mamă

Cu suflet trist și rabdă de nespus

Și lacrimi dă singurătății vamă,

Că-și plînge zi și noapte soțul dus.”

A zis, primindu-i sulița de-aramă,

Și-apoi intrînd trecură pragul sus.

Iar tată-său, cînd el a-ntrat în casă,

Sculîndu-se, făcu loc gol la masă.

Dar zise Telemac c-un semn din mînă:

„Șezi, șezi, străine! Că ești slab, și-apoi Găsim noi loc și-altundeva prin stînă,

Căci este om cine-ngriji de noi.”

Și-așa-l sili la locu-i să rămînă.

Evmeu aduse ramuri verzi cu foi

Și jos i le-așternu și puse-o piele,

Și-aici șezu deci Telemac pe ele.

Apoi în fața lor Evmeu le puse

Fripturi pe disc, din cele ce-au rămas

Din prînzul lor de ieri, apoi le-aduse

În coșuri pîne, iar din largul vas

Prin cupe vin de cel slăvit le puse.

În urm-apoi și el un disc și-a tras

În fața sa, și-așa-ntinzîndu-și brațul, Mîncau toți trei cît timp cerut-a sațul. Și-așa-nceput-a Telemac în fine

Și-așa vorbi, cînd toți au fost sătui:

„Acest străin, Evmeu, de unde vine?

Pe ce corăbii ți-a venit, căci nu-i

Pe jos venit în Itaca, vezi bine!”

Răspunse Eumeu: „Acum să-ți spui.

Din Creta el mi-a spus c-ar fi anume

Și foarte mult a pribegit prin lume

De cînd un zeu din cer i-a tors grozavă Ursita lui. Și-acum, scăpînd de hoți,

Veni la mine-acoalea, de pe-o navă,

Cum spune el, de călători tesproți.

Acum ți-l dau în mîni. Tu fă-i zăbavă

Pe-aici, de vrei, ori vînt, ori cum socoți, Dar el ca oaspe-ți săruta pămîntul.”

A zis, iar lui i s-a răspuns cuvîntul:

„Ce-ai spus acum așa de trist mă lasă,

Iubite-al meu, de bietu-acest străin,

Căci n-am putința să-l primesc în casă! Nu pot să-l apăr de vrun om hain

Ce-ar vrea să-i facă rău, oricît îmi pasă, Nu pot, că-s slab și nu-s al meu deplin! Iar mintea mamei e-mpărțită-n două,

Că-n vrerea-i veche intr-o vrere nouă:

Ori, stînd pe loc, să vadă de palatul

Și-averea mea, ca și de cinstea ei,

Păstrîndu-i soțului de-a pururi patul,

Spre-a fi cu nume bun între femei,

Ținînd în seamă, negreșit, și sfatul

Poporului; sau pe-unul dintre-ahei

Să-l ia bărbat, fruntaș ce dă și-avere

Ca zestre deci, și foarte-o vrea și-o cere. Dar negreșit acum străinul, dacă

Veni la noi flămînd și gol, va sta.

Deci dă-i un rînd de haine și-l îmbracă, Și-opinci îi dă, tunică și manta,

Și-o sabie bună o să-i dau să-i placă.

Și-n pace-o să-l trimit în țara sa

Ori unde inima și gîndu-l mînă.

De-altfel, de vrei, oprește-ți-l la stînă, Căci hran-aici și straie-i voi trimite, Spre-a nu-ți fi ție-ori soților tăi greu. Acasă, printre prinți, tu vezi, iubite, Că nu-l pot duce-acum și nici nu vreu,

Căci ei au inimi foarte-obrăznicite

Și numai rele făptuiesc mereu,

Și nu cumva din dînsul joc să-și facă,

Și-amar mi-ar fi și foarte n-o să-mi placă. Căci singur unu-oricît de tare fie,

Nu poate sta cu mulți să ție piept,

Și-a celor mulți e orișice tărie!”

Vorbi deci și-Odiseu cel înțelept,

Și-a zis așa: „Ai vrea să-mi dai și mie, Iubite-al meu, tu care-atît de drept

Vorbiși acum, ai vrea să-mi dai cuvinte, Să-ți spui și eu ce gînduri zbat prin minte? Căci foarte m-a cuprins nespusă jale,

De cîte spui, că oameni de nimic

Ca prinții-aceia-s domni averii tale,

Și-obraznici stau și fără nici un pic

De milă-n inimi, și te iau la va!e

Pe tine-astfel, o floare de voinic!

Atare-un lucru cum n-ar fi durere!

Dar spune-mi: te supui cu bună-vrere?

Ori poate te-a urît acum poporul

Și mulți pe tine-n țară-s supărați,

Și-un zeu acum le e răzbunătorul?

Ori poate-acum te plîngi pe proprii frați La cari te-ncrezi să capeți ajutorul

În ceasul triștei, chiar de-ați fi certați? Ah, dare-ar zeii cei din veci și-ar pune În mine iar o inimă de june,

Ori fiu să fiu născut din nepătatul

Acest de Odiseu, sau însuși el —

Ei, uite-atunci, să fiu eu blăstămatul

Și frîngă-mi capul cel dintîi mișel

De n-aș intra chiar astăzi în palatul

Cel plin de hoți și-n cel mai jalnic fel Pe toți i-aș da la cîni într-o mînie!

Și chiar și de-ar sări pe mine-o mie,

Mai bine-aș vrea să pier la mine-n casă Decît să văd mereu nelegiuiri,

Cum făr’ de-ocări nici pe străini nu-i lasă. Cum duc în pat scîrboasei siluiri

Pe slujnici prin palat, și nu le pasă

Că fac și-n vin și-n pîne risipiri,

Cum fără țel și fără de măsură

Și fără de sfîrșit hoțește fură!”

Răspunse-atuneea Telemac feciorul:

„Nici nu-s pe mine oameni supărați,

Spre-a fi vrun zeu ce-ar răzbuna poporul, Și nici nu poart-o vină proprii frați,

La care-aș fi să caut ajutorul

In vremea triștei, chiar de-am fi certați, Căci vrut-a Zevs pe-a noastră săminție

Tot numai printr-un singur om s-o ție,

Căci cel ce-al nostru neam ni-l începuse, Arcesios, lăsă pe-un singur fiu

În urma sa, Laerte, care-avuse

Pe-acel de care-acum, de-i mort ori viu, Nimic noi nu mai știm de cînd se duse!

Și-al lui sînt singur eu; și-atîta știu, Că nu și-a bucurat cu mine anii.

De-aceea-n casă nor îmi sînt dușmanii

Și n-am cum să-i alung de lîngă mine!

Cîți sînt fruntași prin Dulichiu și au

Putere prin ostroavele străine,

Prin Sama și Zachint, cu toții stau

Cu cei din Itaca de-aici, vezi bine,

Și cer pe biată mamă-mea, și-mi dau

Prin casă jaf pe plac și-mi prad-averea, Iar mama stă și n-are-n ea puterea

Să rup-așa sau altfel blăstămata

Pețire-a ei, că nici nu ia bărbat,

Nici nu-i alungă! Iar ce strînse tata,

Ei pradă tot, și fac acum și sfat

Și viața mea s-o dea, mișeii, gata.

Firește-aceste-or fi cum zeii-au dat!

Dar tu acum, tot lucrul, bade,-l lasă

Și mergi, te rog, la maică-mea acasă,

Să-i spui că zeii cei cu gînduri bune

Mă-ntoarseră din Pilos sănătos;

Dar singură s-audă ce-i vei spune,

Și nu și-alt om și prinții mai vîrtos,

Căci mulți îmi sînt dușmani și m-ar răpune!” Răspunse Eumeu, sărind de jos:

„Mă duc și-i spui pe-ascuns și-ascuns rămîne, Căci bine-ți știu necazul, drag stăpîne! Dar spune-mi rupt să știu ce am solie,

Să merg ori nu și la Laert să-i spui?

Că el pînă-ntr-un timp lucra prin vie,

Deși pentru-Odiseu jălea-ntr-un hui,

Și-oricînd poftea să-și fac-o veselie,

Mînca și bea-n bordei cu slugii lui.

Acum, de cînd te-ai dus la Pil pe mare, El nici nu vrea s-audă de mîncare,

Nici vin n-a mai băut de-atuncea, bietul, Nici nu-i mai pasă de lucrări nimic,

Ci-și plînge-așa nepotul și băietul

Și-n vai și-n plîns o duce-al tău bunic, Iar carnea-i scade de pe trup cu-ncetul!” Răspunse-atunci cumintele voinic:

„E jalnic lucru, dar cu toată jalea,

Să-l lași pe el, și nu mai face calea!

Să poat-un om alege-orice dorește

Și singur el, noi ne-am alege-acum

A tatei zi de-ntors. Ea-ntîi, firește.

Deci nu-ți mai face peste-ogoare drum

La moșu-meu, ci du-te și vestește

Pe maică-mea și-i spune ce și cum;

Ea poate-apoi pe-o slujnică s-o puie

S-alerge-n taină la bătrîn să-i spuie!” Deci n-a mai așteptat să-l mai ațîțe

Cu vorbele, și-opinci apoi și-a pus

Cu sfori pe tălpi, legîndu-le-n nojițe. Deci după ce Evmeu acum s-a dus,

Nici nu-i scăpă puternicei zeițe

Atene-aceasta, ci veni de sus

In chip de fat-a multor nuri părută

Că-n multe-ar fi nespus de pricepută.

Și-n ușa casei se ivi deodată

Și-o și văzu Ulise-n fața lui,

Dar nici văzut-a Telemac pe fată

Și nici nu o simți de este-ori nu-i,

Căci zeii cei de-a pururi nu s-arată

În chip văzut pe față orișicui.

Deci numai el și cînii o văzură,

De-aceea nici n-au scos vro lătrătură,

Ci toți schelălăiau cuprinși de teamă,

Într-altă parte-a stînii lor fugind.

Deci ea-i făcu din ochi un semn că-l cheamă, Iar el a priceput, și-nțelegînd

Că este-Atene cu de-a bună seamă,

Ieși din casă-n curte și mergînd

La zidul ce-ngrădea departe stîna,

A stat în fața ei, și-i zise zîna:

„Acum tu deci băiatului tău spune,

Vestitule-Odiseu, și să-i arăți;

Iar după ce la cale voi veți pune

Sfîrșitul ăstei triste răutăți

De prinți, apoi te ducă să te-adune

Cu prinții-n casă. Și ca și-alte dăți,

Nu mult voi sta de tine-ndepărtată,

Căci ard de dor să mă mai lupt o dată!” Așa i-a zis Atene și-l atinse

Cu varga ei de aur, și pe el

Tunic-a pus și-o mare mantie-o-ntinse

Și-un trup i-a dat voinic și tinerel

Și-obrajii oacheși și cu pieliți linse, Iar sura barbă i-o făcu la fel

Cu negrele-acum plete răvărsate,

Și-așa-n făptura membrelor schimbate

Lăsîndu-l ea, s-a dus. El însă iară

Intră-n bordei, și-așa-mbrăcat în nuri

Iubitu-i fiu, uimit de dînsul dară,

Speriat întoarse ochii lui aiuri,

Temîndu-se că-i zeu, sosit de-afară.

Și-a zis cuvinte-ale-nspăimatei guri:

„Altfel îmi pari, nu cum ai fost, străine, Și alte haine văd acum pe tine!

Și alta-ți este-ntreaga ta făptură

Și negreșit din ceruri ești, un zeu!

Deci cruță-ne, stăpîne, și te-ndură

Și dați-vom jertfele ce-ți p’.ac mereu

Și aur mult cu mîndră lucrătură!”

Răspunse-atunci deodată Odiseu:

„Nu-s zeu! Nici lor la fel, și nu teme: Sînt tatăl tău cel plîns de-atîta vreme, Din cauza căruia tu rabzi cumplite

Nevoi și silnicii și cîte-mi spui!”

Și multe lacrimi, pîn-acum oprite

Cu sila-n ochi, vărsa pe-obrajii lui,

Și mult îl săruta, dar cu uimite

Priviri, flăcăul își zicea că nu-i

Și nu-l credea, și-a izbucnit deodată:

„Tu nu ești Odiseu, și nu-mi ești tată! Ci zeu ești tu, și-mi faci vro amăgire

Ca și mai plin de-amar eu să rămîn!

Căci lucru-acesta este peste fire

Să-l fac-un om, ci numai un stăpîn

Din largul cer, căci are-orice-nlesnire Să facă-n clipă tînăr din bătrîn!

Tu moș erai, în zdrențe-ale rușinii,

Și-acum ești zeu din inima luminii!”

Răspunse Odiseu: „Să nu-ți mai fie

Mirare-acum, căci tatăl tău sînt eu,

Căci n-are-n veci alt Odiseu să-ți vie, Căci numai eu sînt singur Odiseu!

Așa cum sînt! Și stors de pribegie

Și multe suferind pe mări mereu

În douăzeci de ani, cei vecinici lasă

Din mila lor s-ajung acum acasă!

Aceasta mi-o făcu Atene, zîna

Învingerii, schimbîndu-mă de tot,

Și-așa că numai m-a atins cu mîna.

Căci poate face-un vrednic din netot

Și tînăr din bătrîn, cînd vrea, stăpîna, Cum toți acei din cer prea lesne pot

Pe regi să-i schimbe-n goi flămînzi prin lume Și bieți golani să-i facă regi cu nume.” A zis, și Telemac îl prinse-n brață

Și-așa plîngea, încît de jalea lui

Plîngea și Odiseu șiroi pe față,

Și-atîta jale i-a cuprins, că nu-i

Mai mare-o jale cînd de stînci s-agață

Vulturii-ori șoimii și răpiții pui

Și-i plîng, pe cari i-au smuls din cuib țăranii, Pe cînd sînt încă golășei, sărmanii.

Și poate-i apuca și-apus și seară

Plîngînd așa, pe-atîta plîns s-au pus,

De nu l-ar fi-ntrebat flăcăul iară:

„Dar, tată drag, ce navă te-a adus

În Itaca? Era de-aici din țară?

Și ce vîslași erau pe ea? Ți-au spus?”

Iar de-altă parte, Odiseu răspunse:

„Aceste toate nu-ți vor fi ascunse.

M-aduseră feaci, poporul care

Petrece-orice străini cînd e rugat.

Durmeam cînd m-au trecut pe-adînca mare Și-n mal m-au scos durmind. Iar ei mi-au dat Și aur mult și-argint cu-mbelșugare

Și haine-n lăzi, și toate le-am lăsat

Ascunse-ntr-un ponor de sfînta zînă,

Și tot de ea trimis venii la stînă

Să pui cu voi la cale-aici pierirea

Dușmanilor de prinți. Deci sînt vro doi, Ori mulți aceștia, și sînt tari cu firea? Deci spune-mi numărul și tot, și-apoi

În suflet eu voi rupe chibzuirea

De-i lesne lucru numai singuri noi

Să-i batem deci, stîrpindu-i scurt și iute, Ori e nevoie și-alții să ne-ajute!”

Răspunse el, avînd puțin zăbavă:

„Vai, tată drag! Am auzit mereu

Vorbindu-se de nesfîrșita-ți slavă,

Că zeu tu ești la sfat și-n luptă leu,

Dar vorba ce-ai vorbit a fost grozavă!

Și-uimit mi-e sufletul și gîndul meu!

Dar cum se pot lupta doi oameni, tată,

Cu foarte mulți, și vrednici totodată?

Căci nu-s ei numai zece pețitorii,

Nici douăzeci, ce-ar fi ușor de-nvins!

Cînd ai să știi, te vor lua fiorii!

Deci sînt din Dulichiul cel întins

Cincizeci și doi, și-aleși, iar servitorii Sînt șase, care-i are-oricare ins.

Iar alții-apoi, care pețesc pe mama,

Sînt douăzeci și patru, toți din Sama,

Iar douăzeci sînt din Zachint. De-acasă Din Itaca sînt doisprăzece-apoi;

Și nici pe crainicul Medon nu-l lasă

Și nici pe Femiu d-îngă ei, cu doi

Isteți împărțitori de vin la masă.

Deci dac-am sta-mpotrivă sînguri noi,

Mă tem, cum sînt și mulți și răi cu firea, Că rău tu ți-ai plăti și-amar sosirea!

Deci caută și mai găsește-n minte

Și pe-alți fărtați și-ajutători ahei,

Să stea cu noi, cu drag și tari, părinte!” Răspunse Odiseu: „Deci fă să iei

Acestea-n cap vro cîteva cuvinte!

Ce crezi, ne-ar fi de-ajuns cu brațul ei, Atene deci, și Zevs fulgerătorul?

Sau vrei să cer și altor ajutorul?”

Răspunse Telemac apoi îndată:

„Aceștia doi sînt buni ajutători

Și tari, căci șed pe nori, iubite tată, Domnind pe veci și oameni muritori

Și și pe-alți zei cu fire neschimbată!” Deci zise Odiseu: „Și-s luptători,

Și nu-ndelungă vreme-o să ne fie

Departe stînd în marea bătălie,

Atunci cînd între noi și banda-ntreagă

De prinți, acolo-n marele palat,

Cumplitul braț al morții-o să aleagă!

Tu mîne-n zori te du neapărat

Acasă deci, șl printre prinți te bagă

Și stai cu ei, căci însumi îmbrăcat

Ca moș sărac și cerșetor al căii,

Veni-voi cu Evmeu să văd flăcăii.

Deci orișice batjocură mi-ar face

Prin marele palat acești flăcăi,

Tu rabdă toate suferind în pace;

Și chiar de m-ar și trage prin odăi

De păr și de picioare, cît le place,

Și pumni mi-ar da și m-ar stîlci-n bătăi, Tu vezi și taci! Dar poți cu dulci cuvinte Să-ndemni să-și curme fapta făr’de minte! Firește, vorba nu-ți va fi primită,

Și face-și-vor de cap, căci trista zi

A morții lor s-apropie cumplită!

Deci prinde-n cap ce-acum vei auzi

Din gura mea! Cînd zîna cea iubită

De cei cuminți, Atene, va urzi

Pierirea lor, punînd în mine-ndemnul,

Cu papu-atunci voi face-un semn, iar semnul Îndată ce-o să-l vezi, tu orice scule

Și orice arm-a tristului război

Din larga sală ia-le-atunci și du-le

În pod, în colțul cel mai dinapoi.

Iar ei, știind că-n sal-au fost destule Și nu-s acum, vor întreba apoi.

Deci tu să spui mințindu-le, și-adică

Le-au dus, să zici, c-al salei fum le strică Și nu-s nici lucii-acum, nici tăietoare, Precum le-a fost lăsat cînd mi s-a dus

La Troia tata-n nave plutitoare,

Ci-n sal-aici funingene s-a pus,

Și aburi răi le-a stins a lor coloare.

Dar și mai mare lucru am de spus,

Pe care Zevs, și chiar acum mi-l dete:

Ei nu cumva prin sală să se-mbete

Și-apoi să vă certați prin larga casă,

Rănindu-vă-ntre voi, făcînd astfel

De rîs și nunta lor și-această masă,

Căci fierul trage, chiar și singur el

Pe om la sînge. Insă vezi și lasă

Un scut și-un coif și-o lance-n cerdăcel, Pe seama mea și-a ta, și cu năvală

Să-ntrăm la ei și să-i snopim în sală.

Va face-apoi și-nvălmășiri nebune

Atene printre ei, și Zevs. Dar eu

Vreu alta să-ți mai spui, și-n minte-o pune! Că dacă-ntr-adevăr tu ești al meu

Și sînge-al nostru, nimenui nu spune

C-ar fi sosit acasă Odiseu,

Să n-aibă de-asta nici Laert hăbarul,

Nici nimeni dintre slugi, nici chiar purcarul, Nici maică-ta, ci numai eu cu tine,

Și-așa să ispitim ce gînduri au

Femeile-n palat, de rău ori bine;

Și și pe slujitori să-i văd de stau

Și-acum plecați cu inima spre mine,

Ori nici un fel de cinste nu ne dau

Și-și bat de tine joc și-acum pe-acasă, Și pasă-le de noi ori nu le pasă.”

Răspunse Telemac atunci cuvinte:

„Tu inima-mi și-n urm-o să mi-o vezi,

Că nu-s pripit și nici ușor de minte.

Dar cred, să te gîndești că-i rău ce crezi, Și nu ne-ar fi nici de-un folos, părinte, Să umbli pe la toți să-i cercetezi,

Pierzînd și vreme-n timp ce prinții-n casă Stau făr’ de griji și făr’ de-a veri ne lasă Și n-au măsură-n jaf și nici hodină.

Dar poti să-ncerci ce minte e-n femei

Și cari îți fac ocări, ori nu-s de vină. Deci zic pentru bărbați, să-i lași pe ei, Să nu-i cercăm la stini, c-avem deplină Și-n urmă vreme să cunoaștem ce-i,

Afară numai dacă știi că-ți dete

Vrun semn ce vrut-a Zevs să ți-l arete!” Așa-și clădeau ei planul răzbunării,

Iar nava-n care Telemac cu-ai săi

Sosi din Pil, intra-n limanul țării.

La prund deci dară sprintenii flăcăi

Corabia lor, din largul gol al mării,

Spre-a n-o lovi cu-a valului bătăi.

Iar sculele ce-avea, din nava trasă,

Le-au dus flăcăii-apoi la Clitie-acasă. Un sol apoi, trimis, a mers și spuse

Stăpînei Penelope la palat

Că fiul ei sosi și că se duse

La cîmp la stînă și porunc-a dat

Să stea corabia-n port și că stătuse,

Și-așa deci doamna n-aibă-nspăimîntat

Nici sufletul de-a fiului său viață,

Nici plîns duios pe-adînc mîhnita față. Soseau deci să vestească pe regină

Deodată și Evmeu și-acest trimis.

Intrînd deci solul, el în sala plină

De roabe și femei: „Crăiasă!-a zis —

Sosit-a fiul tău!” Ci-n vorbă lină

Și stînd de doamn-aproape, și-a deschis Evmeu cuvintele și-i spuse vestea,

Nevrînd să știe toți din jur acestea.

Spunîndu-i deci, pornit-a nepătatul

Păstor de porci și n-a mai stat pe loc. Dar vestea asta răscoli palatul,

Iar prinții-au stat uimiți și ca pe foc. Deci toți ieșiră și făcură sfatul

Departe-n curte, unde-aveau ei joc

Și-așa sub poartă ei ședeau cu toții.

Și-ntîi deci Evrimac vorbi cu soții:

„Ăst drum făcut de Telemac ni-e mare

Și jalnic lucru, soți de-același gînd!

Și nu-l credeam nici unul că e-n stare

Să-l facă-n viață! Și-l făcu-n curînd!

Acum deci s-aruncăm pe larga mare

O navă iute, ca, de-acum plecînd,

Să ducă celorlalți la Sama veste

Că toată pînda lor degeaba este!”

A zis. Dar capul și l-a-ntors deodată

Spre mare Amfinom, întîi de toți.

Și iată, nava lor în port intrată!

Vîslași trăgînd catargul, și piloți,

Și pînza de pe-antene jos luată!

Deci foarte-a rîs și zise cătră soți:

„Lăsați-o naibei veste, Evrimace,

Că uite nava-n port, ajunsă-n pace!

Ori Zevs făcut-a gîndul să și-l mute,

Ori ei văzură nava-n fuga ei

Și n-au ajuns-o, căci fugea mai iute!”

A zis, și-n grabă mîndrii prinți ahei

Au mers pe malul mării cei zbătute.

Deci dară nava cătră prund acei

Ce-au fost sosiți, și-apoi, din nava trasă, Ce scule-aveau le-au dus slujbașii-acasă. Iar ei s-au adunat cu toții-n piață,

Dar numai singuri ei, căci au gonit

Pe-oricare om s-ar fi-ntîmplat de față, Bătrîn ori prunc, și pe-orișice venit.

Și-așa-ncepu cu sfat și cu povață

Trufașul Antinou a lui Evpit:

„Firește-acum o să se mire-aheii

Cum vrură pe-acest om să-l scape zeii!

Aveam pîndari întreaga zi, să poată

Vedea departe, stînd pe culmi pe sus,

Schimbînd pe cei trudiți cu-alți inși din gloată Și niciodată seara dup-apus

Noi nu durmeam pe-uscat, ci noaptea toată Pluteam pe larga mare-n jos și-n sus,

Și-n larg ne-afla deci faptul dimineții, Dorind acestui om sfîrșitul vieții.

Așa pe Telemac pîndindu-l dară,

În ăst răstimp a vrut cu el un zeu

Și nevăzut se-ntoarse viu în țară.

Acum deci să-i gătim, așa zic eu,

Aci-n palat pierirea lui amară.

De ce l-am și răbda de-acum mereu,

Cînd nu se poate, pînă-i el în viață,

Să-i dăm acestei stări dorita față?

Căci e-nțelept și poartă minte bună,

Și-azi nu-i cu noi poporu-ntreg, azi nu-i! Deci haideți, tineri, pînă nu-și adună

La sfat pe-ahei, că știu că-n furia lui El nu va-ntîrzia, și-o să le spună,

Vorbind la mijloc în popor, că vrui

Să-i dau pierirea și c-a vieții sale

Scăpare-a fost că nu-l găsii pe cale.

Aceste rele fapte-apoi, vezi bine,

Ei nu le-or lăuda! Vor fi cu noi

Și silnici, cred, să m-ascultați pe mine! Și chiar din țara taților apoi

Ei poate ne-or goni prin țări străine!

Deci noi să-l omorîm la cîmp, la oi,

Pe-un drum la țară și pe-ascuns, firește. Și-așa-ntre noi să-i împărțim frățește

Și-averi și vite, și să dăm palatul

Să-l aibă mamă-sa și-acel un fiu

Al neamului ce are-a-i fi bărbatul!

Dar dacă vreți ca el, lăsîndu-l viu,

Să-și ție-averea și-mi răspingeți sfatul, Atunci eu unul, soți, eu nu mai știu

De ce ne-am aduna noi toți grămadă

Spre-a face-averii lui atîta pradă?

De ce n-ar sta la casa lui tot insul,

Și-așa de-acasă s-o pețim? Ar da

Oricare daruri numai din cuprinsul

Averii lui, iar ea s-ar mărita

Cu-acel pe care-l vrea cu dinadinsul

Și cea mai mare zestre-ar căpăta.”

Așa vorbi acest mînat de ură,

Dar ei cu toții, nevorbind, tăcură.

Deci cel născut din Nis Aretiade

Răspunse, Amfinom, un vrednic fiu

Născut din tată foarte cumsecade,

Flăcău venit din largul Dulichiu

Și-al tuturor acestora un bade,

Pe care-l și avea — fiind mai viu

La vorbe dulci, și-un suflet ca lumina — Mai drag decît pe-oricare-alt prinț regina. Acesta deci cu inima scîrbită

Vorbi acestea-n sfatul lor obștesc:

„Eu unul parcă n-aș cădea-n ispită

S-ucidem pe flăcău, și vă vestesc,

Căci fapta-mi pare prea de tot cumplită: S-omori un om din neam împărătesc!

Și-așa pe-ascuns, pe-un drum, și ca mișeii! Deci noi să căutăm ce gînd au zeii.

Și dacă-n sfîntu-i sfat ar vrea Preasfîntul, Eu însumi am să vi-l ucid, fărtați,

Și-oricui i-aș da și-ndemnul deci și-avîntul. Dar zeii de ne-opresc, vă-ndemn să stați!” Așa le-a zis și le-a plăcut cuvîntul.

Deci toți acum, din locul lor sculați,

Intrară la palat în rînduri dese,

Și-ntrînd ședeau pe bănci și pe la mese. Deci doamnei Penelope zeii-i dară

Din nou îndemn dorinții ei fierbinți

Să vrea pe-o clipă să s-arate iară

Acestor răi și foarte-obraznici prinți, Căci crainicul Medon, pîndind pe-afară, Știu ce-au pus în relele lor minți

Și cum să dea lui Telemac pierire;

Deci foarte-n grab-a dus reginei știre. Iar ea grăbită scoborî-ntre strînșii

Fruntași, în sală, și rămase stînd

Pe pragul salei largi, privind la dînșii, Iar albu-i văl din creștet rîurînd

Cădea din două părți, umbrindu-i plînșii Obraji frumoși, și-avea cu dînsa-n rînd De-o parte și-alta două roabe fete,

Și-oftînd, lui Antinou un semn îi dete: „Ah, răule-Antinou, tu-ncepătorul

Acestor fărdelegi ce le-ocrotești!

Te laudă prin Itaca poporul

C-ai fi-ntre cei de-o vîrstă-n trebi obștești Și-n sfat și-n minte-atotstrălucitorul! Dar nici n-ai fost așa și nici nu ești! Și ce-ți făcu, să câți a mi-l răpune,

Băiatul meu, și ce-ai cu el, nebune?

S-omori orfan, cu tată mort pe-airea!

Orfanii-au tată-n cer pe Zevs, iar el

Oprește pe-oameni a dori pierirea

De-aproapelui! Ori n-auziși de fel

De tată-tău și nici de mîntuirea

Ce-n casă ne-o găsi cînd fu mișel

Și-ntreg poporul vrut-a să-l omoare?

Căci foarte-n furie-aduse pe popoare

Cînd el se-ncărdăși pentru răpite,

Plecînd în larg cu tafienii hoți

Și mult el păgubi tesproții-n vite,

Deși aceștia-n toate ne-au fost soți.

Deci vrur-a-l da unei pieriri cumplite, Smulgîndu-i inima din el, și toți

Porneau spre jaf la mîndrele-i palaturi Și mari nevoi l-au strîns din mii de laturi, Și singur Odiseu le-opri puterea

Și stinse furia-n cei clocotitori.

Și-acum în schimb tu-i risipești averea, Femeia i-o pețești și vrei s-omori

Pe singuru-i copil, și-mi faci durerea

Să-ndemni la rău pe-atîția pețitori!

Dar cer acum să mi te lași de rele

Și-urmînd o să se lase toți de ele!”

Răspunse Evrimac și-a zis cuvinte:

„Slăvită Penelope-a lui Icar,

Fă-ți inimă și-alung-acum din minte

Aceste gînduri de nespus amar.

Nici nu-i născut și nici de-aci nainte

Nu cred că se va naște-acel tîlhar

Ce-ar pune mîna să-ți ucidă fiul

Cît timp eu văd pămînt și sînt eu, viul! Căci asta eu ți-o spui și va să fie:

Îndat-ar înroși tot fierul meu

Spurcatu-i sînge multa mea mînie!

Căci și pe mine marele-Odiseu

Adese mă lua-n copilărie

Pe-ai săi genunchi, pupîndu-mă mereu,

Și-n mîni el îmi punea rîzînd friptură

Și cupa mi-o ținea să beu, la gură.

De-aceea mi-e și drag copilu-ți foarte; Mi-e cel mai drag din lume, și ți-o spui, Că nici o teamă n-are el să poarte

Din partea prinților și-a orișicui!

Dar cînd vreau zeii să trimită moarte,

Nu poți opri pierirea nimănui!”

Așa zicea, spunîndu-i ca să spuie,

Căci însuși el lucra ca să-l răpuie!

Deci ea-n iatacul său de sus se duse,

Plîngînd pe cel de-atîtea ori jălit,

Pe dulcele-Odiseu, pînă ce-i puse

Pe ochi Atene-un somn nepotolit.

Ci-n vremea asta soarele apuse

Și-Evmeu sosise-n deal, unde-a găsit

Frigînd purcel d-un an, cu jertfă dată, Pe tînăru-i stăpîn și bunu-i tată.

Pe-acesta însă, pe-Odiseu slăvitul,

Venind Atene-aproape, l-a atins

Cu varga sa, făcîndu-l iar zbîrcitul

Și slabul moș, în multe zdrențe-ncins,

Spre-a nu-l cunoaște-acum nepregătitul

Purcar Evmeu, și-așa de spaimă prins,

Să nu păstreze-n inima sa plină,

Ci vestea-n sîrg s-o ducă la regină.

Și-a zis flăcăul vorbe-ntraripate:

„Veniși, iubite-al nostru Eumeu?

Ce e-n oraș vro bună noutate?

La pîndă-n largul mării stau mereu

Și-acum aheii-ori toți sînt în cetate?” Răspunse-acesta deci: „De-aceasta eu

Nici grijă n-am avut s-alerg pe-afară,

Să-ntreb de lume ce e nou prin țară.

Ci grija-mi fu să nu fiu om agale,

Să spui și-ndată să mă-ntorc. Dar fui

De-un om de-al tău întîmpinat pe cale,

Trimis de-alți soți, și pînă ce să spui, Spusese-ntîi acesta maicii tale.

Iar alta ce mai știu, căci o văzui,

E asta, că din deal, de unde bine

Vedeam întreg orașul de sub mine,

Cînd fui la piatra lui Hermias, iată,

Văzui o navă cum grăbit venea

Și-apoi s-opri pe loc, în port intrată, Și foarte mulți bărbați erau pe ea

Și mult era de scuturi încărcată

Și de-alte-ale lor arme. Și părea

Că ei ar fi, dar n-aș jura acestea.”

A zis, iar Telemac zîmbi de vestea

Purcarului, și-n zarea de lumină

Privit-a-n ochii tată-său pe-ascuns.

Deci după ce-și gătir-acum de cină,

Mîncau, și așa-ntr-al vorbelor răspuns

Ei veseli petreceau și-n voie plină.

Iar cînd au fost mîncat apoi de-ajuns,

Toți trei își așternură să se culce

Și-un somn i-a prins în mreaja lui cea dulce.

Cartea XVII

Cînd zorile-nfloriră răsăritul

A doua zi pe cer, atuncea dar,

Opinci legîndu-și Telemac, iubitul

Copil al lui Ulis cel plîns amar,

Și-n dreapta apucînd apoi cumplitul

Cotor al lăncii-a zis cătră purcar:

Iubite,-acum eu plec, și plec anume

Să vadă mama că-s întors din lume,

Căci nici nu va-nceta să fie-o pradă

Plînsorii ei și jalei, pînă cînd

Nu sînt sosit la ea ca să mă vadă.

Iar ție-ți poruncesc, și fă curînd,

Și ia pe-acest nenorocit și-l adă

Devale-ntre popor, că la flămînd

Îi dă și-aici și-aici și-ntr-altă casă

Atît pe cît al milei bold îl lasă,

Și pîne-n sac și vin în ol oricine —

Că vezi și tu că nici eu n-am puteri

Să iau la noi pe-orice străin ce vine,

Căci însumi am destul de mari dureri.

Iar dacă el s-ar supăra pe mine,

Eu ce să-i fac! Nu-s toate după vreri.

Eu spui ce-i drept și n-am gîndiri ascunse!” A zis, iar Odiseu așa-i răspunse:

„Dar nici nu stăruiesc să stau pe-afară, Căci mulț mai bun e pentr-un om sărac

Cerșitul prin oraș decît la țară;

Acolo-mi dă tot omul după plac.

Căci nu sînt om în vîrsta cînd să-mi pară Că lesne-ar fi și treburi să mai fac

La stîni, așa precum stăpînul cere,

Să-i fiu și lui și mie spre plăcere.

Deci du-te sănătos! Și-apoi pe mine,

Îndată ce-o să mă-ncălzesc la foc

Și-o fi spre-amiazi mai cald, ăst om de bine Cui datu-i-ai poruncă, el pe loc

Aduce-mă-va-ncet; că nu-mi prea vine

Să plec pe frig, în zori, făr’ de cojoc

Căci foarte-am hainele pe mine sparte,

Și-apoi de-oraș spuneați că-i cam departe!” A zis. Iar Telemac porni la vale

Cu pași grăbiți, și pentru prinți avea

Cumplite sorți în fundul minții sale.

Sosind acasă deci, el își ducea

Să-și razime de-un stîlp al naltei sale

Frumoasa lance, și trecînd mergea

În fund spre-odăi. Bătrîna doică fuse

Ea cea dintîi din toți care-l văzuse,

Pe cînd punea pe scaune-n cămară

Lăicere mîndre și frumoase piei.

Plîngînd s-a dus la el, și s-adunară

Cu grab-apoi și roabele femei

Și mult pe mîni, pe cap, îl sărutară.

Ieși la urmă din iatacul ei

Și maică-sa, părînd la chip, mîhnita,

Diana-n mers și-n farmec Afrodita.

Văzîndu-l deci ea și-l cuprinse-n brață

Și-uda cu lacrimi mari ai feței crini,

Și mult îl săruta pe cap, pe față