Poezie

Infernul

George Coșbuc · după Dante Alighieri · 161 min

Cântul I

PROLOG LA DIVINA COMEDIE

Dante, rătăcind într’o pădure, ajunge la poalele unui deal. Cele trei fiare. Apariția lui Virgiliu și convorbirea lui cu Dante.

De când e omu’n miezul vieții lui m’aflam într’o pădure’ntunecată, căci dreapta mea cărare mi-o pierdui.

Amar mi-e să vorbesc cât de’nfundată pădure-a fost, încât de-a ei cumplire gândind la ea mi-e mintea ncrâncenată!

Un strop mai mult, de-amar și m’ar răpune! dar până să v’arăt a mea scăpare, eu de-alte stări văzute’n ea voi spune.

Intrai în ea și nu știu felu’n care, atât de mult eram de somn pătruns, pe când ieșeam din dreapta mea cărare.

Dar când sub o colină fui ajuns, sub care se’nfunda și-această vale, de-a cărei groază mă simții străpuns,

privind văzut-am creștetele sale scăldate’n focu-acelei dragi planete ce mână sigur pe-orișicare cale.

Și-atunci scăzu și spaima care-mi stete o baltă’n suflet cât putu să’ncapă prin noaptea care-atâtea spaime-mi dete.

Și ca și-acela ce din valuri scapă și-abia răsuflă (dela mal cătând, se’ntoarce spre primejdioasa apă);

așa și sufletu-mi, și-acum fugând, s’a’ntors spre-acel ponor (în ochi prinzându-l), ce n’a lăsat om viu prin el nicicând.

Și-astfel, truditul trup mai întremându-l, plecai din nou pe coasta neumblată, dar ferm picior tot cel de jos avându-l.

Și-abia’ncepui să urc pe ea, și iată, săltând o sprintenă panteră’n drum și-având o blană mândru’mpestrițată

nu vrea să-mi lase cale nicidecum, și-astfel de mult mă’mpiedica’n suire, că stetei să mă’ntorc acum-acum

Era’ntr’a zilei cea dintâi ivire, iar soarele ieșea cu-aceleași stele ce-au fost cu el, când veșnica iubire

a pus mișcarea primă’n el și’n ele; și-astfel făceau să sper de multe ori la blana fiarei cu pestriță piele

și dulcele-anotimp și-ai zilei zori. Nu îns’atât ca frică să nu mi fie de-un leu care-apărând îmi da fiori.

Părea că el asupra-mi vrea să vie cu botu’n vânt, și’n foamea lui cea mare părea și zării-o spaimă ca și mie.

Și iată și-o lupoaic’apoi că pare, cu mii de pofte’n slabu-i trup răpus, căci multei lumi îi face zile-amare,

prin multă piedecă ce’n drum mi-a pus cu groaza ce-o stârnea a ei vedere pierdui speranța de-a mai merge’n sus.

Și ca și-a cel ce vesel strânge-a vere, când vine-un timp care și-a pierde-l face, e’n toate trist și-și plânge-a lui durere;

așa-mi făcu și bestia făr’ de pace, ce’ncet-încet venindu-mi mă’mpingea acolo unde-orice lumină tace.

Pe când mă ruinam în noaptea grea, deodată-mi apăruse unul, care, de lung ce-a fost tăcut, ca mut părea.

Văzându-l deci aci’n pustiul mare: — „Oricine-ai fi, ori umbr’adevărată, ori om am zis le rog, ai îndurare.”

— „Nu-s om a zis ci-atare fui odată. Strămoși răspunse el — lombarzi avui: din Mantua și mam’avui și tata.

Deși târziu, subt Iuliu mă născui, și Roma subt August, pe când domnise mințiții zei ce mint, eu o văzui.

Poet fiind cântai pe-a lui Anhise cucernic fiu care cu-ai Troiei fii când Ileon fu ars, la noi venise.

Dar tu’ntr’acest amar dece revii? Dece nu sui pe dealul desfătării, că-i scop și cauz’oricărei bucurii?” —

—„Virgil ești tu? Fântâna ești, al cării torent — îi zisei cu rușine-acum — bogat pornit-a fluviul cuvântării?

tu marea faclă’n veci pe-al artei drum! deci fie-mi de-ajutor iubirea vie și studiul lung în dulcele-ți volum.

Părinte-mi ești, maestru-mi ești tu mie, tu singur ești acel ce-a dat o viață frumosului meu stil ce-mi e mândrie.

Vezi fiara m’a întors și-mi șade’n față, ajută-mi înțeleptule vestit, căci inima de spaimă’n mine ‘nghiață”. —

— „Pe-alt drum ți se cădea să fi pornit, — mi-a zis, văzând ce plânset mă doboară — de vreai să scapi de locul ăst cumplit.

Căci bestia care-asupra ta scoboară nu lasă’n drum pe nime făr’de-osândă, ci-i stă de cap astfel, până-l omoară.

E rea din fire și mereu la pândă și’n veci fără de saț cumplita-i vrere, căci după ce-a mâncat, e mai flămândă.

Sânt multe fiare cari și-o fac muiere și și mai multe-or fi pân’o să vie să-i dea Copoiul moarte’ntru durere.

El nu averi căta-va, nu moșie, ci mintea și virtuțile și mila și țara sa’ntre Feltre o să-i fie.

Prin el vom mântui de-amar umila Italie, de-al cărei drag, tu, Nise, muriși, și Turn și-Evrial și Camilla.

Gonindu-ne-o de prin cetăți închise din loc în loc, va’mpinge-o’n Iad de veci, de unde’ntâi invidia ne-o trimise.

Spre-a ta scăpare cred și judec deci să-ți fiu conducător, și te voi scoate de-aici, făcând prin loc etern să treci,

s’auzi cum urlă desperate gloate, să vezi și-antice duhuri osândite, ce-a doua moarte-a lor și-o strigă toate.

Și-apoi să vezi și duhuri mulțămite în foc, căci (speră să ajung’așa) oricând va fi, la neamuri fericite,

la cari de-ai vrea și tu a te urca, mai bun ca mine-un suflet e ce vine și lui am să te las când voi pleca.

Acel Stăpân ce-acel imperiu-l ține, fiindcă fui rebel la sfânta-i lege, nu vrea să-i intri’n țara Sa prin mine.

Tutindeni este domn, ci-aici e rege, aici cetatea Sa și tronu-l are, ferice-acei pe care-aci-i alege!” —

Iar eu: — „Oh, fă, pe Dumnezeul care tu nu-l știuși, poete, ‘n lume sus să fug și de-acest rău și-alt rău mai mare;

Și du-mă ca să văd, unde mi-ai spus, și poarta lui Sân Pietru, ca și plânsu) celor ce zici că’n veci e neam răpus.”

Porni atunci și-urmând, eu după dânsul.

Cântul II

Invocația către muze. Șovăirea lui Dante, dojana și îndemnurile lui Virgiliu.

Rugămintea Beatricei. Înspre poarta Infernului.

Era ‘n amurg, și ‘ntunecata zare scăpa de truda sa pe tot ce-i viu pe-acest pământ; eu singur fost-am care

făceam gătire ca ‘ntrarmat să fiu și grelei căi și milei petrecute, pe care-acum din minte le descriu.

Era ‘n amurg, și ‘ntunecata zare scăpa de truda sa pe tot ce-i viu pe-acest pământ; eu singur fost-am care

Înaltul geniu, Muze, aci mi-ajute: și-a ta noblețe-aci să ți s’arete, tu, minte-a mea, ce-ai scris cele văzute!

Și-am zis: — „Tu, cel (ce) mă conduci, poete, să-mi vezi puterea de e’n stare-ori nu-i să intre ‘n căi atâta de secrete.

Părintele lui Silviu-a mers, cum spui, la cei nemuritori (nu doar în minte, ci el aevea, cu ‘ntreg trupul lui).

Dar dacă-i fu propice-al lumii Tată, și-l ai și efectul nalt din el aminte și ce și cum avea să ias ‘odată,

nu e nedemn să creadă cel cuminte c’a fost ales, din cerul cel mai sus, imperiului și Romei ca părinte:

iar ea și el, și-i drept să fie spus, urzite-au fost cetății sfinte-a tale, urmașule-a lui Petru ‘ntâiul pus.

În mult de tine-a sa cântată cale el lucruri auzi ce-au fost temei și ‘nvingerii și mantiei papale.

Apoi, cătând dovezi credinții-acei din care-al mântuirii drum purcade, s’a dus și-Alesul Vas în cer la ei.

Dar eu? Eu cum să merg? Cine-mi concede? Nici Paul, nici Eneea nu-s: pe mine nici eu că-s demn, nici nimeni nu mă crede.

Deaceea, dac ‘aș mergc-acum cu tine, mă tem c’ar fi nebun, un drum pierdut: eu zic; iar tu pricepi și știi mai bine.”

Și ca și-acel ce nu mai vrea ce-a vrut, schimbând prin noul gând pe cele-avute, așa că lasă totul ce-a ‘nceput,

așa și eu sub poala coastei mute gândind îmi mistuii întreaga vrere ce ‘ntâi, spre-a ‘ncepe, atât mi-a fost de iute.

— „De-ți prind din vorbe bine-a ta durere — răspunse umbra cea mărinimoasa — ți-e sufletul cuprins de-acea scădere,

ce-abate-ades de ținta sa frumoasa pe om, astfel (oprind) ca năzărirea nălucii lui pe-o bestie fricoasă.

Să-ți spui, spre-a stinge’n tine deci orbirea, dece-am venit și ce-auzii atunci când milă-avui de ‘ntâi că-ți știu perirea.

Eu stam la cei ce sufăr făr’ de munci, și-o Doamnă mă chemă, frumoas’ atare, încât cerui chiar eu să-mi dea porunci

Cu ochi lucind ca steaua, și mai tare, și blând și dulce-al gingașei copile angelic glas fu ‘n propria-i cuvântare:

Poete Mantuan — a zis — gentile al cărții nume ‘n via lume-i viu și viu va fi ‘ntru toate-ale ei zile,

pe-al meu, dar nu și-al sorții-amic, îl știu atât de-oprit pe coasta cea pustie, că ‘ntors de groază orbecă ‘n pustiu:

Și teamă mi-e ‘ntr’atât pierdut să fie că prea târziu în sprijin sunt venită, din câte ‘n cer de el fui mărturie.

Dar du-te, și cu vorba ta gătită și ce-i menit să-l mântue de-aice ajută-l, ca să nu mai fiu mâhnită.

Eu, care-ți spun să mergi, sunt Beatrice și viu de unde să mă ‘ntorc mi-e sete: m’a ‘mpins iubirea ‘ndemn și-aceste-a-ți zice.

Când voi fi iar la Domnul, îndelete vorbi-te-voi de bine, suflet mare!” — Tăcu atunci și ‘ncepui eu când stete:

— „O, Doamnă a virtuții, tu prin care întrece omul tot ce s’ar afla în cerul ce mai strâmte cercuri are:

Mă bucură ‘ntr’atât porunca ta, că orice grabă, s’o ‘mplinesc, mi-e ‘nceată, și n’ai dece-mi mai spune și-altceva.

Dar cum nu pregeți, pricina mi-arată, să te cobori în negrul nostru fund din largul plai unde te vrei plecată?” —

— „De ceri ce-i mai adânc să nu ți-ascund ți-oi spune scurt — răspunse zisei mele — cum nu mă tem aicea să pătrund.

Te teme doar de lucrurile-acele ce pot să vatăme ‘n vreun fel pe-aproape: de celelalte nu, că nu sunt rele.

Pe mine Domnu-așa vru ‘n lut să sape, că jalea voastră nu mă poate strânge, nici foc din focul vostru a mă ‘ncape.

E’n cer o doamnă bună ce se plânge de piedeca unde te mân cu teamă, și ea județul aspru-l poate frânge.

Pe Lucia, cu-acest cuvânt o chiamă: — „Nevoie are omu-ți cu credință, de ajutorul tău; ți-l dau în seamă!”

Urînd dar Lucia-orice suferință, veni unde știa c’o să ne vadă, pe mine și-a Rahirei vechi ființă.

— „O, Beatrice, a Domnului plămadă, dece n’ajuți pe cine-atât de dragă te-avu, încât se rupse de grămadă?

N’auzi cum geme jalea lui întreagă, nu vezi cum moartea-l strânge mai cu zor la râul care mării nu-i dă vlagă?”

N’au fost pe lume oameni mai cu dor de-al lor folos, la păgubi mai cu pază, ca mine la cuvântul mustrător.

Și coborîi din jețul meu de rază încrezătoare ‘n vorba ta cuminte, și ție vază și la ceilalți vază.”

Și după ce-mi pică acestea ‘n minte întoarce ochii-aprinși de plâns la mine, ca mai grăbit să umblu înainte.

Și-alerg atunci, cum a vrut ea, la tine. te scap de fiar’aceea cu noroc, re ‘n drumul scurt spre dalba culme-ți vine

Dar ce-i? Dece, dece rămâi pe loc? dece în piept atâta mișelie Și nicio ‘ncredere și niciun foc?

Atunci când trei femei prea sfinte, ție de grijă-ți poartă sus la curte ‘n cer și vorba-mi de-atât bine-i chezășie?”

Cum floricelele de-al nopții ger tânjind și ‘nchise, dând de caldul Soare, se ‘ndreaptă toate ‘nvoalte pe luger;

așa și eu cu voia temătoare și-atâta bărbăție în piept îmi puse că începui ca o ființă tare:

- „O, buna, care ajutor mi-aduse, și tu, curtean, ce te-ai supus curând adevăratelor ei vorbe spuse!

Îndupleci sufletu-mi așa flămând să vie, cu al graiului șivoi, că iată-mă-s întors la ‘ntâiul gând.

Poți merge, o vrere suntem amândoi, tu călăuz, tu, domn și tu, maestru.” — Așa-i grăii, și când porni apoi,

intrai pe drumul aspru și silvestru.

Cântul III

Poarta Infernului. Pedeapsa celor șovăelnici. Caron. Trecerea Aheronului.

Prin mine mergi la cuibul întristării, prin mine mergi la veșnic plâns fierbinte, prin mine mergi la neamul dat pierzării.

Justiția mișca pe-al meu părinte; puterea cea divină m’a durat, iubirea primă și suprema minte.

Când eu n’am fost, nimic n’a fost creat, ci veșnic tot și’n veci voi fi durată, să lase-orice speranță cine-a’ntrat.”

Așa scria’n coloare’ntunecată deasupra unei porți, și-am zis: — „Ce scrie, maestre, aici e vorbă’nfricoșată.”

Iar el atunci ca unul care știe: — „Se cade-aici să stingi orice prepus, și-oricare spaimă moart’aici să fie.

Sosit tu ești în locul unde-am spus că duhuri ai să vezi, aici aduse fiindc’al minții bun și l-au răpus.” —

Și mâna sa’ntr’a mea apoi o puse zâmbind voios, iar d’asta mă’ntrămai, și’n stări secrete-astfel el mă’ntroduse.

Suspine-aici și plâns și groaznic vai urlau prin aerul lipsit de stele, așa că la’nceput eu lăcrimai.

Diverse limbi, cumplite vorbe grele, voci groase-ori iuți de furia durerii, scrâșniri do dinți, loviri de mâni cu ele

(făceau o larma care’n fundul serii se tot rotește’n acel aer stins ca pulberea ‘n vârtejurile verii).

Iar eu, ce-aveam de spaimă capu’ncins: —„Ce-i, Doamne—am zis—ce-aud? Ce neam să fie de-a sa durere-atât de mare’nvins?»

—„Aceasta este-acoa ticăloșie, în care plâng nefericiții-acei ce nici onoare n’au nici infamie.

Deavalma stau cu îngerii mișei cari nici fideli Puterii creatoare, dar nici rebeli n’au fost, ci’nchiși în ei.

Respinși de Cor, spre-a nu-l știrbi’n lucoare, sunt și de Iad respinși, căci ar putea cei răi din Iad cu ei să-și fac’onoare.”

Și iarăși eu: — „O cazn’atât de grea le smulge-urlare atât de desperată?” — Iar el: — „Un scurt răspuns tu vei avea.

Nu pot spera să moară niciodată și’n josnica-le-orbie-atât de seci privesc cu pizmă-oricare soarte dată.

Nici Drept nici milă pentru ei în veci, niciunu’n lume nicio faimă n’are.

Prea mult vorbim de ei; tu-i vezi și treci.” —

Privind apoi, văzui un steag cu-atare rotire’n jur că’n graba-i negrăită părea ‘n etern nedemn de-orice-alinare.

Și-atât de-adânc’o gloată’ngrămădită pe urma lui, că n’am crezut vreodată că moartea poate-atât de mult să’nghită.

Și-aici pe mulți îi cunoscui și iată privind văzut-am bine… umbra cui fugi, de laș, de marea slujbă dată.

Și-atunci am înțeles și sigur fui că-s răii-acei pe cari-i are’n ură și Cel etern și și dușmanii Lui.

Acești ce viață nici trăind n’avură sunt goi de tot, ai lumii ticăloși, iar vespi și mari tăuni (cu’nțepătură).

le scurg pe-obraji de sânge valuri roși pe care-amestecat cu plâns fierbinte li-l sug de sub picioare viermi scârboși.

Văzui apoi privind și mai’nainte pe malul unui mare râu popor, și-am zis atunci: — „O, fă, te rog, părinte,

să știu de-aceștia cine-s ei? zor de-a trece-i face-așa de iuți să pară, cum văd prin negru-amurg, din graba lor?” —

Răspunse el: — „De cei ce s’adunară vei ști la Aheron (în vremea când) vei sta și tu pe marginea-i amară.” —

(Și iată ochii rușinat plecând) de teamă să nu’ntreb și neplăcute (cercai până la râu să merg tăcând).

Și-atunci spre noi în luntrea lui cea iute văzui venind cărunt un corăbier, strigând: — „Vai vouă, suflete pierdute;

și’n veci de-acum lipsiților de cer! eu vin ca să vă trec de ceea parte în noaptea cea de veci și’n foc și’n ger!

Dar tu cel viu, ce vrei? Tu te desparte de-acești ce-s morți! — Și-apoi de-a doua oară mi-a zis, văzând că stau și mai departe:

—„Printr’alte porți, pe-alt drum tu te scoboară la alt liman! Nu poți pe-aici intra, căci ai să treci c’o luntre mai ușoară.” —

Virgil atunci: — „O, Caron, nu sbiera! În cerul cel ce bale păcătoșii așa se vrea, și curmă vorba ta.” —

Cu-acest cuvânt și-a potolit bărboșii obraji luntrașul bălții-acei cumplite, ai cărui orbi au cerc de flăcări roșii.

Dar sufletele goale și trudite schimbară fețe, clănțănind cu dinții, rând vorbe-atât de-amare-au fost rostite.

Și-umanul neam și cerul și părinții și locu-l blăstemau și ceasu ‚n care născuți au fost (sămință a săminții).

Și toate-un stol s’au strâns cu plânset mare pe-amarul mal ce-așteaptă cu răsplata pe câți în ura Celui veșnic stau.

Iar Caron cel cu ochi de foc stă gata de drum, dă semn și’n luntre-i bag’apoi, pe cei târzii lovindu-i cu lopata.

Și-așa cum toamna veștedele foi cad rând pe rând și toat’a sa mândrie și-o dă țărânii pomul înapoi;

cad rând pe rând din reaua-ți seminție, Adame, astfel, la singur semnul dat ca pasărea la glasul care-l știe.

Astfel se duc pe râu ‘ntunecat, și-abia dincol’ apucă să scoboare, și’n mal dincoace-alt stol e adunat.

Și-a zis maestrul meu: — „Oricine moare răspins de cer și făr’de pocăință, toți vin aici, de-oriunde de subt soare;

Și cer să treacă ‚n trista locuință, căci bold Justiția’ntrânșii-atâta pune, că frica lor se schimbă’ntr’o dorință.

Nicicând pe-aici nu pasă duhuri bune, deci bine vezi pe-acest luntraș ce vru: tu poate-acum să știi ce-a vrut a spune.”

Deabia sfârși și-un tremur se făcu pe tristul câmp, astfel că’nspăimântată mă scaldă mintea’n reci sudori și-acu.

Un vânt stârnit-a țara’nlăcrimată, urmat de-un fulger ca de sânge-aprins, și, stins având oricare simț, deodată

căzui cum cade-un om de somn învins.

Cântul IV

Primul cerc: (Limbul) Poeții antici și Dante. Castelul Înțelepților.

Mi-a rupt din cap adânca-mi adormire un tunet greu, încât sării pe cum un om trezit din somn prin sguduire.

Și-acu ‘n picioare stând, eu detei drum privirii odihnite ‘n jur, să-mi spună ce loc e ‘n care mă găsesc acum.

Pe-un mal eram, al tristei văi ce-adună în jalnica-i prăpastie-un infinit ehou de vaiuri ce deapururi tună.

Adânc și negru ‘n neguri învălit e fundu ‘ncât privind în el în vale nimic în el eu n’am deosebit.

— „Să ‘ntrăm acum la nesfârșita jale, — vorbi Virgil cu fața ‘ngălbenită — voi merge ‘ntâi și-al doilea-i fi pe cale.” —

Dar eu, văzând coloarea sa pierită:

— „Vai cum să merg, când însuți te ‘nspăimezi, tu cel ce-mi ții puterea mea ‘ntărită?” —

Iar el: — „Durerea celor morți ce-i vezi în ce loc stau, pe față-mi zugrăvește această milă ce tu team,’o crezi.

Să ‘ntrăm căci lunga cale ne mboldește.” Și-astfel intră, și ‘ntrai cu el deodată în primul cerc ce-abisu-l îngrădește.

Pe cât mi-a fost s’aud putința dată, nu plâns aici, ci-oftări sunau, și-atari că fac eternul aer să se sbată.

Din chin fără dureri pornind, pe cari le scoate-o nesfârșit de multă ginte de mici copii, femei și oameni mari.

Și-mi zice-atunci preabunul meu părinte: — „Nu ‘ntrebi ce duhuri scot aici suspine? deci vreau să știi de-aici de mai nainte

că n’au păcat, dar chiar de au vr’un bine, nu e deajuns, căci n’au botezul care e poarta voastr’ a legii cei creștine.

N’au stat deplin cu ceru ‘n conlucrare, căci Crist veni ‚nvățând pe urma lor, deci însumi eu suspin într’astă stare.

Pierdut prin ăst defect acest popor nu prin păcat, atât ni-e osândire că fără de-a spera trăim în dor.” —

Iar când știui, cuprins fui de mâhnire, căt mulți văzut-am oameni de valoare ce ‘n limbu-acela stau așa ‘n plutire.

—„Dar spune, maistre, o, spune-mi, doamne, oare ieși — i-am zis, dorind să am deplin credința cea ce ‘nvinge-orice eroare — cândva prin merit propriu sau străin vr’un duh de-aici, spre-a trece ‘n mântuință?” — Iar el care-a ‘nțeles ascunsu-mi chin:

— „De-abia sosii în noua-mi locuință și-un duh puternic a venit de sus, cunun’ având ca semn de biruință,

și-a tras de-aici pe primul om, și-a dus pe Noe și-Avei, și cu el porniră și Moise-al legii dătător supus,

și pe Avram, și-acel cu dulce liră; cu fii și tată-a dus pe Israel și-atât de mult iubita sa Rahiră,

și pe-alții mulți îi scoase ‘n acest fel; dar vreau să știi că duhuri mântuite n’au fost de-aici nicicând până la el.” —

Iar noi cât timp aceste-au fost vorbite mergeam mereu, trecând pădurea mare, pădure, zic, de umbre ‘ndesuite.

Și n’am făcut drum lung pe-acea cărare dincoa de culme, când un foc văzui ce ‘n semicerc albea ‘ntr’o dulce zare.

Deși-mi era departe ‘n fund, putui destinge-atât încât să văd în parte ce neam ales era ‚n lumina lui.

— „O, tu ce nalți orice științe și-arte, ei cine sunt? Ce-onoare-i încunună, că starea lor de-a altor’o desparte?” —

Iar el: — „Faimosul nume ce răsună în lume sus de ei, le-a dobândit o grație ‘n cer de-o stare aci mai bună.” —

Și-un glas spre noi acestea le-a rostit: —Onoare ție, vrednice poete, a cărui umbră dusă ne-a venit.”

Văzui când glasul s’alină și stete că patru umbre-au dor spre noi s’apuce, nici triste ‘n ochi, dar nici nemângâiete.

— „Privește-acum — a zis iubitul duce — pe cel ce ‘ntâiul, ca și-un căpitan, cu spada ‘n mână, stolul și-l conduce:

Omer e el, poetul suveran, satiricul Horațiu ‘n urmă vine, Ovidiu-apoi, iar ultimu-i Lucan.

Deși cuvântul drag rostit de mine cuvine-se-a fi spus la fel și lor, onoare-mi fac, și fac cu-aceasta bine.”

Și-așa văzui aici frumosul cor al prințului cântării dulci de liră, ce stă vultur deasupra tuturor,

Iar după ce ‘ntre ei puțin vorbiră, spre mine ‘ntorși c’un semn m’au salutat, iar de-asta ochii lui Virgil zâmbiră.

Dar și mai mare-onoare apoi mi-au dat primindu-mă ‘ntr’a lor tovărășie și-al șaselea ‘ntre-asemeni genii-am stat.

Și-am mers așa spre-acea lumină vie, vorbind ce-i bine-aici să tac, astfel cum bine-a fost vorbite ‘n Iad să fie.

Și-ajunși apoi sub un frumos castel de șapte ori încins c’un zid pe-afară și ‘n jur scutit de-un mândru râurel.

Trecând ca pe uscat pe el, intrară prin șapte porți cu mine-acești poeți pe-un câmp frumos cu verde primăvară.

Acolo oameni, cu ochi lini și ‘nceți, vorbeau încet și rar (cu-autoritate), cu vorbe rar ‘a nobilei blândeți.

Iar noi spre-un fund al văii luminate ne-am dus pe-un loc deschis, frumos și nalt, ca ‘ntregul câmp cu toți să ni s’arate.

Și-aci ‘n picioare pe-acel verde smalț mari spirite văzui, că de mândrie și-acum, că le-am văzut, când spui, tresalt.

Electra ‘ntâi cu multa-i săminție, cu Hector printre ei și cu Eneea, Cesar ce-avea de șoim privirea-i vie,

Camilla sta și sta Pentesilea într’altă grupă, și ședea Latin Cu fică-sa Lavinia printre-aceea.

Și Brut ce-a scos din Roma pe Tarchin, Cornelia, Marcia, Iulia, și deoparte și singur sta deoparte Saladin.

Văzui apoi, privind și mai departe, pe maistrul celora ce știu, avându-l la mijloc marii-adâncitori de carte

cari stau tăcuți, cucernici ascultându-l. Socrat era ‘ntre ei și Plato, cel ce ‘n primul rând ședea și ‘ncepe rândul,

Democrit cel ce nu dă lumii țel, Empedocle, Anaxagora și Tale, Diogene și Heraclit, cu el

și-Orfeu și-adânc observatoru ‘n quale aici era, eu zic Dioscoride și Tuliu, Tit, și cel cu legi morale

Seneca, Gallian și Euclide, Hipocrate, Avicenna, Ptolomeu și-Averoe ce ‘ntinse zări deschide.

Să-i spui pe toți de-aici mi-ar fi și greu, și-astfel mă ‘mpinge tema ‘ndelungată c’ades la fapte-i scurt cuvântul meu.

Din șase, doi ne-am rupt apoi îndată, căci dusu-m’a p’alt drum iubitul duce din lina zare ‘n noapte frământată

și-ajunsei unde ‘n veci nimic nu luce.

Cântul V

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului:

Minos. Păcătoșii din dragoste. Francesca da Rimini și Paolo Malatesta. Povestea lor de dragoste și moarte.

Din starea ‘ntâi așa’ntr’a doua stare venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește, ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

Grozav aici stă Minos și rânjește, județ el ține-acolea’n poartă stând și-asvârle’n Iad precum se’ncolăcește.

Eh zic că rău-născutul duh intrând, silit e culpa ‘ntreagă să și-o spuie, iar el, cunoscător de rău, văzând

ce loc din Iad e vrednic să-l încuie, cu număru’nvârtitei cozi pe spate arată gradu’n care vrea să-l puie.

Mereu stau multe’n față-i adunate, și una după alta vin cu rândul și spun și-aud și’n Iad sunt aruncate.

Când el văzu că vin și-a’ntra mi-e gândul: — „Tu cel ce vii în lumea celor morți — a zis și-a stat, oficiu ‘ntrerupându-l —

„Știi unde ești? Te’ncrezi tu vr’unei sorți? Să nu te’nșele această largă’ntrare!” — Virgil atunci spre el: — „Ce grijă porți?

Să nu-i oprești fatala lui cărare. Așa se vrea’ntr’un loc unde se poate orice se vrea, și curm’a ta întrebare.” —

Acu’ncepui s’aud acele toate urlări de-aici și-amar fui străbătut de mutul plâns ce tristul neam îl scoate.

Era’ntr’un loc de-orice lumină mut, ce muge-așa ca marea ‘ntărâtată când largul ei de volbură-i bătut.

Vârtej drăcesc ce nu mai stă vr’odată, ia morți deavalma ‘n furia lui cu sine, să-i sgudue ‘nvârtindu-i și să-i sbată.

Iar când simt furia volburei ce vine cum plâng atunci, cum urlă toți în vale, și-asvârl blestem puterilor divine!

Știui că ăstor chinuri infernale supuși sânt cei ce-având plăcerea țel fac mintea roabă poftelor carnale.

Cum grauri ia și-al toamnei vânt cu el pe mii de-aripi mulțimea lor sbătută, pe-acești mișei, cumplitul vânt astfel

și ‘n jos și ‘n sus, și-aici și-acolo-i mută, și nu mai pot să spere ‘n veci încai nu stare ‘n loc, ci caznă mai scăzută!

Și cum își plâng cocorii tristul lai când fac pe drum coloane ‘ndelungate, așa vedeam ca vin cu mare vai

și-aceste umbre de vârtej purtate; și-am zis: — „Maestre, cine-au fost acei pe care-astfel ăst negru-amurg îi bate?” —

— „Întâia ‘n stolul despre care vrei să știi a fost împărăteas’ odată și neamuri multe-avu sub sceptrul ei,

ci-atât fu ‘n viciu-acesta de ‘nnecată, că ‘n legi sancțiune unei crime-aduse, spre-a fi și-a el legal astfel scuzată.

Ea e Semiramis, ce din cetite o știm c’a fost urmașa și femeia lui Nin în țări de Turci acum domnite.

Se-ucise-a doua din amor și-i ceea ce spuzei lui Sicheu perfidă-i fuse: perversa Cleopatră este-a treea.” —

Văzui și pe Elena care-aduse cumplitul timp; pe-Ahil col mare-al cui război cu-amorul trist sfârșit îi puse.

Pe Paris și Tristan, și mii văzui goniți din viața lor de-amor, pe care Virgil mi-i arăta cu mâna lui.

După ce dat-am maestrului-ascultare de vechi femei și cavalerii mii, a fost mai să leșin de milă mare.

Și-așa ‘ncepui: — „Cu drag eu le-aș vorbi acelor doi ce-aduși de vijelie așa de-ușor păreche par a fi.” —

Iar el: — „Tu-i vei vedea când au să fie aproape-aici și-atunci pe-acea putere ce-i leag ‘astfel, să-i chemi și au să vie.”

Când vântul deci le dete-apropiere, strigai spre dânșii: — „O, suflete ‚ntristate, vorbiți de nu v’oprește-a altui vrere.”

Precum prin aer pe-aripi nemișcate, iau două turturele-alături sbor de-acelaș dor spre cuibul drag purtate,

așa și ei, dintr’al Didonei cor veneau prin noaptea ce-o frământă vântul; atât cu ruga ‘nvinsei vrerea lor.

— „O, suflet bun și nobil ce ‘n mormântul cumplitei nopți te-oprești la noi, ce-odată cu-al nostru sânge-am înroșit, pământul,

amic de l-am avea pe-al lumii Tată, noi rugi I-am face pentru pacea ta, căci milă simți de-amara-ne răsplată.

De vrei să ne vorbești, vom asculta și vom vorbi, de-ai dorul de-ascultare, cât timp stă vântu ‘ntr’astă pace-a sa.

Născută fost-am în cetatea care stă ‘n malul mării unde Po de-acum, trudit, cu-ai săi, își cat’ odihnă ‘n mare.

Amor, ce ‘n inimi iute-și face drum, l-a prins cu-a mea frumsețe, ce răpită mi-a fost astfel, că și-azi mă doare cum.

Amor, ce-a-sa iubire-o vrea iubită, plăceri de el nestins în mine-a pus, că sunt de el cum vezi și-acum robită.

,,Amor spre-o moarte pe amândoi ne-a dus, Caina pe-ucigaș va fi avându-l.” Atât și-aceste vorbe el ne-au spus.

Și-astfel truditul suflet ascultându-l, plecându-mi fața mi-o ținui plecată, pân’a’ntrebat Virgil:—„La ce ți-e gândul?”

Târziu, când am răspuns, am zis: —„Vai, tată, ce visuri dulci, ce dor nepotolit a ‘mpins pe-aceștia către-amara plată!”

Spre dânșii-apoi mă ‘ntorsei și-am vorbit: —„Francesco, vai, a voastră suferință cu plâns îmi umple sufletul mâhnit.

Dar spune-mi tu ‘n ce chip găsi putință să-și dea pe față-ascunsul dor al său, acea demult nesigură dorință?” —

Iar ea: — „Nimic nu doare-atât de rău decât de-un timp ferice-a-ți fi aminte în timp de-amar, și-o știe domnul tău.

Dar vrerea ta de-ți este-așa fierbinte să știi al nostru-amor din focu-i prim, voi spune-amestecând cu plâns cuvinte.

Spre-a pierde timpul stam ca să cetim de Lancelot, cum l-a ‘ncurcat iubirea, noi singuri doi și făr’ să bănuim.

Făcu să ne privim ades, cetirea, și ne-am surprins cu-obraz descolorat, ci-un punct facut-a să ne pierdem firea.

Când am cetit cum zâmbetu-așteptat demult, amantul și-l sărută ‘n fine, atunci, în tremur tot, m’a sărutat

acest ce-acum în veci va fi cu mine. Galeot fu basmul și autorul lui și-aici am pus cetirii pe astăzi fine.”

Și ‚n timp ce unul povestea, văzui plângând pe-al doilea ‘ncât de ‘nduioșare păream c’aș fi murit, și-apoi căzui

cum cade-un corp ce viață ‘ntrânsul n’are.

Cântul VI

Cercul al treilea: iacomii. Cerber. Ciacco vorbește despre Florența și îi prezice lui Dante exilul.

Venindu-mi iar în firea ce-o pierdui de mila celor doi cumnați, de care cu totul tulburat în suflet fui,

văzui căzniți de-alt soi și o nouă stare de cazne-oriunde mi-am întors privirea și-oriunde-am mers și-oricum făceam mișcare.

Era ‘ntr’al treilea cerc aci ‘n izbirea eternei ploi, ce rece, grea și iute, nu-și schimbă ‘n veci nici cursul ei nici firea.

Și ning zăpezi și ape cad stătute și grindini bat prin zarea ‘ntunecată; pământul ce le ‚nghite ‚ntrânsul pute.

Iar Cerber, fiara crudă și ciudată, câinește latr’aici la ticăloșii plouați etern, trei guri căscând deodată.

Băloasa barbă neagră și-ochii roșii, și-un pântec larg și ghiare-având, jupoaie și sfâșie și mușcă păcătoșii.

Câinește urlă toți, pătrunși de ploaie și-o coastă o fac a celeilalte scut și-astfel se ‘ntoarce-ades sărmana droaie.

Când marea fiară Cerber ne-a văzut rânjindu-și colții-a prins din ei să bată de furie ‘n trupu ‘ntreg fiind sbătut.

Dar palmele ‘ntinzându-le-al meu tată pământ luă și ‘n gura cea ‘ntreită cu pumnul plin i-o repezi deodată.

Și ca și-un câine ce râvnind s’agită și tace-apoi, mâncarea când și-o ia și n’are-alt gând și-alt zor decât să ‚nghită,

cu fălcile scârboas-așa făcea ăst demon crud ce urlă ‘ncât mai bine căzniții-aceștia, surzi să fie-ar vrea.

Iar noi treceam pe umbre ce le ține zăcând ăst loc cumplit, și-această stradă ne-a fost pe-a lor golimi ce par ca pline.

Zăceau cu toții răsturnați grămadă, dar unul singur când de veste prinse c’am da spre el, s’a ridicat să șadă.

Și-apoi:— „De poți cunoaște-mă, tu inse, ce treci prin acest Iad — fu vorba lui — căci nu fui stins când viața (ta) s’aprinse.”

Iar eu:— „A ta căznire — așa ‘ncepui — din minte-mi văd c’atâta mi te scoase că-mi pare-așa că nu te mai văzui.

Dar cine ești, ce-atât de ticăloase pedepse iai, încât de ia vr’o vină mai mari în Iad, nu ia și mai scârboase?”

Iar el atunci: — „Cetatea ta cea plină de pizm’așa, că dă din vas afară, m’avu cu dânsa ‘n lumea cea senină.

Ai voștri numele de Porc mi-l clară, și-a gurii poftă fără saț făcu să plâng cum vezi în ploi ce mă culcară.

Dar suflet trist nu singur sânt, o nu. Căci toți aceștia pentru-aceeași vină au tot aceeași caznă.” Și tăcu.

Iar eu: — „Mi-e inima tu, Ciacco, plină de plâns când văd amarul ce te bate; dar spune-mi dacă știi la ce-o să vină

sărmanii fii ai urbei desbinate. Mai e vr’un bun în ea? Și de-unde-ar fi c’a ‘ntrat astfel discordia ‘n cetate.»

— „O lungă ceart ‘avea-vor și-or veni la sânge-apoi, și cu rușine mare partidul Alb pe Negrii-i va goni.

Dar scris îi e și lui să paț’atare, trecând trei ani, căci Negrii-l vor înfrânge prin sila cui amic azi li se pare.

Mult timp ținându-și fruntea sus, vor strânge amar (pe ceilalți, și dări mari le iau), oricât s’or indigna și-oricât s’or plânge.

Iar buni sânt doi, dar nicio vază n’au. Trufia, pizma, pofta de avere sânt trei schintei cari foc cetății dau.”

Așa-și vorbi gemută lui durere.

Iar eu atunci: — „Dorinții mele-i pune sfârșit, te rog, să-mi spui ce-ți voi mai cere.

De Mosca și-alții demni, de-Arigo spune, de Farinata, Rusticuci, Teghiai, și toți acei ce-au tins spre fapte bune,

ei unde sânt? răspuns te rog să-mi dai, că-i mare flacăra dorinții mele să știu de plâng în Iad ori sânt în Rai?”

Iar el: — „Ei sânt la duhuri mult mai rele, căci alte crime mai spre fund i-au dus; de mergi și-atât de jos, vei da de ele.

Iar când voi fi în dulcea lume sus de mine-aminte lumii lu-i mai adă!

nu-ți spun mai mult și-ajungă-ți câte-am spus.”

Chiorîș el ochii-a ‘ntors să mă mai vadă puțin, și capu apoi văzui că-i pică, căzând cu el la orbii săi grămadă.

Virgil atunci: — „El nu se mai ridică de-aici decât când îngerii-o(r) să sune, vestind pe nori puterea inimică:

găsindu-și toți mormântul trist, vor pune pe ei avutul trup și chip și-apoi suna-le-va ce ‘n veci o să le tune!”

Vorbind puțin de viața cea de-apoi treceam încet prin plin de ‘nfiorare amestec orb de duhuri și de ploi.

Și-am zis: — „Va fi pedeapsa lor mai mare, maestre, ‘n urmă, dup ‘a lor sentință? Mai blând ‘o fi? Ori stând cum e și atare?!”

Iar el: — „Să ai aminte-a ta știință: pe cât e mai perfectă, simte chin ca și plăceri, pe-atât orice ființă.

Deși nu merge-acest popor meschin nicicând spre-adevărata perfecțiune, ce-aici li-e știrb așteapt’acolo plin”.

Vorbind mai multe decât pot eu spune, rotunda vale ‘n arc am străbătut-o și-ajunși pe-unde-i ieșirăm din genune,

de marele dușman am dat, de Pluto.

Cântul VII

Cercul al patrulea: Sgârciții și risipitorii. Pluto. Despre soartă. Mânioșii.

Rajè Satàn, papè Satàn alepe!” strigat-a Plut cu glasul lui cel gros, iar dulcele-Nțelept ce-atot-pricepe

mi-a zis spre-a mă ‘ntări: — „Nu sta fricos! oricât de tare-ar-fi, dar să-ți astupe nu poate-al nostru drum, pe stâncă ‘n jos”.

Spre-acel cu gură largă ‘apoi: — „Te rupe cu furia ta ‘năuntru (1) tău pe tine, dar dă-ne drum și taci, spurcate lupe.

Nu fără cauză ‘n Iad acesta vine: așa e vrerea ‘n cerul unde-a pus trufașei culpe-Arhanghelul o fine”.

Când e catargul rupt, cum cad de sus grămadă pânzele de vânt umflate, cumplitul monstru-așa căzu răpus.

Iar noi pe malul văii ‘ndurerate intram acu ‘ntr’a patra văgăună ce ‘nfundă ‘n ea a ‘ntregii lumi păcate.

Atâta chin și caznă cine-adună, tu, veșnică justiție — aici; și-astfel de-amar al nostru rău cine-l răzbună?

Precum se frânge-un val izbit de-acel ce ‘ncontra-i vine, la Caribde ‘n mare, așa se ‘ntoarce-aici ăst neam mișel.

Popor decât aiuri cu mult mai mare poveri rostogoleau cu pieptu ‘n munci din două părți venind cu urlet mare.

De-odată se ciocneau și tot atunci cu toții se ‘ntorceau, pornind spre-afară strigând: „Ce tot aduni?” „Ce tot arunci?”

Și-așa veneau prin neagra vale iară spre-apusul punct din nou făcând ocolul, mereu strigându-și versul lor de-ocară;

și iarăș se ciocnea și-acolo stolul cu-alt stol, fiind la miezul văii-ajuns; și, ca și trist, văzându-le-acum zelul:

— „Maestre — am zis — te rog să-mi dai răspuns ce neam e el? și ‘n stânga noastră, tată, sânt clerici toți acești cu părul tuns?”

— „Au fost cu minte-atât de ‘ntunecată în primul trai —mi-a zis— c’au strâns și-au dat ce ‘nseamnă ‘n lume-a da cu judecată.

Destul de clar o spune a (1) lor lătrat când ei spre două puncte-a văii cură și-aci-i desparte-opusul lor păcat.

Toți papi și cardinaii și clerici fură acești ce de-orice păr au creștet gol, și ‘n ei sgârcenia ‘nvinse-orice măsură.”

Și-am zis: — „Eu cred că dintr’atâta stol cunosc, maestre, multe-atari ființe spurcate sus de-așa de trist nămol.”

Iar el: — „Hrănești zadarnice credințe. Obscura viaț’atâta solz le dete că bruni îi face-oricărei cunoștințe.

Ciocni-se-vor etern aceste cete astfel, și-ieși-vor unii din morminte cu pumnii ‘nchiși, iar alții făr ‘de plete.

I-a smuls „a da” și-„a strânge” fără minte din dulcea lume, de se bat mereu cum vezi aici, că-ți stau aci ‘nainte.

Aici vezi scurtul joc ce-au, fătul meu, averile ce Sorții s rânduite, cari sbuciumă pe om atât de greu.

Acum oricâte-averi sânt grămădite și-au fost sub lună n’ar putea să dea odihn’acestor suflete-ostenite”.

Iar eu: — „Maestre, să-mi explici aș vrea ce-i Soarta despre care-ai prins a spune că ‘ntregul lumii bun e ‚n mâini la ea?”

Iar el: — „Oh, lume-a minților nebune, ce grea-i orbia ‘n care ea petrece!

Deci vreau s’asculți spre-a prinde ‘nțelepciune.

Acel a cui știință totu ‘ntrece creându-și ceruri, duce El le-a pus, prin orice parte-oricare parte-ar trece

spre-aș da egal lumina ei de sus, tot astfel un stăpân a dat splendorii umanei vieți și-un duce i-a prepus,

la timp spre-a permuta averi și glorii din neam în neam, și ‘ntruna printre voi, oricât s’opun cu mintea muritorii.

Deaceea se ridic ‘ori dă ‘napoi un neam și-alt neam, cum Ea voi să fie, ce-ascunsă e ca șarpele sub foi.

În contră-i mintea-vă nimic nu știe; iar ea prevede, judecă și-așează, ca și-alți Eterni pe-a lor, a sa domnie.

Schimbările nicicând nu-i încetează; nevoia-i dă aripi, atât de des se schimb’acei ce sorților urmează.

Ea este cui atâtea hule-i ies, căci cei ce-ar trebui elogii-a-i face o blastemă și-o ‘njură prin eres.

Dar ea, ferice, aude tot și tace;

și ‘n rând cu-alți Primi ce mân’ale lor sfere, ea-și mân’a sa ‘ntru neștirbită pace.

Să ‘ntrăm acum la mult mai grea durere; cad stelele cari răsăreau pe când plecam, iar timpul grabă ‘n mers ne cere.”

Și-am dat, prin cerc spre-opusul mal trecând, de-un mic izvor ce ‘n clocot pe-o săpată de dânsul groapă se vărsa, scurgând

o apă roșie-adânc de ‘ntunecată, și-așa urmându-i tulburi (le) unde intrarăm, jos pe-o cale ‘nfricoșată.

Un smârc se face, Stix numitul, unde ăst jalnic râu, ajuns sub poală jos la tristul mal silit e să se ‘nfunde.

Și-atent cătând spre malul noroios Văzui mișei, cu totul goi, și ‘n față vădind cu toți-un suflet mânios.

Și toți se bat, și nu numai din brață, ci ‘n cap și ‘n piept și cu genunchii ei, fâșii cu dinții rup de-unde se ‘nhață.

Și-atunci Virgil: — „Tu vezi aici pe-acei a căror furie-a ‘nvins într’înșii firea și-așa voiesc să știi c’acești mișei

supt apă chiar urmează svârcolirea și fac de ies bășici pe lac, pe cum vezi însuți tu oriunde ‘ntorci privirea.

Am fost — zic ei — înfipți în glod acum, tot triști în dulcea soarelui lumină purtând în noi mereu amarul fum,

și-aici noi ne ‘ntristăm în neagra tină! Ăst imn le gâlgâia din gât bol-bol, căci n’au putinț’a spune-o vorbă plină.”

Dînd mlaștinii ‘mpuțite-un mare-ocol așa ‘ntre râpa seacă și rovine, cu ochii ‘ntorși spre-acei ce ‘nghit nămol,

soseam sub poala unui turn în fine.

Cântul VIII

Cercul al cincilea: Mânioșii. Trecerea râului

Stix în barca lui Flegias. Filippo Argenti. Cetatea Dite.

Urmând vă spun că mult mai înainte de-a fi sub poala turnului, pe cale priveam țintit la vârful lui fierbinte

cum două flăcărui scoteau signale, și-alt foc, de unde ochiu-abia mai poale zări ‘n adânc, îi da răspuns din vale.

Mă ‚ntorsei deci spre-acel ce știe toate: — „Ce zice-acest de-aici? Și ce-i răspunde al treilea foc — am zis — și cine-l scoate?”

Iar el: — „Mai sus pe mucedele unde pe cel chemat vedea-l-vei cum scoboară, al bălții fum de nu ni-l va ascunde.”

Săgeata de pe arc nicicând nu sboară mai repede prin vânt, decât bătrână de ani văzui acum o luntrișoară

venind spre noi pe lac, și cum o mână Cu strigăt mare-un singur lopătar: — „Spurcate duh, ei, iată-mi-te’n mână!”

— „O Flegia, Flegia, sbieri acu’n zadar — vorbi Virgil — al tău el n’o să fie mai mult decât trecând ăst lac murdar.”

Cum cel ce vede-o rea’nșelătorie făcută lui, stă trist, așa deodată și Flegias fu’n ascunsa lui mânie.

Descinse’n luntre-apoi iubitul tată făcând să urc și eu, și-abia când fui și eu în ea, simții că e ‘ncărcată.

Când furăm deci în luntre-apoi, văzui pornind bătrânul vas, brăzdând mai tare decât făcea de-alt rând cu morții lui.

Pe când pluteam pe-a morții baltă mare, ieși murdar’o umbră’n fața mea: — „Tu cine ești de vii având suflare?”

— „Eu vin — am zis — dar nu voi rămânea. Dar tu, cel plin de glod astfel, tu cine?” — „Mă vezi că-s duh ce plâng”, răspunse ea.

— „Rămâi atunci la plâns, și la suspine, spurcate duh, căci orișicât noroi ți-e prins pe-obraz, cunoscu-mi-te bine!”

El mânile le-a ‘ntins spre luntre-apoi; pățitul duce-al meu însă-l împinse și-a zis: — „La câini, în baltă-vă’napoi!”

Cu brațele-apoi gâtul mi-l cuprinse, pe-obraji m’a sărutat, și: — „Suflet bune, ferice-acea ce’n sânul ei te’ncinse!

Nimic frumos de-acesta nu poți spune, căci fu (pe lume aprig și ușor): de aceea-l prind și-aici mânii nebune.

Câți nu se cred regi mari, iar dacă mor ca porcii aci’n putoare-o să se’nfunde cumplit despreț lăsând în urma lori”

— „O, cât de mult aș vrea să se scufunde acesta ‘n lac — am zis — să-l văd scufuns cât timp suntem plutind pe-aceste unde!”

— „Tu n’ai să fii la mal — el mi-a răspuns — vedea-vei ce-au să-i facă lui fârtații și-ăst dor al tău va fi’mplinit deajuns.”

Și-am și văzut curgând înnoroiații cum vin (și cum îl rup bucăți), astfel că dau și-azi Proniei laude și grații.

Și toți strigau: „Pe-Argenti, acum!” și-acel Toscan înfumurat, ca scos din minte, cu proprii dinți fâșii rupea din el.

Aci-l lăsai, și nu mai pierd cuvinte. Ci-un țipăt mare de m’umplu fiorul mi-a’mpins atent privirile’nainte.

— „S’apropie-acum — mi-a zis conducătorul — s’apropie-acum cetatea zisă Dite, cui mult îi e și rău bătut poporul.»

Iar eu: — „Acum încep mai lămurite moscheele din ea să le discern și roșii parc’ar fi din foc ieșite.”

Iar el: — „Sânt roșii-așa de foc etern ce’n ele-arzând le’ncinge-atât de tare cum vezi aci’ntr’atât de jos Infern.”

Intrarăm și pe-adânca groapă care e brâu cetății-acei nemângâiete al cărei zid, de fier a fi se pare.

Nu făr ‘un mare ocol apoi ce-l dete, sosi luntrașul și-unde cu mânie:

— „Sânteți la porți, ieșiți”, a zis, și stete.

Văzui pe porți mai mulți decât de-o mie de cei plouați din cer, strigând de sus: — „Cum poate-acesta, viu fiind, să vie

prin lumea morții pân’aici adus?” Dar bunul meu Virgil un semn le dete că are-un lucru tăinuit de spus.

Mai blând’atunci turbata bandă stete. — „Să vii tu singur! Viul dintre voi ce-avu ‘ndrăzneala viu să ni s’arete,

el singur facă-și drumul înapoi. Să ‘ncerce deci! Iar tu, cel ce l-aduse prin loc așa de-adânc, vei sta la noi.”

Gândiți acum pe ce cărbuni mă puse, căci eu de-aici să ies n’am mai crezut când groaznicul atari cuvinte-mi spuse!

— „O, dulce duce-al meu, ce sigur scut de șapte ori mi-ai dat, și mai’nainte m’ai scos din moartea grea’n care-am căzut,

să nu mă lași ca mort, să-ți fie-aminte! De-avem de-aici oprit ‘orice cărare, s’o rupem grabnic înapoi, părinte!”

Ci-mi zise astfel, el dulcea mea’ndrumare: — „Să nu te temi, căci nime-al nostru pas nu-l poate-opri, cât timp ni-e dat de-Atare.

Așteapt’aici, hrănind, cât ești rămas, scăzutu-ți suflet cu speranța’n bine că’n lumea asta n’am eu să te las.”

Așa s’a dus lăsându-mă’n suspine iubitul tat’al meu și-am stat topit, căci „da” și „nu” război purtau în mine.

Eu n’am putut s’aud ce le-a vorbit, dar nici nu stete mult, și ei cu zorul la porți, ca spre-apărare, au năvălit

și’n fața lui au tras pe porți zăvorul. Și-astfel afar’acum (oprit) rămase și’ncet apoi s’a’ntors conducătorul.

Cu ochii’n jos și cu sprâncene trase pe ochi zicea’n oftările durerii: — „Ce duh îmi neagă jalnicele case?”

Iar mie: — „Că-s mâhnit, să nu te sperii! Noi tot vom birui acest popor oricât de mult se’ncrede el puterii.

Nu-i nouă-această nebunie-a lor: la mult mai largă poartă-au mai făcut-o și rupt de-atunci ca-și are-al ei zăvor!

Scrisoarea ei cea jalnic’ai văzut-o. Dar iată-l, făr ‘de soli, prin lumea moartă dincoa de ea, pe calea ce-am bătut-o,

acel ce ne va’frânge-această poartă.”

Cântul IX

Cercul al șaselea: Ereticii. Lângă poarta cetății Dite. Cete trei Furii. Trimisul ceresc. Cei doi poeți intră în cetate. Ereticii îngropați în morminte de foc.

Acea coloare moart’a feței mele ce’n spaim’avui când el veni ‘napoi, făcu pe-a lui cea viie să i-o spele.

Ca omul care-ascultă stete-apoi, căci mult prin neguri ochii să străbată n’aveau puteri prin aerul greoi.

— „Noi tot avem să biruim odată — așa ‘ncepu — de nu… atare-mi spuse… oh, cât m’amân ‘acum că nu s’arată.”

Văzui eu bine cum un văl el puse pe ce ‘ncepu cu ce-a sfârșit să zică, și n’a ‘ncheiat așa cum începuse,

și nu puțin îmi dete-acestea frică, fiindc ‘am tras din spusu-i nedeplin mai rău un sens de cum avea adică.

— „în fundu-acestei triste scoici mai vin cândva de-acei din primul grad în care speranța moartă vi-e unicul chin?”

Așa întrebai. Iar el: — „Se ‘ntâmplarare să-i fie dată sarcin’ oarecui de-a face-aceast’a mea de-acum cărare.

Dar eu, ce-i drept, și de-altădată fui trimis aici de-acea Erihto cruda ce poate-aduce-un duh în trupul lui.

Eram de scurtă vreme mort, iar truda impusă-mi fu prin Iaduri să străbat spre-a scoate-un duh din cercul unde-i Iuda,

din cel mai jos și-obscur și ‘ndepărtat extrem de cerul ce ‘nconjoară toate. Știu drumul bine deci, nu fi ‘ngrijat.

Ăst smârc ce-atât de rea putoare scoate încinge orașul-aprinselor morminte, și-a ‚ntra numai cu sila ‚n el se poate.”

Mai multe-a spus, dar nu le mai țin minte, căci eu demult țintisem ochii mei spre ‘naltul turn cu vârfu-acel fierbinte,

de unde-au răsărit deodată trei de sânge pline Furii infernale, ce-aveau mișcări și chip ca de femei.

Cu hidre verzi încinse-ale lor șale cu păr de șerpi mărunți (ca mărăcinii, făcuți cununi pe tâmplele fatale).

Virgil pe-aceste serve-ale Reginii durerii cei de veci le cunoscu și: — „lat’ — a zis — ferocele Erinii.

În stânga lor Megera plânge-acu, și-Alecto este care ‘n dreapta plânge, Tisifone-i la mijloc.” Și tăcu.

Pe piept cu ghiarele s’umpleau de sânge și-urlau bătând în palme-așa că eu simțeam cum spaima spre Virgil mă strânge.

— „Meduso, hai — așa strigau mereu — să-l facem piatră — și priveau spre mine — spășească ‘n el atacul său Teseu.”

— „Întoarce-te și’nchide-ți ochii bine — mi-a zis Virgil — că n’ai să mai vezi stele de-apuci să vezi pe Gorgo dacă vine.”

Vorbind m’a ‘ntors chiar el de cătră ele, și nepărându-i palmele-mi deajuns și-a ‘ntins podiș și-a’ lui peste-ale mele.

Voi, cei cu spirit ager de pătruns, cătați aci ‘n cântarea mea ciudată, sub vălul ei ce ‘nvăț îmi zace-ascuns!

Și iat’atunci pe balta tulburată (un svon de spaimă, numai trosnituri) făcea ‘ntre maluri apa să se sbată

cum nu ‘ntr’alt fel un vânt ce prin călduri contrarii naște ‘nvârtejiri cumplite și ‘n furie bate biciuind păduri

și crengi rupând le-asvârle risipite și ‘n pulbere ‘mbrăcat trufașu-i drum gonește ‘n adăpost păstori și vite.

Lăsându-mi ochii-apoi: — „Privește-acum acolo sus pe spuma cea antică și pe-unde-i mult mai gros cumplitul fum.”

Precum când simt năpârca inimică, se ‘mprăștie-un stol de broaște ‚nspăimântate și-adânc s’afundă prin nămol de frică,

văzut-am mii de duhuri ruinate fugind de unul ce-l vedeam că iese prin pas, trecând pe Stix cu tălpi uscatc.

Prin față-i stânga și-o trecea adese deoparte dând ăst fum de (sgură plin), și-atât era de ce părea să-i pese.

Eu bine-atunci (văzui) că-i sol divin, mă ‘ntorsei spre poet, iar el spre mine, c’un semn să stau pe loc și să mă ‘nchin.

Ah, cât părea de mânios cum vine! Sosi la poartă și-o deschise-apoi cu varga lui, căci larg sări de sine.

— „Goniți din cer, și-ai lumii ‘ntregi gunoi — vorbi trecând pe pragul încăperii,

— (de unde-atâta sumeție ‘n voi?”)

Dece ‘ncăpăținați v’opuneți Vrerii (al cărei țel nu poate-afla schimbare) și care-ades v’aduse spor durerii?

Ce-ajut’a face sorții ‘mpiedecare? Ați și uitat că Cerber nu ‘n zădar și gât și ceafă făr ‘de păr le are?”

Se ‘ntoarse-apoi pe-acelaș drum murdar și n’a vorbit cu noi, cum n’are-aminte să stea un om durut de-un alt amar

decât al celui care-i stă ‘nainte. Văzând că poarta nu ne-o mai încuie, noi mersem deci, veghiați de vorbe sfinte,

și ‘ntrând, căci n’a fost nimeni să s’opuie, eu, cel ce-atâta dor s’o văd avui, cum poate fi și-atare-o cetățuie,

când fui în ea, privind în jur, văzui enorm un câmp întins spre-oricare parte și plin de plâns și cazne-adâncul lui.

La Arli-unde Rodanu ‘n bălți se ‘mparte, sau cum la Pola ‘n față cu Cornarul ce-ai țării țărmi spălându-i ne-o desparte,

morminte multe ‘ncolnicesc hotarul, așa era și-aici în orice loc; ci-aici, firește-i mult mai mare-amarul.

Căci arde ‘ntins printre morminte-un foc ce-așa le ‘ncinge că mai roș nu poate prin arte-a face-un fier, niciun mijloc.

Și-al lor capac era deschis la toate. Și plâns ieșea din ele-amar și-astfel c’aeve-un neam arzând părea că-l scoate.

Iar eu: — „Maestre, cine-i neamul cel ce-aci ‘ngropat îl (țin aceste) scrine, prin marele său plâns spuind de el?»

—„Căznesc pe eretici aceste scrine, și-adepții de-orice sectă — el mi-a spus — și-s mult mai mult, decât ai crede, pline.

În ele-asemeni e cu-asemeni pus, dar n’au un chin egal, ci după treaptă.” Și apoi, pe-un drum ce e’ntre zid ne-am dus

și-acești martiri, întorși pe mâna dreaptă.

Cântul X

Cercul al șaselea: Ereticii. Farinata degli Uberti și Cavalcanti. Prevestirea exilului lui Dante.

Urmam acum îngustei cărărui ce e ‘ntre zid și focul făr’ de fine, maestrul meu și eu, în urma lui.

— „O, ‘nalte geniu ce mă porți cu tine prin văile impii, cum ție-ți place, vorbește — am zis — și-alină doru ‘n mine.

Putem vedea pe-acel popor ce zace aci ‘n sicrie? căci păzite nu-s și toate-și au deschise-a lor capace.”

— „Închide-se-vor toate — el mi-a spus — din Iosafat când s’or întoarce iară tot insu ‘n trupul ce-l avuse sus.

De-această parte-un cimitir separă pe toți, cu Epicur pe-ai săi ciraci cari sufletul prin trup îl fac să piară.

Iar altor întrebări ce mi le faci răspuns avea-vei chiar aci ‘n genune, ca și dorinții-acelei ce mi-o taci.”

— „Nimic n’ascund, ci vreau, părinte bun , cum însuți tu ai vrut să mă dispui, și nu demult, puține vorbe-a spune.”

— „Tu cel ce-așa-de-oneste vorbe spui și treci văzând cetatea ‘nflăcărată, te rog, Toscane, oprire ‘n pas să pui,

căci ești născut, cum graiul tău te-arată, din nobila cetate, cărui eu (prea grea) povară poate-i fui odată.”

La glasul ăsta fără ca să vreu, când el ieși dintr’un sicriu, cu frică m’am strâns puțin (mai mult) de domnul meu.

Dar el: — „Întoarce-te! — ‘ncepu să-mi zică — Ce faci? Nu vezi pe Farinata care din brâu în sus din groapă se ridică?”

Fixai deci ochii ‘n ochii-acestui mare. El sta semeț, cu capul și cu pieptul părând că Iadu ‘ntru nimic îl are.

M’a împins atunci spre groapa lui deadreptul. Virgil cu mâna sa ca inimoșii, zicându-mi scurt: — „Vorbește ca’nțeleptul.”

Când fui sub poala groapei sale roșii, în treacăt m’a privit, părând cu crunte priviri, apoi: — „Ce neam ți-au fost strămoșii?”

Eu vrând să-i spun de toate ‚n amănunte, nimic nu i-am ascuns și i-am vorbit. Și-atunci el a ‚ncrețit puțin din frunte.

Și-a zis: — „Cu mine-ai tăi părinți cumplit ca și cu-ai mei cu toții, se purtară, deaceea ‘n două dați i-am și gonit!”

— „Deși goniți, cu toții se ‘nturnară, — răspunsei eu —și ‘ntâiul și-al doilea rând, ci arta ast’ai tăi nu ți-o ‘nvățară.”

Văzui până ‘n bărbie-atunci scoțând o umbră capu ‘n groapa cea aprinsă și cred că ea ‘n genunchi era șezând,

și ‘n jurul meu privi părând cuprinsă de-un gând c’ar fi și-altcineva cu mine, dar când speranța ‘ntreagă ‘n ea fu stinsă,

Răspunsei eu: — „Nu vin cu-a mea valoare. M’aduce-acest ce-așteapt’ aici, și cui al vostru Guido nu prea-i dete-onoare.”

Și-al său cuvânt și felul caznei lui mi-au spus deajuns pe cine-l am față deaceea ‘n vorbe-așa de plin eu fui.

Atunci sărind în sus: — „El nu-i în viață? Nu-i dete-ai zis; deci Guido mi-a murit și ‘n dulce soare nu se mai răsfață?”

Iar când apoi văzu că m’am oprit și-un preget scurt amân ‚a mea vorbire, căzu ‘ndărăt și nu s’a mai ivit.

Dar celălalt măreț, el care-oprire mi-a pus în mers, nici coastă n’a mișcat, nici cap el nu, nimic nici în privire.

— „Cărei — vorbi;’ntregind de-unde-a’ncetat— nu ‘nvaț ‘al vostru chip de ‘ntors acasă, mai mare-amar îmi e decât ăst pat.

Dar Doamna cea de-aici nici n’o să iasă de cinci ori zece dăți din cuibul ei, și-’ei ști ce greu această art’apasă!

Ci-așa cum iară ‘n lume sus te vrei, să-mi spui dece-i cumplit ne ‘ndurătorul popor în orice lege-a sa cu-ai mei?”

— „Măcelul face — am zis atunci — și-omorul ce roș făcu al Arbiei râu, prin tine, s’aducă ‘n temple-asemeni legi poporul!”

Iar el, clătindu-și capul, cu suspine: — „Nu singur fui, și cu-alții de m’am dus nu făr ‘o cauz ‘am mers cu ei, vezi bine!

Dar singur (eu), când ceilalți au propus că trebue Florența dărâmată, fui cel ce-o apărai cu fruntea sus!”

— „Găsească ‘a ta sămânță pace-odată — răspunsei eu — și rogu-te, din minte să-mi rupi un nor ce-o ține ‘ntunecată.

Voi parc’ați prevedea de mai ‘nainte ce timpu’n viitor cu sine-aduce, dar altfel parc’ar fi cu ce-i prezinte?”

— „Vedem cât poate și-un miop s’apuce, vedem ce vouă ‘n viitor vă pare, atât ne-a mai lăsat supremul Duce.

Dar când s’apropie-ori sânt, ni-e oarb’oricare știință ‘ncât străini de nu ne-ar spune, n’am ști nimic de-umana vostră stare.

Deci poți vedea că ‘ntreg ne va apune și daru-acesta ‘n clipa când zăvor pe poarta vieții secolii vor pune”.

Atunci, ca și străpuns de-al culpei zor: — „Celui căzut să-i spui acum, fă bine, că fiul lui e viu la cei ce mor.

Și preget la răspuns de-avui în mine să-i spui c’am fost gândind cu dubiu-acel de-a cui eroare-s alb acum, prin tine”.

Maestru m’a chemat atunci la el. Grăbit deci mai cerui să-mi spuie mie ce soț mai are arzând în acest fel.

— „Cu mine-acolea zac mai mulți de-o mie, aici e și-Ubaldin, și Frideric al doilea — zise — și-de-ajuns să-ți fie.”

S’ascunse-apoi, iar eu spre-al meu antic poet mă ‘ntorsei, frământând în minte cuvântul lui părându-mi inimic.

Porni Virgil și ‘n mers așa ‘nainte mi-a zis: — „Ce ai c’așa te-abate gândul?” Iar când i-am spus acele tari cuvinte:

— „Păstrează ‘n minte tot ce-auzi (dearândul) în contra ta, și-ascult ‘acum aci, mi-a zis Virgil, un deget ridicându-l:

În fața dulcei raze când vei fi ai cărei ochi văd tot, al vieții tale întregul drum prin ea tu ți-l vei ști”.

Spre stânga ‘ntoarse iar a noastră cale, lăsând în urmă zidul, și ne-am dus spre centru-apoi pe-un drum ce da ‘ntr’o vale

ce pân’ aci-și svârlea putoarea ‘n sus.

Cântul XI

Cercul al șaselea: Ereticii. Mormântul papei Anastasie. Topografia Infernului.

Pe culmea unei’nalte râpi, clădită rotund din pietre mari ce-avalma zac, soseam pe-o culme-acum și mai cumplită.

Și-aici, siliți de aburi răi ce fac aduși de jos o groaznică putoare, am stat să ne ferim dup’un capac

al unui larg sicriu ce-avea scrisoare: „Pe papa Anastasie-l țin, pe cel de Fotie tras pe căi rătăcitoare.”

— „Aci ne cat’a merge ‘ncetinel spre-a ne’nvăța cu fumul ce-aburește și nu ne-o mai păsa apoi de el.”

Așa Virgil, iar eu: — „Atunci gândește cu ce-am umplea, spre-a nu ne fi răpus, ăst timp de-aici.” Iar el: —„Gândesc, firește.

Aceste stânci, o, fiul meu — mi-a spus — cuprind în sine-astfel trei cercurele din grad în grad ca și cele de sus.

Și pline toate gem de duhuri rele, dar pentru ca văzând deajuns să-ț-i fie să-ți spui dece și cum au cazna ele.

Nedreptu-i scop oricărui rău ce-urgie provoacă’n cer; și-ajungi la scopul tău știrbind pe-alt om prin fraud’ori sâlnicie.

Dar frauda este-al minții-un propriu rău, deci mai urîtă’n cer; și-a fraudei crime au chin mai mare ‘n mult mai jos un hău.

Cei sâlnici țin cuprinsul văii prime. Ci-așa cum sila trei direcții ia, și cercu-i construit ca o treime.

Ori Celui sfânt, ori ție-ți strică ea, ori altuia. Zic lui și-averii sale, precum c’un clar temei tu vei vedea.

Prin sil’aproapelui loviri mortale ori moarte-i dai, și silă-i faci averii prin foc și jaf și lucruri făr de cale.

Deci cei ce-ucid și-s urzitori durerii și fur’ori pradă, toți vor plânge-aici în primul cerc și ‘n osebite serii.

Prin sil’averii proprii poți să-ți strici și ție-apoi; deci, făr de nicio fine în cercu-al doilea sieși inimici,

plâng toți acei ce se ucid pe sine, și joac’averi, dând bunuri risipirii, sau plâng unde-ar fi loc de stări senine.

Poți face sil’apoi Dumnezeirii, de-o blestemi din adânc și-i negi ființa, și-urăști natura sau vr’un dar al firii.

Deci cel mai strâmt ponor e locuința Sodomei și-a Cahorsei și-alor care urăsc hulind din suflet Provedința.

Iar frauda, care-oricui îi dă mustrare, și’n contra cui se’ncrede ‘n ea uzează și’n contra cui încredere ‘n ea n’are.

Ăst mod, el parcă numai desmembrează ce Firea vru prin dragoste s’adune; deaceea ‘n cercu-al doilea se ‘ncuibează

curvii și furt și vrăji și ‘nșelăciune și-abuz și fals și toată lingușirea și alte — asemeni căi de spurcăciune.

Ci ‘n cazul prim distruge și iubirea ce-avem din fire și pe cea ce-anume s’adaugă ei sporind ce naște firea,

deaceea ‘n cercul cel mai strâmt din lume, în centrul ei, pe care șade Dis, trădării-i scris etern să se consume.»

— „Maestre-al meu, ce clar îți curge — am zis— cuvântul tău și-mi dă distincție clară de-acest popor și neamu’n el închis!

Dar cei ce stau în balta lor murdară, și cei purtați de vânt și câți se ‘njură ciocnind poveri, și-acei din ploi, de-afară;

de-i stau și ei lui Dumnezeu în ură, de ce nu-s în cetate ‘n foc, la fel, iar dacă nu, dece-au ceeace ‘ndură?”

— „Dece Ingeniul tău — răspunse el — s’abate-așa cum nu făcu ‘nainte? Ori mintea ta țintește-acum alt țel?

De-acele vorbe nu-ți aduci aminte, de-al tău Elin în Etică tratate, că-s trei porniri dușmane vrerii sfinte:

necumpăt, rea credință, cumplitate de bestie? Iar primul dă mai mică ofensă ‘n cer, deci mai puțin și bate,

și-acum de-observi ce-acestea vreau să zică, și bine-aminte ții cine-s acei ce-afară plâng, mai sus, nu ‘n foc adică,

tu poți vedea dece acești mișei deoparte stau, iar Dreapta cea verace mai blândă-și are-aici mânia ei.”

— „Oh, soare tu, ce-oricare nor desface, iar când explici m’albești, încât, precum îmi place-a ști și ‘n dubiu-a fi îmi place,

la punctu-acela întoarce-mi-te-acum, când zici c’ar fi ‘nsultând cămătăria divina milă și mi-arată cum?”

— „Nu singur într’un loc filosofia o spune cui voieșt-a cerceta că firii voastre-i este obârșia

divinul intelect și arta sa. Și’n fizică dac’o cetești, nu toată, ci ‘n prea puține file vei afla,

că firii arta — cât e scris să poată — e ca și unui maistru ‘nvățăcelul, deci e lui dumnezeu ca și-o nepoată.

Dintr’astea două, de-ai aminte felul în care Facerea de-Adam tratează, un om își ia și viața sa și țelul.

Cum îns’un cămătar alt drum urmează el ia ‘n dispreț și firea și-arta care îi dă ei țel, că’ntr’alta el sperează.

Și-acum, să vii, că-i timpul de plecare. Spre Zori și Peștii schinteiaz’acum și’ntors de tot spre-apus e Carul Mare

iar pe-unde-om scoborî-i departe drum.”

Cântul XII

Cercul al șaptelea: Brâul întâi. Violenții. Minotaurul. Centaurii. Violenții împotriva aproapelui.

Cumplit un scoborîș acea grămadă de stânci era, spaime-atât de plină, și’n că orice om s’ar fi ‘ngrozit să-l vadă.

Precum prin tremur sau printr’altă vină din jos de Trent pe-o parte-a văii sale pe-Adige-l strâmtoreaz’acea ruină,

încât din culmea de-unde-a curs la vale se fac până pe șes prăpăstii-adânci, încât cei ce-ar fi sus n’au nicio cale

atare-un clin făceau și-aceste stânci. Și sus pe surpături, întins să zacă rușinea Cretei, monstrul, sta pe brânci,

scârbosul zămislit în falsa vacă. Văzându-ne-a’nceput să muște ‘n sine ca’n furie-acel ce n’are-altce să-și facă.

Virgil atunci spre el: — „Acest ce vine tu poate crezi că-i principele-Atenei acel ce sus a stins suflarea ‚n tine?

El nu-i adus de vrăjile viclenei surori ce-avuși; fugi, fiară, și ferește, căci vrea să vadă caznele gehenei.”

Precum un bou, ce ‘n clipa când primește toporu’n cap, își rumpe funia lui, nu poate-umbla ci beat se ‘mpletecește,

așa pe-această fiară o văzui.

Și-atunci Virgil: — „Să treci, cât timp pe fiară tu ‘n furie-o vezi, prin pasul ce-l făcui.”

Pe coasta’n jos pornirăm așa - dară, pe pietre cari jucau peste abis sub mine-ades prin noua lor povară.

Mergeam gândind. Iar el: — „Tu poate — a zis — gândești ce-i râpa asta apărată de monstru-acest turbat ce l-am ucis?

Dar vreau să știi și tu că’ntâia dată când fui aci ‘n adâncul Iad adus această râpă rea n’a fost surpată.

Dar nu’nainte mult, greșit de nu-s, de ce-a trecut prin Iad Biruitorul ce-atât de mare plean lui Dis i-a dus,

cumplit s’a sguduit din tălpi ponorul acest murdar, încât crezui că prinde întregul univers să simt’amorul

ce’n haos lumea mai ades o’ncinde cum cred mai mulți, și (‘n acel timp) căzură aceste stane vechi și-aici și-altinde…

Și-acum privește, căci pe-aproape cură un râu de sânge ‘n care fierb de veci câți rău prin silă altora făcură.”

— „Ah, oarbă furie, poftă, ce nu treci! cum sbați în scurta viață biata gloată și’n cea etern’a așa de rău ce-o’nneci!”

Și larg văzui un șanț, ce merge roată precum mi-a spus Virgil, și’ncunjurând încinge-a ăstui cerc câmpia toată,

iar între el și’naltul zid, fugând văzui armați Centauri cum se ‘nșiră, cum vii, dup’al lor fel, umblau vânând.

Văzându-ne venind, ei toți s’opriră, iar trei au și pornit din ceata lor și proaspete săgeți pe arc tocmiră.

Iar unul de departe: — „Ce ponor vi-e dat? Voi doi ce scoborîți priporul, vorbiți din deal, căci altfel vă dobor.”

— „Vom da răspuns — a zis conducătorul — do-aproape lui Chiron; căci nu spre bune lucrări te-a’mpins pe tine-apururi zorul!”

Și-apoi: — „Acesta-i Nes — a prins a-mi spune murind de dragul mândrei Dejanire, prin propriul sânge-a vrut să se răzbune.

Acel ce-și ține ‚n piept a sa privire Chiron e, cel ce-avu pe-Ahil în casă, al treilea, Fol ce furii-avea din fire.

Sânt unii ce’njuru-acestor șanțuri pasă și trag săgeți în suflete cari ies mai mult din râu decât au drept să iasă.”

Spre-acele fiare sprintene-am purces și, după ce cu-a armei crestătură Chiron al bărbei stuf puțin l-a dres,

astfel despădurindu-și larga-i gură: — „Vedeți și voi, fârtați, că se clătește ce-atinge-acel din dos, pe unde cură?

Piciorul mort nu face-așa, firește.” Virgil, ce-i sta la piept, în locu ‘n care o fire-a sa cu-a doua i-o ‘ntâlnește:

— „E viu — a zis — și am însărcinare să merg, să vadă Iadu’ntreg, cu el; nevoia-l poartă, nu vr’un plac ce-l are.

Iar cine-mi dete-o slujbă de-acest fel, osane cântă’n sfânta-i locuință — el nu-i tiran, nici eu vr’un duh mișel!

pe-acea putere deci, ce-mi dă putință să trec pe-aceste căi îngrozitoare, dă-mi unul dintre-ai tăi mai de credință,

și pe-unde-i vad prin râu să ne scoboare, și’n spate treacă-mi viul, căci altcum n’am cum să-l trec, că nu e duh să sboare.”

Spre dreapta sa Chiron s’a’ntors acum: — „Te ‘ntoarce, Nes, și du-i, și la’ntâlnite cu alt vr’un stol, tu fă să-ți facă drum.”

Și-alungu ‘acelei ape clocotite, priveam urmând fidelu’nsoțitor, pe fierții-acei ce scot urlări cumplite.

Înfipt până sub ochi văzui popor, iar Nes: — „Aceștia-s cei(a) cari prădară și-acei tirani ce-au făptuit omor.

Plâng relele făcute’n chip de fiară și-al Ferei domn și Dionis hainul ce-a dat Siciliei ani de jale-amară.

Ăst cap cu plete negre-i Ezzelinul, dincoa, și-aici cu plete mai deschise a fost Obizo d’Est, și cu deplinul

e drept că fiu-i proclet îl ucise.” Privii spre duce-atunci, dar: — „Dintre noi aceasta-ți fie întâi aici”, îmi zise.

Nu mult mai merse Nes și-oprit apoi privi spre-o gintă până’n gât intrată precum părea, ‘ntr’al sângelui șivoi.

Și-o umbră ni-arătă stând izolată. — „Acesta-i ucigaș inimii-acei ce și-azi mai e la Tamisa-onorată.”

Văzui cu capu’ntreg, de-aici, mișei ieșiți din râu, și-apoi și până’n șale, și-aici și cunoscui pe mulți din ei.

Și-așa scădea mereu cumplita vale încât de-acum doar gleznele ‘nvălea și aici prin șanț ne-a dat și vadul cale.

— „Așa precum urmeaz’a tot scădea cum vezi, pe-această parte roșia baltă — vorbit-a Nes — aș vrea să crezi că ea

sporește-astfel pe partea cealaltă adâncul ei, până ce-a ajunge unde tiranii stau, să urle și’n deolaltă.

Acolo vru justiția să-i scufunde pe-Atila cel ce-al lumii bici fusese, pe Pirh și Sext, și-amestec’a’ lor unde

de plâns cu spuma ce din clocot iese etern, doi Rinieri, svârliți în Iad, că multor căi le-au dat război adese.”

Iar el se’ntoarse-apoi trecând prin vad.

Cântul XIII

Cercul al șaptelea: Mânioșii. Pădurea sinucigașilor. Pier della Vigna. Risipitorii.

Aici n’apucase Nes a trece-acum, când noi într’o pădure ‘ntram grozavă ce n’avea niciun semn de niciun drum.

Iar frunza ei nu verde, ci bolnavă, nu linse crengi, ci strâmbe și ‘nnodate, nu fructe ‘n pomi, ci numai spini și-otravă.

Între Cornet și Cecina ‘nfundate păduri ca asta n’au, nici mai pustii acei mistreți ce-urăsc câmpii arate.

Aici au cuib spurcatele Harpii cari, dând de știre-amarul ce-o să-l pață, din insule-au gonit pe-ai Troiei fii.

Au aripi mari, dar dc-om, și piept și față, cu pene-un pântec larg și ghiare-având și-apururi plâng prin pomii făr de viață.

— „Să știi de-aicia, pân’a nu fi ‘ntrând, că ești acu ‘ntr’a văii-acea genune ce-a doua e, și fi-vei până când

pe-aprinsul prund piciorul ți-l vei pune. Deci cală bine și vedea-vei stări ce nu le-ai crede numai, de le-aș spune.”

Simțeam acum din orice parte-oftări, dar nevăzând d’unde-ar putea purcede, steteam un rob al mutei tulburări.

Eu cred că el credea că poate-aș crede c’atâta vai un neam ar fi gemându-l ce stă printre copaci și nu se vede.

Deaceea-mi zise el: — „Un spin rupându-l dintr’aste plante-ori de-unde-ți este placul, vedea-ți-vei fals întreg în tine gândul.”

Întinsei mâna deci și-am rupt din cracul cu foi o creang’a unui mare spine; și-atunci: — „Dece mă rupi?” striga copacul,

și-umplut de sânge negru ca din vine din nou striga: — „Dece mă mai despoi, or niciun simț, de milă n’ai tu’n tine?

Noi oameni fost-am și-azi copaci cu foi; de noi îns’ar putea mai mult să-ți pese chiar suflete de șarpe de-ar fi ‘n noi.”

Cum vezi și la tăciunii verzi adese că arde-un căpătâi, iar altul geme și sfârâe prin vânt ce ‘ntruna iese,

cuvânt și sânge-așa ‘ntr’aceeaș vreme ieșea din trunchi; iar cu, lăsând să-mi cadă ce-am rupt, steteam ca omul ce se teme.

Și-a zis Virgil: — „De-ar (fi) putut să creadă, rănite duh, ce n’am voit să-i spui și ‘n versul meu putu ‘ntr’un loc să vadă,

el n’ar fi pus pe tine mâna lui. Dar necrezutul fapt mă ‚mpinse-a face prin el un act ce nici eu nu-l crezui.

Dar spune-i cine-ai fost ca să te ‘mpace și faima ta s’o ‘mprospătcze-altinde în lumea ‘n care-i scris să iasă ‘n pace.”

Iar el: — „Nu pot să tac, atât m’aprinde frumosu-ți grai deci nu vă pară greu ca ‚n vorbe-acum puțin mă voi întinde.

La inima lui Frideric sânt eu acel ce cheie-avui, și-așa cu’ncetul știam să ‚ncui și să descui cum vreu,

încât eu singur îi aveam secretul; fidel purtat-am slujba cea regească încât pieream de-atâta muncă, bietul!

Dar cutra cea tot trează să pândească la curți de regi cu ochi făr de rușine, un viciu-al curților și-o cium’ obștească,

pe toți cu vremea-i asmuța pe mine, și-aprinșii-apoi aprinseră pe-August că ‘n negru-abis căzui din culmi senine.

Crezând, cuprins de-acroare și desgust, să-mi aflu ‘n moarte leac la desonoare, injust îmi fui eu cel deapururi just.

Și jur pe-această nouă-a mea ‘nchisoare că niciun fel de-ofensă n’am adus acestui rege demn de-orice onoare.

Și-oricare dintre voi va merge sus ridice-mi numele cel bun ce-mi zace și-acum de-a pizmei lovituri răpus.”

Tăcu apoi puțin. — „Fiindcă tace — mi-a zis Virgil — ai vreme-acum, socot, de vrei să știi mai mult, să ‘ntrebi ce-ți place

Iar eu: — „Întreabă-l tu mai bine tot ce crezi și știi c’a mea dorinț’o ‘mpacă; eu prea mă simt mișcat și n’am să pot.»

Deci zise-așa: — „Robite suflet, dacă voiești ca ‘n lume el cu drag să-și puie cuvântul pentru tine, atunci să-ți placă

să spui cum poate-un suflet să se ‘ncuie într’ăști copaci? Și din prinsoarea lui mai e putință de-a scăpa, sau nu e?”

Suflat-a trunchiul tarc-atunci, și-a lui suflare ‘n glas se ‚ntoarse spre-a ne spune și-așa ne-a zis: — „Pe scurt o să vă spui.

Pe-un suflet mânios, când își răpune el singur al său trup ce-i fu copacul, Minos, aci ‘ntr’a șaptea gură-l pune.

El cade ‘n crâng, nu unde i-ar fi placul, ci-acolo unde-l asvârli destinul, și-aci ‘ncolțind, ca ‘n brazda lui alacul,

vlăstar el crește și devine spinul pe care-l pasc Harpiile de foi și-i dau dureri, dar și durerii-alinul.

Ca și-alții-ale lor spolii, așa și noi căta-le-vom, dar nu spre-a fi ‘mbrăcate, că-i just să n’ai ce singur îți despoi.

Aici le vom târî și spânzurate în crâng le vom avea, oricare ins de propriu-i trunchi al umbrei turmentate.”

Noi stam mereu la spin, cu capu ‘ntins, crezând că vrea și-altce să ne mai spună când făr de veste-un sgomot ne-a surprins

ca și pe-acei ce simt ca pe-o furtună venind mistrețu ‘n partea pe-unde stau și-aud și câini și crengile cum sună,

și iată ‘n stânga doi care-alergau și goi și sfâșiați, fugind orbește că ‘n crâng ei orice piedic’o sfărmau

iar cel gonit: — „O, moarte-acum, sosește!” Dar celălalt, crezând că poate calcă prea ‘ncet: — „O, Lan’, așa de voinicește

tu n’ai fugit la Toppo ‘n joc de halcă». și poate-apoi, nemaisuflând ușor, făcu un grup din trupul său și-o salcă.

Ci ‘n urma lui tot câmpul fu un nor flămând de negre și do iuți cățele, părând ogari scăpați din lanțul lor.

Sărind au rupt bucăți și bucățele cu dinții ‘n cel ce-ascuns în salcă fuse și triste membre-au dus în guri cu ele.

M’a prins atunci de-o mână și mă duse Virgil la salcia ce ‘n zădar plângea prin crengi pe care sânge-acu le-umpluse.

— „O, Iacob da Sanct Andrea — el se bocea — Știai, că ‘ntrând în mine, tot te ‘nhață, de-ai fost trăind mișel, ce-i vina mea?”

Când ferm îi stete-apoi Virgil în față: — „Tu, cel ce printre-atâtea răni cumplite și plâns și sânge scoți, c-e-ai fost în viață?”

Iar el atunci: — „Oh, suflete venite ca să vedeți măcelul de rușine prin care-atâtea foi mi-au fost răpite,

să le-adunați sub tristul trunchi sub mine. Eu fui din urbea, cui Botezătorul schimbatu-i-a patronul prim cu sine,

de-aceea primul cu-arta sa dă zorul s’o bântue mereu; și-un rest ferice de nu i-ar fi păstrat pe-un pod poporul,

acei ce-o reclădiră ‘n vremi propice pe spuza dânsei, după Huni rămasă, degeab’ar fi muncit ca s’o ridice.

Eu furci mie-mi făcui în propria casă.”

Cântul XIV

Cercul al șaptelea: Brâul al treilea. Violenți împotriva lui Dumnezeu. Capancu Origina râurilor din Infern.

Acele risipite foi le-am strâns și ‚mpins de-a locului natal iubire le-am dus sub cel ce-a răgușit de plâns.

De-aci sosim la punctul de ‘ntâlnire cu-al treilea cerc, și unde-apare ‚ntreagă a sfintei vreri o groaznică ‚ntocmire.

Dar lucrul nou mai clar să se ‘nțeleagă vă spui c’am fost pe-un șes, pământul cui oricărei plante viața ‚n el i-o neagă.

expresie măiastră a iubirii de patrie.

cer o ploaie de foc, eternă.

Cunună ‘n jur pădurea o văzui, precum și ea de șanț c ‘nconjurată; și-am stat aci ‘n extremul punct al lui.

Un sterp nisip, uscat și des, s’arată pe ‘ntregul șes, și nn altfel decum ne spune Cato că-l văzuse-odată.

O, sfântă răzbunare, cât acum vei fi ‘ngrozind pe-oricine-i cel ce-aude ce-amare stări văzui și pe-acest drum!

Erau mari gloate-aici de umbre nude și toate-amar plângând cu plânset mare, având, pe cum părea, gradate trude.

Zăceau pe spate-o seamă ‘n nemișcare, și mulți ședeau stârcind făptura toată. Iar alții!n jur fugeau făr’ încetare.

Acei ce fug sânt cea mai mare gloată iar cei ce zac sânt turma mai puțină, ci ‘n schimb ei pot mai maro plâns să scoată.

Și fulgi de foc pe ‘ntregul șes, cu lină cădere ning, și cad cu nescăzut potop ca ‘n Alpi când orice vânt s’alină.

Și-așa precum ningându-i a văzut pe oști la Ind, și Alexandru-odată, ce-ardea mereu chiar și fiind căzut,

deaceea puse-ostașii săi să bată cu tălpile-acel foc, căci se stingea mai lesne-astfel văpaia divizată;

așa sub ei tot șesu-l aprindea ca iasca sub amnar acolea focul etern, și-un chin din două părți făcea.

Și făr odihnă ‘n veci le era jocul sărmanelor lor mâni cari focul nins îl mătură, dar altu-i prinde locul.

Și-am zis: — „Tu, cel ce toate le-ai învins, măestre, afară de cumplita droaie ce stă străjer la zidul cel aprins,

ce mare duh stă fără să se ‘ndoaie, dispreț având și inima semeață, de parcă nici n’ar sta ‘ntr’această ploaie?”

Și însuși el, văzând că-i stau în față și-a mea’ntrebare-a fost de starea lui: — „Eu sânt — strigă — și mort cum fui în viață!

Spetească-și Zevs pe cel din mâna cui a prins un fulger când de-a lui mânie, în ultima mea zi trăsnit eu fui,

spetească-și el, în neagra-i fierărie sub Mont Gibel, pe toți pe câți îi are strigând ca și la Flegra ‘n bătălie:

— „O, dă-mi Vulcane, o, dă-mi ajutorare!” Trăsnească-mă cât vrea, că tot nu-i las, eu tot nu-i las întreaga răzbunare!”

Și-atunci Virgil, cu-atât de tare glas cum nu-l mai auzii: — „Căci nu mai piere și, și-aici, Capanee, ți-a rămas

trufia ta, ți-e și mai grea durere! Căci nu-i alt chin ca furia ‘n focul ei să-ți dea ‘ngâmfării ‘ntreaga caznei fiere!”

Spre mine-apoi mai blând: — „E dintre-acei cari șapte-au mers la Teba ca s’o bată, și-avu și pare-a mai avea, pe zei

și-acu ‘n despreț, cum vorbele-l arată. Dar cum am zis, nevolnicele-i furii podoabă-i sânt, și cea mai meritată.

Și-acum să mergem. Dar să-ți fie-aminte pe-aprinsul prund să nu-ți așezi piciorul, ci tot pe sub pădure-o ia ‚nainte.”

Ajunserăm tăcând unde ‘n priporul pădurii ‘n șes se varsă-un râurel de-a cui roșață ș’azi mă ia fiorul.

Precum din Bulicame curge-acel ce apă ‘n băi stricatelor împarte, așa pe-aprinsul prund curgea și el.

Și fund de piatr ‘avea și de-orice parte și maluri și costiș, și sigur fui că numai el dă drum și mai departe.

— „Din tot ce-aici știut eu îți făcui, de când trecurăm pragul ce nu pune zăgaz nicicând intrării nimănui,

tu n’ai văzut nimic mai de minune — mi-a zis — decât acest izvor prezinte, căci orice foc deasupra lui apune».

Vorbi maestrul meu atari cuvinte; deci îl rugai să-mi dea și-acea bucată de care-mi dete-o poftă-așa fierbinte.

— „Pustie-o țară zace ‘nconjurată de mări; numită Creta — m’a ‘nvățat — supt domnul cui fu lumea mai curată.

Și-un munte, Ida, este ‘n ea bogat în codri mari cândva și ‘n râuri dese, dar astăzi e pustiu ca loc uitat.

Lui Zevs ca leagăn Reea și-l alese și, când plângea, dispuse-a face hui spre-a nu se ști ‚n ce loc îl ascunsese.

Și-un moș stă drept în munte-adânc, a cui spinare-acum îi stă spre Damiete, privind spre Roma ca spre-oglinda lui.

De aur fin e capu-i; piept și spete de-argint curat, iar brațele-i la fel, și ‘ncolo trunchi de-aramă i se dete,

și-apoi în jos piciorul stâng de-oțel, cel drept de-argilă coaptă prin arsură și stă mai mult, demult, numai pe el.

Și-afară de-aur toate-au crăpătură, și lacrimi prin spărturi se destilează cari muntele-l străbat și-unite cură

în Iad aici, și pe-Aheron formează, pe Stix și Flegeton și drum își fac pe strâmtul scoc ce-l vezi, până ‘ncetează

oricare-al lumii scoborîș, și-un lac o balt ‘acolo, ce-i Cocit chemată; dar pentruc ‘o să-l vezi, de aceasta tac.”

Iar eu: — „De e din lumea noastră, tată, pornit acest pârâu, dece pe prund deabia sub ăst pripor numai s’arată?”

Iar el”: — „Tu știi că Iadul e rotund, și-oricât de mult venit-ai tu la vale, mereu la stânga scoborînd spre fund,

tot n’ai trecut întregul roții sale. Deci dacă vei vedea și lucruri noi nu da pe față glas mirării tale!”

— „Dar unde-i Flegeton și Lete-apoi? De-aceasta taci, de-acela spui că-l face acel pârâu făcut de-acele ploi?”

— „Orice ‘ntrebări îmi pui—mi-a zis—îmi place. Ci-al apei roșii curs clocotitor putea din ele pe-una să ți-o ‚mpace,

și vei vedea, dar nu ‚ntr’acest, ponor, Pe Lete-acel ce spală duhuri care spășită-și au și-iertată culpa lor.

Mai zise-apoi: — „E timpul de plecare de-aici acum, și-urmeze-mi pașii tăi. Ăst mal nenins de foc ne dă cărare,

și-asupra lui se sting orice văpăi.”

Cântul XV

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii. Sodomiții. Brunetto Latini. Noua prevestire a exilului lui Dante.

Ne duce-acum un țărm al ăstui scoc, iar fumul din pârâu deasupra-i zace scutind și maluri și-apa jos de foc.

Precum de teama undelor fugace spre ei, între Cassand și Brugg Flamanii fac stavilă ce mării-oprire-i face,

sau cum dealungul Brentei Paduanii le fac ferind și vile și castele, când intră’n Martie-omătul Chiarentanii,

astfel erau făcute-aici și-acele, dar nici înalte-atât, nici groase nu, oricine-a fost cel ce-a clădit la ele.

Era departe ‘n urmă crângu-acu, încât de m’aș fi’ntors, dorindu-l, iară, eu n’aș mai fi văzut nici unde fu,

când duhuri multe ‘n stol s’apropiară și toți, părând c’ar fi cu văz sărac, priveau la noi, trecând, cum într’o seară

cu luna nouă’n mers drumeții fac, sau cum bătrânul croitor când pune în ac un fir, țintit privește ‘n ac.

Privit de-atare bandă prin genune, un duh mă cunoscu, iar el mă prinse de haină și-a strigat: — „Ei, ce minune!”

Iar eu văzând că stă cu brațe ‘ntinse, privii adânc în fața-i coaptă caro n’avea pe chip conture-atât de stinse

spre-a-mi fi’n a-l recunoaște-o ‘mpiedecare, și-atunci, plecat, privii la el mai bine; — „Oh, ser Brunet, ești dumneata, îmi pare!”

— „Să nu te superi, fiul meu, pe mine — mi-a zis apoi — că-și lasă puțintel pe soți, Latini spre-a vorbi cu tine”.

— „Te rog s’o faci — răspunsei eu cu zel — de vrei, voi sta și’n loc, dacă, firește, mă las’acesta, căci eu merg cu el.”

— „O — zise — oricine din ăst stol s’oprește o clipă’n loc, stă’n loc apoi o stană o sută de-ani în ploaia ce-l izbește.

Deci mergi, și’ncet voi merge sub pulpană și’n goan’apoi umplea-voi ăst popas, s’ajung pe cei ce-și plâng eterna rană.”

Eu nu ‘ndrăzneam al văii mal să-l las, să merg la el, dar fruntea-mi sta plecată cu-acel respect ce-umilu-l are ‘n pas.

— „Dar ce ‘ntâmplare — a zis — ce soarte dată te-aduce-aici cât timp mai ai lumină? Și cine-i cel ce drumul ți-l arată?”

— „Acolo sus în viața cea senină pierdutu-m’am — răspunsei — într’o vale, pe când n’aveam etatea încă plină.

De ieri din zori străin luminii sale, pe când eu mă’ntorceam, ăst duh venit-a și-acas’ acum mă’ntorc pe-această cale.”

Iar el atunci: — ,,De-ți vei urma ursita — în dulce (a) viață clar de-am deslușit — nu poți greși al gloriei port — vorbit-a —

și-așa ‘ncurând de n’aș fi fost murit văzând (eu) ceru ‘n cât favor te are la munca ta cu mult te-aș fi ‘ntărit.

Dar neamul cel ingrat și rău și care descins din Fiesole-ab antiquo ține și-acum tot firea ce din munți o are,

cu rău îți va plăti făcutul bine. Dar drept va fi: prin spini cu boab’amară ce caut’un pom cu dulcile-i smochine?

Porecla „orbi” din vechi străvechi le-o dară că-i neam semeț și-avar și plin de ură; de-a ‘lor năravuri vezi de te desbară!

Tu glorie-avea-vei într’așa măsură, căci toți te vor vâna flămânzi cu zor, dar iarba asta n’o s’o aibă’n gură!

Să-și fac’acești mișei nutreț cât vor din înșiși ei, dar cruțe planta viie, de crește vr’una prin gunoiul lor,

a cui sămânță sfânt’o să re’nviie pe foștii-aici de-origină romană, când cuib ajunse-a orice mișelie!”

— ,,Să nu-mi fi fost dorința ‘n totul vană tu n’ai fi fost respins — răspunsei eu — așa’n curând din firea cea umană.

Căci stă și-acum adânc în gândul meu și trist mă face plinul de iubire și scumpu-ți chip patern, când tu mereu,

tu mă ‘ndrumai să tind spre nemurire, și cât îți datorez nu voi tăcea, cât timp voi fi, s’o spui cu mulțămire.

Păstrez și scriu ce-mi spui de soartea mea, spre-a-mi tâlcui ce-alt text în sine ‘mbracă o Doamnă ‚n cer, de-o fi s’ajung la ea.

Ci-atâta vreau să știi curat, că, dacă cu propria-mi conștiință voi fi una, răbda-voi sorții tot ce-ar vrea să-mi facă.

Și poți să știi că nu mi-e nouă-arvuna; deci de-orice-ar fi nimic nu-mi va păsa și poarte-și roata ‘n placul ei Fortuna.”

Virgil atunci s’a ‘ntors spre dreapta sa, privindu-mă și: — „Bine știu s’asculte — îmi zise rar — acei ce știu păstra.»

Dar eu mergeam, dorind să știu mai multe, cu ser Brunetto, și ‘ntrebai ce soți mai are aici, distinse minți și culte.

— „E bine pe-unii să-i cunoști; dar poți să lași pe mulți uitării să-i consume, și-ar fi și timpul scurt să-i spui pe toți.

Pe scurt, au fost toți clerici cu renume și oameni mari din lumea literată, și toți murdari de-acelaș viciu ‘n lume.

Priscian e ‘n rând cu tabăra ‘ntristată și Acursius e, și-aici și pestilența puteai s’o vezi, vr’un dor de-aveai vr’odată

s’o vezi, pe cea ce scoasă din Florența de primul serv și-a dus să-i aibă scrumul din rău întinșii nervi ai săi Vicența.

Mai multe-aș spune, dar de-aici nici drumul nici vorba s’o lungesc eu n’am putință, căci văd pe prund suind de colo fumul:

Vin cei la cari eu n’am îngăduință. Tresoro meu la inimă ți-l puiu că ‘n el trăiesc, și n’am altă dorință.”

Se ‘ntoarse-apoi părând în fuga lui de-acei ce-aleargă spre postavul verde pe câmpul veronez, și-așa-l văzui

cum fuge-acel ce-a ‘nvins, nu cel ce pierde.

Cântul XVI

Cercul al șaptelea: Violenții împotriva firii. Convorbirea lui Dante cu trei florentini. Corupția Florenței. Gerion.

Eram și de-unde-acum s’aude bine căzând ăst râu cum sună ‘ntr’alt ponor ca zumzetul ce-l face-un roi de-albine.

Când iată ‘n goană trei, cu-acelaș zor, s’au rupt, fugând (în pâlc de-o ceată care) trecea prin ploaia asprei cazne-a lor.

Veneau spre noi toți trei cu strigăt mare: — „Ia stai tu cel ce după haina lui din urbea noastră cea coruptă pare!”

O, ce de răni pe trupul lor văzui și proaspete și vechi arsuri și-urgie, încât mă ‘ncrâncen chiar și-acum când spui.

La glasul lor s’opri Virgil, iar mie mi-a zis apoi: — „S’aștepți pe-aceștia trei, și-i demn s’arăți cu dânșii curtenie.

Ba, cred că dacă prin natura ei n’ar ninge-atari văpăi această gură, mai bine-ar fi ca tu să mergi la ei.”

Văzând că stăm, ei iarăși începură anticul plânset, și-ajungând apoi toți trei deodat ‘o roată se făcură.

Și cum pândesc atleții unși și goi, dintâi și timp și potrivită stare, de-a ‘ncepe-a se ‘mpumna și-a-și da război,

așa rotea, cu fața fiecare spre mine-astfel că gâtu ‚n sens contrar de-al tălpilor făcea a sa cărare.

— „Și-obrajii stinși și arși și-ăst loc amar de-ți fac de noi o scârbă care ntrece chiar mila ta — mi-a zis un ins — măcar

măcar a noastră faim’ atunci te plece să spui ce om ești tu, că viu te ‚ncrezi prin lumea morții-așa veghiat a trece?

Acest pe urma cui rotind mă vezi, murdar și fără păr cum e cu totul, avu mai mare rang de cum îl crezi.

El Guido Guera e, și-a fost nepotul Valdradei celei bune, și ‘ncercată și spad’ avu precum avu și votul.

În dosul meu țărâna e călcată de Teghiaiu Aldobrand, cui trebuia mai multă să-i fi dat voi cinste-odată.

Iar eu ce-mi duc cu-aceștia crucea mea sunt Iacob Rusticuci și-mi fu pierire mai mult decât orice nevasta rea.”

Să fi putut avea de foc scutire, săream la ei acolo ‘n flăcări drept, că-mi da maestru ‘ntreaga sa ‘nvoire;

cum îns’aveam numai arsuri s’aștept, învinsă-mi fu de frică bunavrere ce dornic mă făcea să-i strâng la piept.

— „O, nu dispreț — răspunsei — ci durere de starea voastră m’a cuprins deodată și mult va fi până s’o simt că-mi piere,

de ‘ndată ce-acest domn al meu și tată cuvinte-a spus din cari văzut-am bine că oameni demni, cum voi sânteți, s’arată.

Din țara voastră-s eu; și-a’voastre pline de faimă nume-oricând le-am onorat și scrise port a’voastre fapte ‘n mine.

Eu las pelinul și dulci poame cat, de-un duce-adevărat promise mie, ci ‘ntâi până la centru-o să străbat.”

— „Mult timp în membre sufletul să-ți fie stăpân — mi-a zis alt duh — și-așa cum vrei să lași pe urm’o faimă ‘n lumea vie,

mai dă Florența și-azi ca deobicei valori în fapte și ‘n deprinderi bune, ori totu-i azi gonit din sânul ei?

Căci nou sosit la plâns aci ‘n genune Vilhelm Borsiere-atâta de nesiguri ne face-a fi, și triști, cu ce ne spune.”

— „Poporul nou și iuțile câștiguri te fac fără de cumpăt și ‘ngâmfată, Florențo, ‘ncât te sbați acum în friguri!”

Așa vorbii cu fruntea ridicată. Și-acum toți trei priveau așa ‘ntre sine cum faci privind spre-o vorb’adevărată.

— „De-ți este lesne-oricând atât de pline răspunsuri — ei mi-au zis — să dai oricui, ferice tu, că spui ce știi că-i bine.

Iar dac’o fi să ieși din locul bui și-ai iarăși să revezi frumosul soare, când drag ți-o fi să zici de Iad: eu fui!

fă și de noi cuvânt printre popoare!” Și, cercul rupt, în graba de-a se duce păreau toți trei cu aripi la picioare.

Nu poate-atât de iute-un om s’apuce să zic’ Amin, cum ei ne-au și apus, deci binevru să plece și-al meu duce.

Iar eu urmai, și nu mult drum ne-am dus, și-urla de-aproape-atât ăst râu la vale, că nu ne-am fi auzit ce ne-am fi spus.

Precum din Monte Viso apei sale dintâi spre Ost își taie curs acel pârâu ce ‘n stânga pe-Apenini ia cale

și ‘n munți numit e Aquacheta el nainte-a ca s’ajungă pe câmpie spre-a fi la Forli-apoi numit altfel,

căzând din Alpi pe-o râpă, cea pustie din sus de Benedict, unde-ar putea să fie-azil deajuns și pentr’o miie,

așa căzând din ruptul mal vuea și-acoalea cursul tulburei vâlcele că ‘n scurtă vreme-ai asurzi de ea

O sfoar’aveam în jurul coapsei mele pe-atunci și eu, și-ades cu ea crezui să prind pantera cu pestriță piele.

Întreag’acum din jur mi-o desfăcui, așa precum Virgil avut-a dorul și-apoi, făcută ghem, i-o ‘ntinsei lui.

Spre dreapta ‘ntors cu ea conducătorul, și nu departe de prăpastie stând în negrul hău supt el îi dete sborul.

Ieși-va lucru nou, gândeam, firește la noul semn, la care-atent fusei cât stă Virgil de-atent și-l urmărește;

ah, ce precaut cat’ a fi cu-acei cari văd nu numai fapta cea de-afară ci-adânc pătrund cu mintea și ‘n idei!

Iar el mi-a zis: — „Curând o să răsară ce-aștept aici, și ce visezi tu ‘n tine vederii tale ‘ndat’ o să-i apară.”

Cât poți, când pare-un adevăr, creștine, c’ar fi minciună, tu să-l taci mereu, căci făr’ de vină poți păți rușine —

ci-aici nu pot să tac, și iată eu, creștine, jur pe-aceast’a mea cântare, și-așa precum o lungă viață-i vreu,

că ‘n negrul aer gros văzui c’apare plutind ceva, de jos, cumplit deajuns să tulbure pe-un om oricât de tare;

precum se ‘ntoarce-acel ce s’a scufuns ca s’o descurce-ancòra când se prinde de stânci ori de-alt vr’un lucru ‘n mare-ascuns,

se ‘nfige ‘n tălpi și ‘ntreg în sus se ‘ntinde.

Cântul XVII

Cercul al șaptelea: Brâul al treilea. Violenții împotriva artei. (Cămătarii. Monstrul Gerion.)

Vezi monstrul cel ce coada și-o ascute, spre-a trece munți și-a sparge-orice tărie; o, vezi pe cel ce ‘ntreaga lume-o ‘mpute!”

Așa ‘ncepu Virgil să-mi spuie mie, iar fiarei printr’un semn i-a spus: — „Să sui”, la drumu-acel de piatră ca să vie.

Și-acel scârbos al fraudei chip, văzui c’a scos, venind, întregu-i trunchi afară, dar nu și-a tras pe mal și coada lui.

Un om în toate just putea să-ți para din tot aspectul blândei sale fețe, ci șarpe ‘ncolo ‘ntreg această fiară.

Flocoase două brânci și nodulețe avea pe piept, pe coaste și pe spate, și multe-apoi rotițe ‘n mii de fețe.

Tătarii-ori Turcii ‘n firul ce se bate și ‘n cel urzit n’au scoarțe mai cu flori; nu țese-Arahne-urzeli mai delicate.

Precum la mal stau luntri uneori c’un cap pe prund, iar altul le plutește, sau cum la Nemții cei îndopători

castorul stă gătit de-a prinde pește, așa la malul trist ce ‘ncunjura prundișul ars sta fiara ce ‘ngrozește.

Întreaga coadă ‘n gol și-o flutura, în sus sbătându-și furca ‘nveninată ce-asemeni scorpiei ac în vârf purta.

Virgil atunci mi-a zis: — „Acum ne cată puțin să ‘ntoarcem calea noastră până la fiara rea cc-acolo stă culcată.”

În jos luând deci calea pe-altă mână, distând de mal cam zece pași ne-am dus, spre-a fi feriți de foc și de țărână.

Când fui ajuns la ea, văzui mai sus, dar nu cu mult, un stol de umbre care ședea pe lâng’abis, în ploaie pus.

Și-a zis Virgil: — „Spre-a ști deplin ce are în ea și-această tind’a văii, du-te la ei — mi-a zis — și vezi-le-a lor stare.

Dar scurte fie-ți vorbele ncepute. Eu pân atunci pe monstru am să-l fac spătoasa ceaf’ a lui să ne-o ‘mprumute.”

Deci singur eu prin cel din urmă sac al văii-a șaptea mersei așa-dară la triștii-aceia cari-acolo zac.

Prin ochi svâcnea durerea lor afară; iar mâinile, drept scut, mereu le mișcă de-aprinsa țărnă jos, iar sus de pară,

cum face vara cânele morișcă acum din labe, acum din botul lui, când muște ori purici ori tăuni îl pișcă.

La mulți privirea țintă mi-o ținui pe-obrajii copți de crâncena lor plagă și nu-i puteam cunoaște, dar văzui

că toți aveau la gât câte-o desagă, distincte-avându-și semnul și factura, iar ei păreau c’o sorb din ochi de dragă.

Și, cum purtam rotind căutătura, văzui pe-un galben sac ceva ce-avea de-albastru leu și chipul și statura.

Și-urmând mereu cu cercetarea mea, văzui pe-alt duh c’o pungă purpurie și-o gâscă albă ca de unt pe ea.

Și-alt duh, c’o scroafă grasă și-azurie pe albu-i câmp semnat avându-și sacul: — „Ce faci — mi-a zis — tu ‘ntr’astă colivie?

Hai pieri! Și viu de-ți faci pe-aicea placul, să știi de-al meu vecin Vitalian că ‘n stânga mea aci-și va face veacul.

Aci ‘ntre Florentini sânt Paduan și-mi urlă toți de m’asurzesc cu glasul: O, de-ar sosi eroul suveran

cu punga cu trei țapi!” Și ‘ntoarse pasul și scoase limba din strâmbata-i gură cum face-un bou când dă să-și lingă nasul.

Eu fric’având că stând peste măsură mâhnesc pe-acel ce-a zis să fiu grăbit, lăsai această trist’adunătură;

pe duce mi-l găsii acum suit pe largul spate-al fioroasei bale și-a zis: — „Acum fii tare și (oțelit).

Pe-asemeni scări vom merge-aici la vale! Voi sta ‘ndărăt, ca ‘n față-mi să te țin spre-a nu te-atinge-otrava cozii sale.”

Cum cei ce-s prinși de friguri când le vin fiorii răi și-au unghii ‘nvinețite, văzând și-o umbră ‘nghiață pe deplin,

așa fui eu la vorbele rostite, dar și rușine-avui și fui ca sluga cu bun stăpân când dă porunci răstite.

Pe-acele spete largi sării cu fuga și — „strânge-mă la tine” — am vrut să spui, dar nu-mi ieși, cum vrui să-mi iasă ruga;

dar el, pe care scut eu mi-l avui mai sus, m’a prins în brațe-al meu părinte de’ndată ce suit pe fiară fui.

Și-a zis: — „Acum, Gerione, ‘nainte! Largi cercuri fă și lin îți fie jocul și noua ta povară-ți fie-aminte!”

Precum din mal o luntre-și scoate ciocul și ‘ncet se dă ‘ndărăt, așa făcu și când simți că-i larg în juru-i locul:

întoarse coada unde capu-i fu, mișcând cu ea, ca și-un țipar, și-o ‘ntinse și vânt sub el cu labele bătu.

Mai mare-o spaimă nu cred eu că-l prinse pe Faeton când frânele scăpat-a și cerul, precum vezi și-acu-l aprinse,

nici când Icar sărmanii ‘nfierbântata de pe-aripi ceara și-o simțea că-i pică și — „rău ții drumul” — tatăl i-a strigat,

decât a mea, când mă văzui, adică, că stau în aer, de-orice parte ‘n gol, și-afar’ de fiară nu mai văd nimică;

dar ea plutește lin, făcând ocol, scoboară ncet, dar nu-i simțeam plutirea decât de jos și n față-un vânt domol.

Subt noi la dreapta s’auzea vuirea cumplitei guri făcând un sgomot mare deaceea ‘n jos plecai puțin privirea,

și-abisul mă ‘ngrozi cu mult mai tare, căci urlete-auzii, văzui și focuri și ‘ntreg mă strânsei ghem de spaimă mare.

Ce-ascuns fu ‘ntâi văzui apoi pe-alocuri precum roteam trecând prin mari orori ce ‘ntruna tot sporeau din mii de locuri.

Ca șoimul stând pe-aripi mult timp aori, nevrând nici paseri nici momeli, și face să-i strige-al său stăpân: — „Acum scobori!”

Se lasă ‘ncet și sboară făr ‘de pace în sute de rotiri, departe-apoi de domn s’așază mânios și tace;

în fund astfel Gerion pe-amândoi sub poalele înaltei râpi ne puse și-abia simțind că-i descărcat de noi

ca și-o săgeată de pe arc se duse.

Cântul XVIII

Cercul al optulea: Bolgia întâia și a doua. Pezevenghii, seducătorii de femei și înșelătorii. Lingușitorii.

Un loc e ‘n Iad, Văi-rele se numește de piatră ‘ntreg cu față ruginie, cum e și ‘naltul mal ce-l cercuește.

În centru-acelui blăstăm de câmpie căscat se vede-un puț și larg și-afund al cărui chip la timp îl voi descrie.

Iar spațiul cât rămâne-i loc rotund cât e ‘ntre puț și râpa asta mare și ‘n zece văi se ‘mparte ‘ntregu-i fund.

Precum e locul unde spre-apărare a zidului se văd pe sub castele un șanț urmând pe-alt șanț în număr mare,

așa erau făcute-aici și ele. Și-așa cum vezi și punți care să treacă pe-alt mal, din pragul ăstor citadele

asemeni punți din poala stâncii pleacă și peste gropi și valuri necurmat merg până ‘n puț ce rupte ‘n el le ‘nneacă.

În locu-acesta ne găsirăm când ne-a scos Gerion de pe el; și ‘n cale porni Virgil spre stânga, eu urmând.

Văzui la dreapta alte stări de jale, și cazne nouă și călăi de-alt soi ce-umpleau această cea dintâie vale.

Mișeii ‘n fund veneau, cu toții goi, spre noi din centru văii-un stol; de-afară alt stol, dar mai grăbit, în rând cu noi.

Precum pentru ‘mbulzeală mult aflară Romanii-un mod de-a circula pe punte în anul jubilar și-așa așezară

să aibă toți, pe-o lăture — a lor frunte spre Sanct Angelo câți spre dom mergeau, iar pe-altă parte-acei ce merg spre munte.

Și draci cu coarne bice lungi aveau, în multe părți pe negrele colnice, și-amar din dos cu bicele-i băteau.

Vai, cum săreau de iuți să se ridice la ‘ntâiul bici, și n’așteptau să-i bată al doilea rând și-al treilea rând de bice!

Precând mergeam îmi fu întâmpinată de-un ins privirea, și-am strigat grăbit: — „Nu-l văd pe-acesta azi de ‚ntâiaș dată.”

M’oprii deci să-l privesc și s’a oprit Virgil și se ‘nvoi pe plac să-mi facă, puțin să mă și ‘ntorc cu cel lovit.

Iar el credea că mi s’ascunde dacă va sta cu capu ‘n jos, ci-i fu ‘n zădar, căci zisei eu: — „Tu, cel ce ochii-și pleacă,

de nu ești dintre-acei ce-ades îți par, tu ești Caccianemic, ești el, firește, dar ce te-a ‘mpins aci ‘ntr’atât amar?”

Iar el: — „Nu-ți spui cu drag. Dar mă silește cuvântu-ți clar ce-așa de dulce-mi sună și prima viaț’a noastră-mi amintește.

Marchizului, oricum ar fi să spună vr’un svon scornit, fui eu care i-am dus să-i facă voia sora mea cea jună.

Nu-s singur Bolognez sub bice pus, ci-i plin ăst loc de ei, de-atâta ginte, încât din Reno la Savena nu-s

deprinși atâția sipa să cuvinte. De vrei dovezi și-un fapt ca să-ți explici: cumplita-ne sgârcenie-ți fie-aminte.”

Pe când vorbea astfel îi dete-un bici, strigând, un drac: — „Hai, lotrule, odată, că nu-s femei să poți să vinzi și-aici.”

Plecai apoi și-ajunsei pe-al meu tată, și ‘n scurtă vreme-acolo ne găsirăm pe unde-o stâncă e din mal plecată,

și ‘ntorși la dreapta lesne o și suirăm și-așa plecând pe-a dânsei crestătură din Iadul de deasupra noi ieșirăm.

Iar când am fost și unde-i o spărtură spre-a face celor biciuiți un drum prin ea, — „Să stai — mi-a zis — și ia ‘n căutătură

și pe-alte duhuri cu pornire rea, a căror față (căci veneau mânate cu noi în rând) tu n’o putuși vedea.”

Și stând pe pod vedeam nenumărate cirezi venind spre noi din punct opus gonite-amar cu biciul dela spate.

Și, fără să-l întreb, Virgil mi-a spus: — „Privește-acum pe-acel semeț, pe care durerea sa de-aici nu l-a răpus,

păstrând și ‘n chin regească ‘nfățișare! Stăpân ajunse-al lânei aurei în Colchis el, prin sil’ ori înșelare.

Trecând prin Lemno ‘n urma vremii-acei când și-au ucis lipsitele de minte pe-ai lor bărbați impiile femei,

și-aici prin daruri și prin dulci cuvinte seduse pe Hipsifela, pe-aceea ce pe-alte toate le minți ‘nainte,

și, grea cu el, lăsă apoi femeea. Această culpă-i dă acest flagel și-și ia pedeapsă și pentru Medeea.

Cu el merg răii ce-au sedus la fel, destul îți fie-acum vederii tale și-acest ponor și cei ce plâng în el.”

Eram acum pe unde ‘ngusta cale trecea pe-al doilea val ce e picior al punții ce-i din cealaltă vale.

De-aici noi auzeam într’alt ponor cum gem mișeii și pufnesc pe gură și-și bat cu palma scăfârlia lor.

Pe râpi era depus un strat de sgură de-un abur puturos ce-adâncu-l scoate, și-i ochilor un chin și ‘n nas tortură,

iar fundu-atât de-adânc că nu se poate vedea, decât urcând al punții dos de unde-i steiul culme-a bolgii toate.

Ajunși și-aici văzui în bolgie jos popor scufuns într’un noroi în felul acelui sterc ce din privăți e scos.

Pe când priveam și-un duh îmi fuse țelul, cu-atâta glod pe cap că n’avui fel să știu de-i preot ori mirean mișelul.

— „Dece te ‘nholbi mai mult — îmi zise el — decât la alți îmbălegați, la mine?”

— „Mai mult, căci te-am văzut de nu mă ‘nșel

cândva cu păr uscat — i-am zis — știu bine, și ești Interminei din Lucca tu, deaceea mă și uit mai mult la tine.”

Cu palmele-atunci tigva și-o bătu: — „Mă ‘nfund ‘aici ce-am lingușit cu gura că ‘ntr’asta, limba făr ‘de trudă-mi fu.”

Maestrul meu apoi: — „Căutătura ți-o fă puțin mai cătr’adânc țintită să poți vedea cu ochii-acum făptura

murdarei slujnici, cea ce despletită, se scarpină cu unghii ‘mbălegate acum stând dreaptă’n sus, acum stârcită.

E Tais, cutra, celei ce ‘ntrebate de-amant: „Am grații mari că ți-am făcut ăst dar?” i-a fost răspunsul: — „Minunate!”

Și ‘ntr’ăst ponor destul e ce-am văzut.”

Cântul XIX

Cercul al optulea: Bolgia a treia. Simoniacii. Papa Nicold al III-lea. Violenta invectivă a lui Dante împotriva papilor simoniaci.

O Simon Mage, o, bieții tăi ciraci! Voi sfinte bunuri ce se cad unite cu sufletele bune, voi rapaci

le vindeți, pe-aur și pe-arginți lotrite! De voi acum trompeta mea să sune, fiindc’al treilea sac pe voi vă ‘nghite!”

Acu’n vecinul loc de-amărăciune urcați eram pe-a stâncii acea parte ce-i punctul cel mai nalt peste genune.

Supremă minte! o, câte-arăți tu arte și’n cer și pe pământ și-aici afund și cât de drept a ta putere’mparte!

Văzui c’avea și’n coaste și pe fund murdara stâncă găuri, pe-o măsură la fel de largi și-având gârlici rotund.

Mai largi sau strimte nu mi se părură decum în mândrul San-Giovanni-al meu ca locuri de botez căldări făcură,

din cari, nu-i mult de-atunci (și-o spun că vreu să’nlătur svonul fals) văzând că moare un prunc în ca, am rupt pe una eu.

Din orice groap’ un rău scotea picioare mai până’n șold pe gura văgăunii, dar trupu ‘nfipt îi sta’n ascunzătoare.

Și toți cu arse tălpi cum sânt tăciunii, așa-și sgârceau tot trupu-acești mișei încât să rupă orice sfori și funii.

Precum pe-obiectul uns cu vr’un ulei vezi flacăra dealungul lui cum fuge, așa sbura un foc pe tălpi la ei.

— „Ce duh, maestre, este-acel ce muge mai rău decât al văii’ntreg popor, și-o mult niai roșie flacără-l și suge?»

Răspunse el: - „De vrei să te scobor pe coastă’n vale, unde-acela zace, vei ști din gură-i crima lui și-a lor.”

Iar eu: — „Mi-e bine tot ce ție-ți place, tu domn îmi ești și știi ca nu m’abat, din vrerea ta și știi și ce se tace.»

Deci sus pe-a patra coamă ne-am urcat și ‘ntorși ne-am scoborît, pe mâna stângă spre fundu-acel și ‘ngust și ‘nscorburat.

Nici nu’ncetă pe șoldu-i să mă strângă maestrul meu pân’a sosit la cel ce-avea din tălpi așa de-amar să plângă.

— „Oricine-ai fi, tu suflet trist ce-astfel ca paru ‘nfipt, te sbuciumi din călcâie, vorbește-mi dacă poți,» strigai spre el.

Și-am stat ca și-un duhovnic ce mângâie pe-un ucigaș perfid, ce’n groapă-i stând, îl chiamă iar, ca moartea s’o mai mâie.

Iar el strigă: — „Sosești așa curând? Sosești tu, Bonifaciu? Așa-dară minți scrisoarea ‘n ani, mai mult spunând!

Ești și sătul de-a veri ce te’ndemnară să nu te temi prin fraud’a fi ‘nsurat cu mândra doamnă ca s’o faci de-ocară?” Și-atunci, cum stă și-acel ce-i rușinat că n’a ‘nțeles ce i s’a spus și care nu știe ce răspunde, astfel am stat.

Dar Domnul meu: — „Să-i spui făr’amânare: nu-s eu, nu eu pe care-l crezi că vine”, și-am spus precum ceru; și mult mai tare, strâmbându-și toate-ale lui arse vine oftat-a duhul din adâncul lui și-a zis plângând: — „Ce vrei atunci cu mine?

De-ți e dorința ta să știi ce fui și numai ea pe-aceste râpi te-alungă, să știi că marea mantie-o avui

și-aeve-al Ursei pui, o mână lungă și-așa de-avid să-mi văd ursoii grași că banii strânși m’au strâns aici în pungă.

Sub capul meu prin crăpături sânt trași câți, papi fiind, făcut-au simonie, și-adânc căzuți acolo sânt rămași.

Cădea-voi jos și eu când o să vie acel ce tu-mi păruși, când iute-acel cuvânt, dac’ai sosit, ți-l spusei ție.

Dar stau de timp mai mult arzând ăstfel și ‘nfipt cu susu’n jos, decât în țapă va sta cu tălpi roșii-acoalea el,

că’n urmă-i vine din Apus un papă, mai plin de crime ‘n loc fără-de-lege, și’n locul meu și-al lui el s’o ‘ncapă,

un nou Iason, căci banii-l vor alege, și cum cu-acela moale domnu-i fu, așa va fi cu el al Franței rege”.

De-a fost prea aspru-al meu răspuns acu nu pot să știu, dar știu c’atare-mi fuse: — „Ia spune mie, ce comori ceru

al nostru domn lui Petru când îi puse în mână cheile spre-a-i da domnia? Urmează-mă!” și-altce nimic nu-i spuse.

Iar Petru și-alții, darul apostolia în locul celui ce’n Cocit azi zace, ce bani cerură ei dela Mathia?

Rămâi deci unde ești, că bine-ți face! iar banii pungășiți păstează-i bine, căci ei făceau să nu lași Franța ‘n pace.

Și dacă n’aș purta și-aici în mine respect de-acele chei pe cari Prea Sfântul a vrut să i le porți trăind, cu tine

mi-ar fi acum cu mult mai crud cuvântul! Căci voi, de-avari, dați crimei privilegii strivind pe buni și-umplând de răi pământul.

Pe voi, pe papi, vă vede’n cartea legii Ioan în chipu-acelei mari mișele ce sta pe ape și curvea cu regii,

și-avea și șapte capete, și’n ele și’n zece coarne (vlaga) înnăscută, cât timp al ei bărbat fugea de rele.

Din bani Dumnezeirea vi-e făcută! Și ce-i un biet păgân? Nimic, vezi bine, căci el ador’un zeu, dar voi pe-o sută!

A câtui rău izvor fu, Constantine, nu ‘ncreștinarea ta, ci darul care făcu bogat pe-un prim Păstor prin tine!»

Și’n timp ce-i recitam atari tropare, mustrare-a fost, știu eu, ori furia lui, din labe el sbătea cumplit de tare.

Cu-aceste vorbe cred că eu plăcui maestrului, căci el zâmbind îmi prinse mustrarea ‘n care-așa de sincer fui.

Deaceea el în brațe mă cuprinse și, sus când fui povară mâinii sale, sui pe drumul pe-unde ‘ntâi descinse.

Și netrudit de-a mă ținea pe cale la piept, încet pe arc’ apoi m’a scos pe drumu-acestei văi spre-a cincea vale.

Blând puse-acoalea sarcina sa jos pe rupte și-aspre stânci, pe unde cale nici caprele n’ar face-o bucuros.

De-aici apoi văzui într’altă vale.

Cântul XX

Cercul al optulea: Bolgia a patra. Ghicitorii.

De-o nouă caznă-mi cat ‘ a face rime spre a da subiect, din lumea cea’nnecată cântării douăzeci a părții prime.

Întreag’aveam atenția mea’ndreptată ca până’n fund să pot vedea ‘n genune și’n cât amar de plâns era scăldată.

Și-un neam văzui, plângând cu-amărăciune, și-umbla’n tăcere prin rotunda vale, și ‘ncet cum merg cei vii în procesiune.

Și dând vederii-o mai departe cale, ciudat sucit pe-oricare-aci-l văzui cu ‘ntregul trunchi din gât până sub șale,

spre spate având întoarsă fața lui. Deandosul ei deci trebuiau să vie, că’n față văzul stins era oricui.

Se poate, zic, c’ar fi paralizie prin care-un om atari suciri să pață, dar n’am văzut și nici nu cred să fie.

Socoți, de-o vrea Cel sfânt să prinzi în viață din cântul meu, creștine, o ‘nvățătură, putut-am eu să am neplânsă față,

văzând de-aproape-a omului făptură strâmbat ‘astfel că plânsul lor curgând din ochi trecea pe buci prin crăpătură?

Proptit de-un colț al stâncii aspre stând am plâns, și-am plâns până ce bunul tată — „Mai stai — mi-a zis—cu alți nebuni în rând?

Ți-e mila viie-aici, când ți-e ‘ngropată. Căci cei mai mari mișei sunt cei ce au murmur când văd divina judecată.

Sus, capul sus! și vezi pe-Amfiarau pe cel ce-l înghiți pământu’n fine la Teba’n șes, iar oștile-i strigau:

— „Dar unde alergi acum, și ce-i cu tine?” dar ol s’a tot scufuns până căzu la Mi nos cel ce ‘nhață pe-orișicine.

Și vezi că piept din spete-aici făcu: prea mult să vază ‘n față sa el vruse, deci umblă’ ntors și’ntors vede-acu.

Tiresias vezi-l cel ce-odată fuse femeie-atunci când din bărbat schimbată el membre-atari ca și-o femeie-avuse,

și-avu dintâi c’un băț din nou să bată din nou doi șerpi cum dragostea-i unește și iar primi făptura sa bărbată.

Cu spatele de burtă-i se proptește Aruns acel ce’n munții Luni, pe-unde valeanul Cararez cu greu plivește,

un pustnic stete-al peșterii afunde de marmură, și larg avu spre mare și larg deplin spre cer, în zare-oriunde.

Cu părul despletit pe sânu-i care tu nu i-l poți vedea acum, căci el și tot ce-i păr pe ea dincolo-l are,

ea Manto fu, pribeaga fără țel ce’n locul meu natal în urmă stete, deaceea vreau s’asculți aici nițel.

Când tatăl ei sfârșitu-obștesc și-l dete și sclav’ ajunse patria lui Bac, fu lung prin lume-alergul ăstei fete.

În mândra-ne Italie zace-un lac dincoace de Tirol, și ne formează hotar de cătră Nemți, numit Benac.

Mai mult de-o miie de-ape ce brăzdează din Garda ‘n Val Camonica Peninul aceste toate ‘n zisul lac stagnează,

și-un loc e’n lac unde-ar putea vecinul pastor al Bresciei conveni cu cel ce e ‚n Verona, ca și cu Trentinul,

Peschiera stă, frumos și bun castel la râpa cea mai scund ‘a astei ape, și ține ‘n frâu pe Bergamasci cu el,

pe-aici apoi prisosul cât nu ‘ncape în lac, își rumpe peste mal un vad, ca râu cătând pe verzi câmpii să scape.

Dar apele-i de ‘ndat’ apoi ce cad cu nume Mincio, nu Benac, scoboară și-așa se varsă la Governo ‘n Pad.

Nu curge mult și-ajuns pe locuri șese se ‘ntind lățite ‘ntr’o mocirlă lată ce-aduce vara multe boale-adese.

Trecând pe-acolo deci cumplita fată pământ uscat văzu’ntr’acel nămol și’n el nici om nici holdă sămănată;

și-aici, fugând de lume cu-al ei stol de servi, urmându-și trista ‘nvățătură, trăi, lăsând acolo trupu-i gol.

Răzleți de primprejur apoi umplură plugari ăst loc ce’n smârcul său cel lat avea ‘mprejur firească ‘ntăritură,

și făr’al sorții semn ei nume-au dat cetății lor clădite pe-oseminte ca fetei cei ce’ntâi pe-aici a stat.

Și mult îi fu poporul, mai nainte de-a fi de Pinamont cu ‘nșelăciune credulul Casalodi scos din minte.

„Deaceea-ți spun, că dac’ar fi să-ți spună că alte-origini are-al meu pământ, să poți minciunii-un adevăr opune.”

Iar eu: — „Ce-ai spus, maestre, mi este sfânt, și-al tău cuvânt tărie-a prins în mine, ca praf mi-ar fi oricare-un alt cuvânt

Dar vezi și-mi află’n neamul care vine vr’un vrednic de văzut și mi-l arată, căci tot ce vreau aceasta e, știi bine.”

Iar el: — „Acel cu barba răsfirată pe spete a fost — când Grecia ‘n greul pas de-ai săi bărbați era despoporată

așa c’abia copii i-au mai rămas — augur, și-a dat cu Calcas semnul care porni din Aulida primul vas.

Eurifil se numea, și ăst nume-l are în naltu-mi cânt unde de dânsul spui tu-l știi, că-mi știi întreaga mea cântare.

Cel slab în șale-așa că parcă nu-i, e Scot și ‘ntr’adevăr avu putința să ‘nșele lumea cu magismul lui.

Guido Bonat își plânge-aici știința, și-Asdent ce-acum să fi rămas la piele și sfori ar vrea, ci-acu e’ndarn căința.

Vezi tristul stol cari au fugit de-andrele, de fus și gheme și-au prostit creștinii fierbând și ierburi și’nvârtind ulcele.

Dar haide-acum! Între-ambele confinii a ‘celor două lumi ni se scufundă în mare sub Sevila Cain cu spinii.

Și-apoi, ieri noapte luna fu rotundă și nu uita că zarea ei te-a prins și bine aori în silva ta profundă.”

Așa-mi vorbea, iar noi mergeam întins.

Cântul XXI

Cercul al optulea: Bolgia a cincea. Cei care își însușesc banul obștesc. Amenințările diavolilor. Umorul dantesc.

Din punte ‘n punte-așa trecurăm noi vorbind de multe câte-aici îmi cată să nu le cânt, și ne-am oprit apoi

pe-al punții vârf, ca bolgia ‘nvecinată și-alt plâns zadarnic să-l vedem acum, și-o și văzui nespus de ‘ntunecată,

într’al Veneției arsenal precum fierbând vezi iarna smoala cea tenace spre-a unge luntrii ce-au crăpat pe drum

și nu mai pot pluti, așa că-și face ici unul vasul nou și ‘nfundă stupă prin coaste celui mai puțin dibace,

și-aici la proră dreg, dincoa’ la pupă, cioplesc lopeți și funii-și fac, și sparte vântrele de catarg cârpind le-astupă;

așa prin vrerile divinei arte, dar nu prin foc, o smoală jos fierbea, umplând de vâsc tot malul de-orice parte.

Vedeam că e, dar nu vedeam în ea decât numai bășici de forfot pline, când ea ‘n umflare-i răsuflând cădea.

Pe când steteam atent să văd mai bine, — „Ia vezi, ia vezi,” strigând conducătorul m’a tras, de unde stam, grăbit spre sine,

și-asemeni unui om mișcai piciorul când nu s’oprește-a ști ce lucru-i cere să fug’astfel, căci spaima-l ia cu zorul,

și-așa fugind întoarce-a sa vedere; și ‘n dosul nostru eu pe stânci văzui un negru drac fugind din răsputere.

Ce chip cumplit avea, e greu să spui, și cât de fioros era ‘n mișcare cu ‘ntinse aripi și iute ‘n mersul lui!

Cu umeri nalți ca niște țepi și care purtau călare-un păcătos pe ei, ținut de pulpi cu bine ‘nfipte ghiare.

— „Să-l dați, ai punții noastre-ortaci ai mei adânc pe-un om fruntaș din sfânta Zită, iar eu mă ‘ntorc s’aduc și pe-alți mișei

în urbea lor că-i bine garnisită. Și toți pungași, afară de Bontur, din „nu”, pe bani fac „da”, într’o clipită!”

Și-l dete-adânc, iar el pe malul dur s’a ‘ntors, fugând cum n’am văzut în viață scăpat din lanț vr’un câne după fur.

Scufuns dintâi s’a ‘ntors la suprafață pe spate-acela, însă dracii toți: — „Nimic aici n’ajută Sfânta Față!

Tu crezi că ești în Serchio să ‘nnoți? De vrei să scapi de-a căngii ‘nțepătură din smoală capul tău să nu-l mai scoți!”

Și căngi pe el, o sut’atunci căzură, și iar: — „Aci când vreai să joci, te-ascunde, așa că dacă poți pe-ascuns tu fură.”

Tot astfel bucătarii pun să ‘ndese rândașii carnea cu țepușe când deasupra apei ea ‘n căldare iese.

Și-atunci Virgil:—„Spre-a nu le da prin gând c’ai fi pe-aici — mi-a zis Virgil — tu cată vr’o stâncă jos și-ascunde-te curând.

Și-orice ‘ndârjire vezi că mi-o arată, să nu te temi! Că-i știu, fiind c’avui cu ei acest război și de-altădată.”

Trecu pe punte-apoi și când văzui că merge drept spre-a șasea râp’a văii, oh, mare-a fost aici curajul lui.

Cum sar și furioși și iuți dulăii pe-un biet sărac ce-oprindu-se se ‘nfige cerșind unde s’opri de-o parte-a căii,

săriră de sub punte cu cârlige. Văzui pe dracii toți spre el cum pasă, dar el: — „Nu fiți mișei, a prins să strige.

Și pân’ a mă ‘nhăța, cu căngi, să iasă din gloat ‘un ins să-i spui ce vreau, și-apoi veniți și m’apucați de vă mai pasă.»

Strigară toți: — „Ia du-te, Codârloi!” Ei toți au stat și-un ins al negrii gloate veni zicând: —„Cam ce-ai pofti la noi?”

— „Crezi tu că m’ai vedea pe-aicea poate — a zis Virgil — eu, cel ce vezi tu bine că pot să ‘nfrunt a’ voastre-atacuri toate,

de n’ar fi vr’un destin și vreri divine? Fă loc! căci vrerea cea din cer mă face să duc pe-un viu pe-aceste căi cu mine!”

Și-atunci, o, ce-opărit rămas-ai, drace! Văzui din mâini și cangea cum îi pică, și-a zis spre-ai săi:—„Lăsați pe-acesta ‘n pace!”

Și mie-apoi maestrul: — „Te ridică tu, cel pitit la punte printre stei, veghiat plecând să vii fără de frică.”

Ieșind plecai grăbit; când însă ei văzui că toți spre mine ‘ntoarnă pașii, m’au prins fiori că tot vor fi mișei.

Așa văzui, când au golit arcașii Caprona după pact, ce fric’avură văzând pe șes ce mulți erau vrăjmașii.

M’am strâns de domn cu ‘ntreaga mea făptură și-asupră-mi gând de rău văzând că-l au le stam cu ochii tot în ochi și’n gură.

Plecară furca toți, dar se ‘ndemnau așa ‘ntre ei: — „Să-i trag una ‘ntre-spete?” Iar altu-apoi: — „Să-i tragi, să țipe au!”

Dar unul dintre ei, acel ce stete de vorbă cu Virgil, s’a’ntors grăbit și-a zis:—„Domol — spre ol—domol, băiete!”

Și nouă-apoi: — „Un drum cum ați dorit pe-arcul ăsta nu-i, căci arcul zace în fundul văii-a șasea ‘ntreg (sdrobit)

dar dac’a merge tot pe-aici vă place, dați tot prin ăst ponor, precum vă cânt și-alt arc aflați, și-i drum pe-acolo ‘n pace.

Cinci ceasuri mai spre-amurg de câte sânt s’umplură ieri o mie două sute șaizeci și șase de-ani de când e frânt.

Vr’o doi de-ai mei vor da o raită iute, să-mi cate răi, ce ies la mal, și-astfel plecați cu ei, că bine-o să v’ajute.

Hei, Sbate-aripi, în front, cu Farfarel și Bot-de-ogar cu voi, și Vița-i-sece, haid, Fund-de-Iad și tu, și Parpanghel,

nebunul Cap-de-câine, să mai plece colțatul Rât-de-porc și Forforoată; Bărboi-sbârlit vătaf acestor zece.

Mai dați pe lâng’aprinsa smoal’o roată, și-ăști doi la altă punte ‘ntregi să vie, că ‘ntreagă trece peste bolgia toată.”

— „Ce văd—am zis—maestre-al meu, vai mie, o, fă — i-am zis — să mergem făr’ de ei, de știi, căci eu nu-i cer tovărășie.

De ești prudent și-acum ca de-obicei, nu-i vezi cum mârâe ‘ntre dinți, părinte, și-au ochi ‘n cap cu gând de-a fi mișei?»

Răspunse el: — „N’aș vrea să te ‘nspăimânte ce vezi! Scrâșnească ‘n dinți (așa) cum vor; o fac spre-acei din smoala lor fierbinte!”

La stânga deci pornirăm prin ponor ci ‘ntâi văzui, ca semn, că toți se ‘ntoarnă, strângându-și limba ‘n dinți, spre șeful lor.

Iar el plecând făcu din cur o goarnă.

Cântul XXII

Cercul al optulea: Ciam polo di Navara și fratele Gomita. Cursa întinsă dracilor de Ciampolo. Cearta acestora.

Văzui și călăreți cum câmpi întrapă, cum dau ataeuri, sau făcând alai și-aori în vălmășag fugind cum scapă,

cursari prin țara voastră ‘ntâmpinai, și bande ‘n treacăt, neamule-aretine, și joc de suliți și ‘ncurări de cai,

urmând după chimvale-ori tamburine, cu buciume-ori cu focuri din castele și semne de-ale noastre-ori chiar străine,

ci-atare-având poznaș cimpoi nici ele, nici oști eu n’am văzut, nici escadroane, nici nave-urmând un far sau grup de stele!

Mergeam acum cu-aceste lighioane — vai, răi fârtați — dar toate cum li-e rândul, că ‘n Iad nu ceri tămâie și icoane.

Dar eu aveam numai la smoală gândul, să văd și-a bolgii ‘ntreagă așezare și răul neam ce-l scaldă ‘n ea fierbându-l.

Precum când dau piloților pe mare delfinii semn cu spetele rotunde să-și scape-a lor corabie de ‘nnecare,

așa, spre-a răsufla, și-aici și-altunde vedeam vr’un rău spinarea cum și-o saltă dar numai fulgerând și iar s’ascunde.

Cum stau prin bălți și broaștele ‘ndeolaltă la mal, și-astfel c’afar’ au numai botul dar labele și ‘ntregul trup în baltă,

și-aici astfel la mal umploau ei totul dar când s’apropia Bărboi-sbârlit pe toți ‘n clipă-i și ‘nghițea borhotul.

Văzui, și-am sufletul și-acu ‘ngrozit pe unul stând, cum e pe când le sperii că stă o broască și-altele-au sărit,

dar Bot-de-ogar i-a și ‘ncleștat în perii smoliți ai lui cârligul și, trăgând ce-a scos din lac o vidră-mi fu vederii.

Știam pe draci pe nume-acum pe rând, căci fui atent și când aleși ei fură și și ‘ntre ei cum se chemau strigând.

— „Hei, Foc-nestins, aleargă și-i înfige în spate ghiara să-l jupoi de piele!” Și toți au curs cu căngi și cu cârlige.

Iar eu: — „De poți, maestre-al căii mele, să faci să afli cine-i desperatul căzut aici în mâini atât de rele?»

Mergând Virgil deci a ‘ntrebat de statul din care-a fost născut, iar el îi spuse: — „Sărmana maică mă născu ‘n regatul

Navarei unde ‘n slujbă ea mă puse, căci tat’ avui pe-un biet de marțafoi, și-al său distrugător și-a tot ce-avuse.

La bunul domn Tibald fui serv apoi, și-acoalea ‘n coțcării fui meșter mare de cari-acum dau seamă ‘ntr’ăst noroi.”

Iar Rât-de-porc, ce-avea doi colți cum are și-un porc mistreț, făcu ca ‘n șold mișelul să-i simț’un colț ce-artist e ‘n spintecare.

De răi motani mai dete șoricelul! Bărboi sbârlit însă-l cuprinse ‘n brață și-a zis: — „Până-l înfurc, cu ‘ncetinelul!”

I-l duse lui Virgil apoi în față:

— „De vrei să știi mai mult, întreabă-l dară, că ‘ndat’apoi sar alții și-l înhață.”

Și-a zis Virgil: — „Cunoști tu, așa-dară, prin smoală vr’un nemernic să se cheme Latin de neam?”—„De-un duh cu-a voastră țară

vecin, m’am despărțit de scurtă vreme. De-ar fi și-acum deasupră-mi ăst mișel, de căngi și ghiare-acum eu nu m’aș teme.»

Dar Bot-de-ogar: — „Ce stăm acum astfel!” Și ‘n braț i-a ‘nfipt al căngii vârf subțire și-un mare sfert de carne-a rupt din el.

Și Fund-de-Iad tot sta să-l ia ‘n primire de jos mai dela pulpi, ci ‘n rotogol se ‘ntoarse-al lor decan cu rea privire,

și-a stat puțin mai blând turbatul stol. Virgil, nezăbăvind, din nou grăit-a spre cel ce sta privindu-și osul gol:

— „De cine zici, că rea ți-a fost ursita când tu, lăsându-l, mai spre mal te-ai tras?” Răspunse-acela: — „Fratele Gomita,

Galuricul, oricărei fraude-un vas. Astfel avut-a ‘n mâini pe inimicii lui Ninu ‘ncât de pomin’ a rămas,

dar bani le-a smuls și ‘n câmp a pus voinicii cum el zicea, și-a fost înșelător și nu ‘n mărunt, în multe alte-oficii.

El stă ‘n contact cu cel din Logodor, cu Zanche-acum, și-și spun nenumărate, tocând de dragă-le Sardinia lor.

Dar vai vedeți-l pe-altu’n fălci cum bate! Eu multe-aș spune, dar mă tem că el îmi face grapă ghiarele-i pe spate”.

S’a ‘ntors vătaful lor spre Farfarel ce tot pândea din ochi cum să-l apuce — „Tăiatule din furci! Mai stai nițel!»

Cel groaznic îngrozit atunci spre duce: — „Lombarzi ori Tusci să vezi și dacă-ți place să-i și auzi — a zis — ți-i pot aduce,

de-or sta puțin deoparte-aceștia ‘n pace spre-a nu se teme-ai mei de-a lor mânie și eu, de-aici din mal, pe loc voi face

nu unu-ori doi ci șapte să vă vie, c’un semn din gur’ așa cum dăm signale când iese-un ins și vrea tovărășie.”

Dar Cap-de-ogar cu botul feții sale în vânt și dând din cap: — „Nemernic, ce-i! și ce prilej scorni scăpării sale!

Bogat, pungașu ‘n lațuri câte vrei!” — „Ei, da! Sunt rău cum nici nu se mai poate c’aduc la chin cu mult mai rău pe-ai mei!”

Pierzând răbdarea Sbate-aripi, cu toate că toți i s’opuneau: — „De-mi sari în lac eu nu ‘n galop sărind mi te voi scoate,

ci ‘n shor de-aripi în clipă-ți viu de hac! Supt mal, fârtați! Și vom vedea noi dacă ești tu, decât noi toți, mai mare drac!”

Nou joc, creștine, ascultă și-o să-ți placă! Se ‘ntoarseră deci toți, spre-alt mal cătând și ‘ntâi fu cel ce n’ar fi vrut s’o facă.

Pândind priință clipei și ‘nfigând pungașu bine tălpile ‘n țărână, sări și-astfel scăpă de-al bandei gând.

O ciudă fu pe toți acum stăpână.

Dar mai ales pe cel ce cauză fu, deci și porni strigând:—„Tu-mi ești în mână!”

Dar nu-i era. Căci sborul nu putu să ‘ntreacă frica. (Unu ‘n fund pe dată, iar altu ‘n sbor cu pieptul sus trecu.)

Nu piere-o raț’altminteri scufundată în lac când vine-un șoim ce tot astfel trudit și mânios de drum își cată.

Cu ciudă de ‘acest lucru, Parpanghel sbură pe urma lui, dorind ca hoțul să-i scape ‘n lac, spre-a se prici cu el.

Iar când i-a fost scăpat, sărindu-i moțul sări cu ghiarele pe soț și-apoi se ‘ncinse-o harță peste lac cu soțul.

Dar celălalt era dibaci coroi să-l scarmene vârtos! Și-așa căzură de sus în smârc în clocot amândoi.

Și ‘n pripă-i despărți acea căldură ci-atâta clei pe-aripi li s’a lipit, că nu puteau să iasă din arsură.

Cu-ai săi se văicărea Bărboi-sbârlit și-urni pe patru ‘n ajutor să sară cu căngi cu tot pe-alt mal, iar ei grăbit

la postul lor și-aici sburară, și căngi întinseră spre-acei spurcați ce-aproape copți sub scoarță se ‘nfundară.

Noi însă i-am lăsat așa ‘ncurcați.

Cântul XXIII

Cercul al optulea: Bolgia a șasea. Ipocriții.

Tăcuți și singuri, fără soți acum mergeam, urmând din urmă pe părinte cum merg și frații minoriți pe drum.

Dar cearta ce-o văzui mi-aduse-aminte de-un șoarece și-o broască despre care Esop no dă ‘ntr’o snoavă ‘nvățăminte.

N’au „nu” cu „ba” mai mult asemănare decât au astea doua, dacă bine privești și-alături și ‘nceput și fine.

Și-așa cum dintr’un gând alt gând îți vine, alt gând din primu-așa mi se născu sporindu-mi spaima cea dintâi din mine.

Și-așa gândeam: motivu ‚n noi le fu și-a poznei cei de râs și-a suferinții și negreșit că-li-e necaz acu.

Mânie dac’ adaog reavoinții, goni-ne-vor cum n’a gonit copoi pe-un iepure ce-l ia de gât cu dinții.

Simțeam de groază păru ‘n cap vâlvoi, și-am zis, atent în urm ‘având privirea: — „Do nu ne-ascundem repede-amândoi,

din Ghiare-rele, maistre, mi-o perirea. Îi simt cum vin pe urmă-ne - alergând, așa de vii îi văd cu ‘nchipuirea.”

Iar el: — „De-aș fi și oglindă, mai curând n’aș prinde-a ta icoană, cea de-afară, precum ți-am prins pe cea ce-o ai în gând.

Spre-a mele-a tale gânduri se ‘ndreptară, egal cuprins având și-acelaș sbor, și-așa ‘ntr’un singur sfat mi se ‘nchegară.

De-o fi pieziș la dreapta, ‘ncât ușor să facă malul drum într’altă vale, scăpăm de ‘nchipuita goan’a lor.”

Dar n’a ‘ncheiat și restul vorbei sale, când și văzui pe draci cu-aripi întinse aproape-a ne ‘nhăța sosind pe cale.

Virgil în brațe-atunci grăbit mă prinse, precum de sgomot deșteptata mamă, când vede ‘n casă lucrurile-aprinse,

apucă fiul spre-a fugi, și ‘n samă luând numai la el, ea nici pe sine nu-și dă răgaz s’arunce vr’o năframă;

așa pe spate s’a lăsat cu mine din vârf, pe coasta repede ce-astupă din sus prăpastia văii cei vecine.

Nicicând nu cred pe-al morii scoc s’o rupă deodată apa ‘n vale mai cu zorul când este aproape să s’asvârle ‘n cupă,

precum pe-acel părete-a curs cu sborul Virgil, și mă ținea la pieptul lui părând că fiu îi sânt nu ‘nsoțitorul.

Abia ce-am fost ajunși în fund, văzui pe draci din sbor pe culme cum se lasă drept unde-am fost, dar nu mă mai temui,

căci Pronia ce voi într’a cincea plasă să-i facă servi, de ei spre-a fi păzită, le-a stins orice puteri din ea să iasă.

Aflarăm jos o ginte-aici, smolită, umblând prin cerc cu mers nespus de lin, plângând pe-o față jalnic de trudită.

Și cape-aveau cu glugi lăsate plin și-adânc pe ochi, și ‘n felul cum le taie la rasa lor monahii dela Rin.

De aur față-aveau, părând văpaie, dar grele-atât prin plumbul blănii lor, că Frideric pe-a lui le-avea de paie.

Ah, trist veșmânt, în veci obositor! Și ‘n rând cu ei, întorși la stânga iarăși, mergeam atenți cum plânge-acest popor.

Dar, strâns de drumul strâmt și de povară-și așa de ‘ncet venea, că ‘n rând cu mine, aveam tot noi cu orice pas tovarăși;

deci zisei: — „Tată, caută pe-oarecine cu nume — am zis — și fapte cunoscute și, așa mergând, tu vezi pe lângă tine.”

Și un duh din dos, fiindu-i cunoscute cuvintele toscane: — „O, stați, voi cei ce ‘n neagra noapte-așa fugiți de iute,

că poate pot să-ți dau și eu ce vrei!” S’a ‘ntors atunci Virgil privind prin vale, și: — „Așteapt — a zis — și mergi încet ca ei.»

Și stând văzui pe doi zorind pe cale cu mare dor de-a fi cu noi în rând, ci-opriți erau de plumb și ‘ngusta cale.

Sosind, ei m’au privit mult timp tăcând și ‚n sus țineau chiorîș căutătura; se ‚ntoarseră ‚ntre ei apoi, zicând:

— „Acesta parcă-i viu că-și mișcă gura. Iar (de nu-s) vii, cum, n’au aceste blane, ce drept al lor le iart ‘ncărcătura?”

Și-apoi: — „Tu oaspe-al turmei cei sărmane de triști fățarnici, te rugăm să spui, și nu ne-ascunde, cine ești, Toscane?”

— „Născut am fost — răspunsei — și crescui la mândrul Arno ‘n marea lui cetate, și-am trupu-acel ce-apururi îl avui.

Dar cine voi, a căror destilate dureri prin ochi sunt chin vederii-mele? ce chin e ‘n voi ce atât de-amar v’abate?”

Răspunse-un ins: — „Aceste haine grele în cari suntem cu plumb aci ‘mbrăcați, cântaru-l fac să geam ‘astfel sub ele.

Noi din Bologn’ am fost, doi veseli frați, Lodringo el, eu Catalan, și-odată de-a ta cetate ambii-am fost chemați,

cum și-alte dăți chemă, spre-a fi păstrată odihna ei, dar noi i-am fost atari precum Gardingul și-astăzi mai arată.”

Eu vrui atunci să zic: — „Voi răii, cari…” dar n’am mai zis, căci văzul mi se duse pe unul răstignit și ‘nfipt cu pari.

Văzând că-l văd întreg el se distruse, suflând în barbă-și cu ‘ndelung oftat; iar popa Catalan, care-l văzuse:

— „Acest înfipt ce-l vezi — a zis — da sfat Iudeilor că, spre-a ‘mpăca poporul, un om căznirii trebue-a fi dat.

Stă gol cum vezi și ‚lichide ‚n drum ponorul, și-trebue să simtă cât de grei sunt toți cari trec și pun pe el piciorul.

Și socrul său e ‘n bolgie-aici, și-acei ce-au fost cu el părtași în sfatul care a fost sămânța rea pentru Iudei.”

Văzui și pe Virgil cum sta ‘n mirare de-acest întins în cruce-astfel precum etern va sta ‘ntr’atât de tristă stare.

Se ‘ntoarse-apoi spre Catalan: — „Și-acum, să-mi spui, de ești stăpân al vrerii tale, nu este-aici la dreapta-ne vr’un drum

pe care să ieșim dintr’astă vale spre-a nu constrânge iarăși îngeri răi cu noi să vie-a ne-arăta vr’o cale?”

— ,,Aproape-aici, s’o vezi cu ochii tăi răspunse el — din marea râpă pleacă un arc ce trece toate-aceste văi,

ci-i rupt aici și nu e drum să treacă, dar lesne-o să suiți și pe ruine, că zac în fund spre coasta ce se pleacă.”

Puțin Virgil a stat retras în sine. Și-apoi: — „Acel ce ‘nțeapă răii ‘n lacul de smoal’ a lui, ce rău și-a râs de mine!”

— „Eu și ‘n Bologn ‘am auzit că dracul e sac de vicii și mințind mereu, că-i tată al minciunii”, a zis monacul.

Cu pașii mari porni maestrul meu, având puțin pe-obraji a furiei floare, și-așa, lăsându-i pe ‘ncărcați, și eu

porni pe urma dragilor picioare.

Cântul XXIV

Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.

Tăcuți și singuri, fără soți acum mergeam, urmând din urmă pe părinte cum merg și frații minoriți pe drum.

când bruma pe câmpii vrea să repete frumoasa faț ‘a albei ei surori ci-aripile ‘n curând îi pier muiete,

lipsit de-orice nutreț se scoală’n zori țăranul trist și vede alb tot locul, și-oftând își bate șoldu-adeseori,

acasă ‘ntors în vai își varsă focul ca bieții-acei ce n’au ce să-și mai facă, ci ‘ncet începe să-și aline focul

văzând cum lumea ‘ntr’alt vestmânt se’mbracă în scurt răstimp, și ia toiagul lui și-(a) turmei foame’n câmp acum o’mpacă;

așa’nspăimântat de-al meu maestru fui de-atâta nor ce i-l vedeam pe frunte, ci-al spaimei plastru tot așa-l avui.

Că ‘ndată ce-am ajuns la rupta punte s’a’ntors cu-acele dulci priviri spre mine, precum le-avu dintâi sub tristul munte.

Și-atent aici privind peste ruine și ‘n minte multe cumpănind de toate, el brațe-a ‘ntins strângându-mă la sine,

și ca și-acel ce face și socoate și-apururi pare-a ști și-apoi ce vrea, astfel spre vârf trudindu-se-a mă scoate

pe-o stânc’a stat și-alt stei de după ea văzând, mi-a zis: — „Tu treci pe-aceea stană, dar vezi dintâi de poate-a te ținea.”

Ah, n’a fost drum de-acei (ce) poartă blană, căci greu de tot, el cel ușor, eu dus din colț în colț, urcam acea corhană.

Și dacă n’ar fi fost decât mai sus într’alt ponor mai scurt’aici ruptura, eu nu știu el, dar eu m’aș fi răpus.

Cum îns’al Malebolgii fiind spre gura acelui puț adânc, pieziș se’ntinde oricare — o bolgie — și are-astfel făptura,

că sue-un mal iar celălalt descinde. Și-ajunsem astfel și-unde-am cunoscut că cea din urmă piatră se desprinde.

Când fui pe vârf, deloc n’am mai putut să merg și-am fost atât făr de suflare că unde-am fost ajuns, am și șezut.

— „Să cade-aici să’nvingi orice-amânare, căci stând pe puf sub cald coperemânt n’ajungi la gloria cea, fără de care,

câți mistue-a lor viață pe pământ pe urma lor aceleași urme lasă, ca spumele pe-un râu sau fumu’n vânt!

Deci sus! Și’nvinge truda ce te-apasă prin vrerea cea ce ‘nvinge orice bătăi, când ei de-al trudei chin nimic nu-i pasă.

Căci nu-i deajuns să pleci dintr’aste văi; mai lung’o scară drum pe ea ne cere! De știi ce-ți spui, grăbește pașii tăi.”

Plecai-atunci și-am zis, pe când putere mai multă fățăream s’arăt decum aveam: —„Deci mergi! am și puteri și vrere!»

Pe stânci luarăm deci din nou un drum și greu și strâmt și ‘n totul stării sale mai rău și decât cel do până acum.

Spre-a nu-i părea trudit vorbeam pe cale, când iat’un glas, părând că nici nu știe vorbi deplin, ieși dintr’altă vale.

Ce-a zis, deși eram pe-acea stinghie ce-i punte-aici, eu n’am putut să știu, dar cel care vorbea ‘mi păru’ n mânie.

Plecat privii spre-adânc, dar ochiul viu nimic prin neguri n’a putut învinge, deci zisei: — „Duce, o, fă te rog să viu

la zidul cel ce-a șasea vale-o ‘ncinge. C’aud, dar să’ nțeleg eu n’am putere, și stau și văd și tot nu pot destinge.”

— „Răspunsu-mi este-atât că-ți fac pe vrere, că ruga cea onestă nu se neagă — răspunse el — ci o stampe;i în tăcere.”

La capul punții pe-unde ea se leagă cu-a opta râpă, deci, ne-am dus, și ‘nfine văzui atunci deschisă bolgia ‘ntreagă,

și ‘ntrânsa șerpi, și-oriunde șerpi, și pline grămezi, de-atâtea specii, ‘ncât de ei simt sângele și-azi sloi de ghiață ‘n mine!

Să-mi tacă Libia de pustiul ei, căci ori și cât foesc în el scârboșii jaculi (chelidri), cencri și farei

n’avu mai răi și mulți ca furioșii de-aici, nici ol, nici golul etiop, nici malul sterp din preajma Mării-Roșii!

Și-aci ‘ntr’acest scârbos și crud potop fug umbre goale-urlând de ‚nspăimântate și scorburi nu-s și nu-i heliotrop!

Și-au mânile ‘ndărăt cu șerpi legate ce’n spline’nfig și cap și cozi și-apoi ieșind fac nod pe burtă ca și’n spate.

Și iat ‘atunci, pe un duh de lângă noi sărind un șarpe-l sfredeli prin locul ce leagă gâtul de-umerii-amândoi.

A scrie-un „O” sau „I” mai scurt e jocul de-cum s’aprinse el și-arzând căzu și’ntreg îl prefăcu ‘n cenușă focul.

Și-așa cum sta distrus (astfel) acu de sineși spuza prinse să s’adune și’n sus sări și-a fost acel ce fu.

Astfel de oamenii învățați se spune că moare-un fenix”, și la fel și ‘nvie pe când și-a cincia sută de-ani apune.

(La iarbă și la grâne nu se ‘mbie), ci-amom și lacrimi de tămâie-alege (și nard și mir îi țes funebra ie),

și-așa cum cade-un om și nu ‘nțelege de-a fost el tras de-o iazmă inimică sau de-alt vr’un rău ce poate pe-om să lege,

se uită’n jur mirat când se ridică oftând confuz de groaza mare-a lui prin care-a fost și-i plin de-avuta frică;

pe hoț când a ‘nviat așa-l văzui. Vai, aspră-i, doamne, sfânta-ți lovitură ce’n dreapta ta mânie-o ‘mparți oricui!

Ceru Virgil acestui mort, de-arsură să-i spuie cine-a fost? Iar el: — „Deabia plouai din Tosca ‘n trista asta gură.

Nu om să fiu, ci bestie-mi plăcea ca mul ce fui, și Fucci i-al meu nume și demnul grajd al meu Pistoia fu.”

Eu lui Virgil: — „Să nu mai facă glume! Să’ntrebi ce culpă-l trase-aici, că’n viață îl știu cumplit și gata să zugrume.”

N’avu, când ne-auzi, minciună ‘n față, ci drept privi și sincer vru să fie, cu obrajii-aprinși de-o jalnică roșață:

— „Că tu mă afli-aci’n ticăloșie cum vezi că sînt, mă doare mult mai tare decât că fui gonit din lumea vie.

Nu pot să neg ce-mi cere-a ta’ntrebare. Atât de jos în Iad eu fost-am pus ca fur de sfinte-odăjdii din altare;

iar furtu-mi fu năpaste pe-alți pus. Spre-a nu te bucura de-a mea’ntâlnire, de-o fi să ieși din groapa asta sus,

tu ia’n urechi și-ascult ‘o prevestire: de Negri’ntâiu Pistoia se desparte, Florența-și schimb’ apoi popor și fire,

din Val de Magra neguri Marte-adună și ‘n negri nori el învălit apoi, năvală dând cu groaznică furtună,

pe Câmpul Piceean va da război, spărgând în prip’a noriului putere. spre-a fi strivit oricine-i. Alb ca voi.

Și-ți spui acestea că să-ți fac durere!”

Cântul XXV

Cercul al optulea: Bolgia a șaptea. Hoții.

Și-a zis, când vorbelor le-a pus o fine: —„Mai na și ție, Doamne!” și-a făcut cu ambele lui mâini spre cer smochine.

De-atunci încoace șerpii mi-au plăcut, căci iată unul gâtul i-l încinse, părând c’ar zice: — „Fii de-acum tăcut!”

Iar altul peste brațe-astfel îl prinse făcând la pieptul lui din sineși nod, încât mișcării-orice putință-i stinse.

Pistoia, tu! Dece nu cați vr’un mod (să te ‘nmormânți sub a cenușei sgură), că ‘mpingi spre crime-așa pe-al tău norod!

Alt duh, prin toat’ a morții vale-obscură, n’aflai nici chiar la Teba ‘n porți trăsnitul, superb cu Cerul într’așa măsură.

Iar el fugi, și-atât i-a fost grăitul. Ci ‘n furie-un Centaur iat’apoi venea cătându-l: — „Unde e cumplitul?” —

Nu cred că au Maremele ‘n noroi atâția șerpi câți el avea pe crupă și până unde ‘ncepe-a fi ca noi,

iar ceafa lui dragonul i-o astupă cu ‘ntinse-aripi, și foc din gură-i iese ce-aprinde tot ce căile-i ocupă.

Virgil atunci: — „Acesta-și alesese subt muntele-Aventin o vizuină și bălți de sânge ‘n ea făcuse-adese

el n’are-un drum cu frații săi, și-o vină, din cauza furăturii acei mișele a marei turme când îi fu vecină;

atunci însă-i sfârși ale lui rele măciuca lui Hercul, ce-o sută-i puse și n’a simțit nici zece, cred din ele».

Pe când vorbea, iar celălalt trecuse, trei inși ajunseră tiptil sub noi, pe cari nici eu nici maistrul nu-i văzuse,

decât când au strigat: — „Dar ce-i cu voi?” — și-și rupse-atunci vorbirea bunul tată și-atent numai la ele-am stat apoi.

Eu nu le cunoșteam; ci-așa cum cată să strigi pe nume-aori, a trebuit și-aici să strige-un soț pe-alt soț deodată,

zicând: — „Dar Cianfa unde-o fi rămas?” Și-atunci, spre-a fi atent Virgil ce vede, mi-am pus pe gură degetul sub nas.

Creștine, acum, din vorbe-mi de-ar purcede ceva ce-i greu să crezi, să nu te mire, căci cu, care-am văzut, abia pot crede!

Văzui cum sta pi dânșii a mea privire sărind pe un duh un șarpe cum s’agață și ‘ntreg cu șase labe-l ia ‘n primire.

Cu labele de sus l-a prins de brață, cu alte două pântecu-i încinse și ‘ntr’ambii-obraji i-a ‘nfipt și dinții ‘n față.

Cu alte două coapsele-i cuprinse, și coada lui vârându-i-o ‘ntre șale, pe spete ‘n sus dealungul lor o ‘ntinse.

Nicicând n’au strâns a ‘iederei spirale, pe-un pom astfel, cum trista f’iar’ avu pe-a’ altui membre strânse-acum pe-a sale.

Și-asemeni caldei ceri lipiți acu, și-având amestecat’ a lor coloare, niciunul nu a mai fost acel ce fu.

Așa ‘naintea flăcării-arzătoare se ‘ntinde pe hârtie-o dungă sură ce neagră încă nu-i, dar albu-i moare.

Cei doi priveau mirați, strigând din gură: — „O, vai, Agnel, cum iai o față nouă! Nici doi nu e, nici unu-a ta făptură.” —

Din două țeste-o țeastă fu cu două figuri pe ea, cari apăreau pierdute pe-un singur chip ce-avea ‘nsușite două.

Iar patru labe brațe-au fost făcute, și piept și pulpi și vintre — au dat atari ciudate părți cum n’au mai fost văzute,

fiind nici unul și — ambii — acei tâlhari ăst chip confuz: al formelor primare și-așa s’a dus greoi, cu pașii rari.

Precum șopârla pe căldură mare, schimbându-și gardul ei, o vezi sclipind când trece peste drum și un fulger pare,

așa-mi păru un șerpuleț sărind aprins, spre burta altor doi, deodată, și sur ca firul de piper fiind,

și ‘ntr’unu ‘n partea pe-unde ne e dată întâia hrană, capul și-l înfise, și ‘ntins căzu și ‘n stare nemișcată.

Privi străpunsul dar nimic nu zise ci, nemișcat și el, căscând stetea părând că febr’ ori somn îl năpădise,

și ‘n jos la fiară, fiara’n sus privea; prin rană el, iar fiara fum din gură scoteau mereu, iar fumul se ‘ntâlnea.

Să tac ‘aici Lucan cu-acea lectură de bietul său Nasid și de Sabel, și-asculte-atent ce ochi-aci-mi văzură!

Să tac’ Ovid, când șarpe face el pe Cadm, iar pe-Aretuza apa muta: scorni ce-a spus și nu-s gelos defel,

căci două firi el tot nu le transmută spre-a fi din două forme-un cu ‘ntreaga lor materie prefăcută.

Dar toate-aici astfel s’au corespuns, că ‘n două coada i-a crăpat la fiară, iar gleznele s’au strâns la cel străpuns,

și până ‘n tălpi din coapse s’adunară în scurtă vreme ‘ncât de-o ‘ncheietură nici semn n’a mai rămas măcar să pară:

iar coada, ce-a crăpat, luă făptură de glezne-aici, iar pielea s’a făcut pe șarpe moale, iar pe spirit dură.

Intrând sub umeri brațele-am văzut, și-a fiarei scurte brânci i se lungiră, atât de mult cât brațele-au scăzut,

iar alte două brânci i se împletiră făcându-i membru cel ascuns vederii, și labe dintr’al său la om ieșiră.

Și ‘n timp ce fumu-i învălea ‘n miserii cu ‘n nou aspect, pe ‘ncet a ‘mpăroșat un trup, iar altuia-i luă toți perii;

căzut-a unul și-altu s’a ‘nălțat, dar fix ținând luminile spurcate, sub cari acum și-obrajii i-au schimbat.

Și-a tras spre tîmple ‘ngustul bot, spre spate, acel de sus, și, din prisosul tras, urechi-ieșiră ‘n fălcile-acum late,

iar cât n’a curs spre tâmple și-a rămas ca alt prisos se strânse ‘n sine ciotul cât trebue și buze-a dat și nas.

Iar cel care zăcea ‘și împinse botul, trăgând spre tâmple-urechile-i, precum retrage-un melc cornițele-i cu totul.

Iar limba lui cea ‘ntreagă pân ‘acum, și iute ‘n grai, crăpă; dincoa ‘se ‘nchise crăpatu-i vârf și nu mai dete fum.

Iar duhul cel ce bestie devenise porni la fugă șuierând prin vale; și ‘n urma lui scuipă ‘njurând și zise,

întors spre el cu proaspetele-i șale, spre-alt soț: — „Mai facă precum eu făcui și Buoso drum pe brânci pe-această cale!” —

timp ce șarpele devenit om se ridică în picioare.

Așa ‘ntr’al șaptelea coteț văzui răschimb și schimb, și scusa’n noutate s’o am, de e cam tulbure ce spui.

Deși priviri puțin cam înnorate și duh trudit aveam, tot n’au putut fugi așa ‘ncurând și-așa schimbate,

încât pe Pucci-a nu-l fi cunoscut. Căci singur el, din cele trei tiptile venite duhuri, nu s’a prefăcut.

Și-al tău călău al treilea fu, Gavile.

Cântul XXVI

Cercul al optulea: Bolgia a opta. Răii sfătuitori. Invectiva lui Dante împotriva Florenței. Sfătuitorii răi învăluiți în flăcări. Ulise și Diomede.

Florențo, poți sălta! căci mare’n lume ești tu, și bați aripi pe-uscat și mare, și ‘ncep și ‘n Iad să știe de-al tău nume!

Pe-atari de ai tăi, pe cinci aci ‘n perzare, pe cinci aflai, de-aceea-mi fu rușine, dar nu-ți fac ei nici ție cinste mare.

De are-un vis în zori izbânzi depline, vedea-vei tu ‚n curând—o, nu te teme! — ce Prato vrea, nu și-alți dușmani cu tine.

De-ar fi și-acum că n’ar fi prea devreme! Dece nu e, căci tot va fi odată! Târziu de-o fi, cu-atât mai greu voi geme.

Plecând de-aici pe coasta dărâmată, ce scări ne-a dat dintâi în jos pe ca, urcam târît de mână de-al meu tată,

și, urmând pustiul drum ce mă ducea pe jghiaburi și pe stânci, n’aveam putere decât făcând picior din mâna mea.

Durere-atunci simții, și simt durere și-acum de ce-am văzut aici, și-astfel îmi țin ingeniu ‘n frâu mai cu putere

să n’aibă căi ce n’au virtutea țel, căci dac’ o Zodie-ori mila cea divină mi-a dat vr’un dar, să nu-mi bat joc do ol.

Precum țăranul stând pe vr’o colină, pe-un timp când sue spre Zenit fugarii acel ce lumii ‘ntregi îi dă lumină,

când muștele s’ascund și ies țânțarii, câți vede licurici prin valea, poate, pe-unde-arse-ori puse viței parii;

așa ‘ntr’a opta bolge-a tristei gloate văpăi luceau, precum văzui de-afară, când fui de unde ‘n fund s’arată toate.

Cum cel pe care urșii-l răzbunară văzu că-i piere ‘n car conducătorul, când roibii drept spre cor îl ridicară,

și nu-i putea urma cu ochii sborul, când nu văzu decât urcând spre stele un pumn de foc perind încet ca norul;

așa la gura gropii-umblau și-acele văpăi, și ‘n toate-ascuns era vr’un ins, dar n’arătau ce furt închid în ele.

Eu stând pe punte ca să văd, m’am prins de’-un colț. al asprei stânci, fără de care puteam să cad chiar fără de-a fi ‘mpins.

Virgil văzând atenta mea mirare: — „In orice foc e câte-un duh, al cui vestmânt e tocmai cazna care-o are.”

Răspunsei eu: — „Acum, căci tu mi-o spui, sînt și mai sigur, dar știui de ‘ndată, că este-așa, și tocma’ vream să spui:

Ce duh e ‚n flacăra la vârf crăpată, cum fu ieșind pe-un rug, ce mistuise cu frate-său pe Eteocle-odată?”

— ,,În ea e Diomede — a zis — și-Ulise, uniți-aici de-un foc mistuitor precum, trăind, o furie-i unise.

Spășesc în foc scornită cursa lor a calului ce ‘ntrând făcut-a poartă să ias’ al Romei ne ‘ntrecut popor.

Plâng arta lor, din cauza cărei, moartă, și-azi plângi pe-Ahile al tău, tu Didamie; și-au și pentru Paladiu - această soartă.”

— „De au și-aici în foc vorbire vie, te rog, maestre, o, rogu-te să vrei, și-o rug’ a mea te plece cât o mie,

să stai cu mine s’așteptăm pe-acei, ce ard acoalea ‚n para cea cornută, căci vezi aprinsul dor ce-l am de ei.”

Răspunse el: — „Mi-e ruga ta plăcută, și demnă e, și vreau a te-asculta, dar gura ta de-acum să-ți fie mută.

Vorbi-voi însumi eu, căci vrerea ta eu bine-o știu, dar Greci aceștia fură, și poate-or fi semeți cu limba ta.”

Când focul fu și ‘n locul unde-avură cuvintele și loc și timp în fine, atari au fost din dulcea tatei gură:

— „Voi doi, pe cari-acelaș foc vă ține, de-s vrednic cu răspuns să mi se dee, și-ori mare-ori mic de vi-am făcut vr’un bine

c’am scris trăind înalta-mi epopee, să stați, iar unul spue dintre voi pe unde-a mers prin sineși ca să peie!”

Și-al vechii flăcări cel mai lung vâlvoi sbătut porni să scoată murmurarea cum face-un foc bătut de vânt la noi.

Iar vârful ei așa-și făcea mișcarea, părând al unei limbi ce-ar fi vorbit, și vocea-a scos și-a zis: — „După scăparea

de Circe-acea ce-un an m’a fost robit aproape de Gaeta, mai ‘nainte de ce pe aici Troienii-au fost venit,

nici dor de fiu, nici mila de-un părinte bătrân, pe-atunci, nici dragostea datoare să curme-al Penelopei plâns ferbinte

n’au fost în stare-a ‘nvinge-a mea ardoare să plec în lume ca să știu și eu și-a altor neamuri vicii și valoare.

Și-așa plecai cu-un singur vas al meu pe-al mării sterp întins, numai c’o mână de soți ce-apoi cu mine-au fost mereu.

Văzui și-un mal și-alt mal al mării, până la Sarzi și la Ispani, văzui Marocul și câte țări au marea ‘n jur stăpână.

Bătrân și eu și-ai mei eram, și focul topit, când am ajuns (la) acea strâmtime în care-a ‘nchis Heracle-odată locul

ca mai spre-adânc să nu cuteze nime. Lăsai Sevila ‘n dreapta căii mele, și ‘n stânga Ceuta ‘n neguri de-adâncime.

„O, frați— am zis — prin mii de mii de grele sosiți și ‘n cel din urm’ Apus acum, cu slabul rest al vieții puțintele

ce licură deabia pierdută’n scrum, ce-ar fi, ca ‘n lumea cea făr’ de ființe noi dincolo de soare-am face-un drum?

Voi fii sunteți ai nobilei semințe și nu născuți spre trai de dobitoc, ci-onoare să cătați și cunoștințe!”

Și-astfel redeșteptai atâta foc cu-aceste vorbe câte-avui a spune, că n’aș mai fi putut să-i țiu pe loc.

Și ‘ntoarsem prora iar spre soare-apune, și, tot la stânga ‘n larg pentru-alergare. făcurăm din lopcți aripi nebune.

Și toate stelele ce-alt pol le are luceau prin nopți, și-al nostru pol apus, și nici nu mai ieșea apoi din mare.

De cinci ori s’a aprins de jos în sus și tot de-atâtea ori se stinse luna de când urmam ăst drum de care-am spus,

când negr’un munte și-a ivit cununa departe ‘n fund, prin zare ‘nnegurată cum alta ‘n lume n’am văzut niciuna.

Și-un chiu ce-am scos se ‘ntoarse ‘n vai îndată, căci noul mal o volbură născu ce-a prins corabia ‘n proră să ne-o bată.

Trei roți cu marea ‘ntreagă ea făcu și-a patra oară pupa ‘n sus o ‘mpinse și prora ‘n jos, cum Altuia-i plăcu.

Și-adâncul mării peste noi se ‘ntinse.”

Cântul XXVII

Cercul al optulea: Bolgia a opta. Sfătuitorii de rele. Guido da Montefeltro. Dante vorbește despre starea politică a Romagnei.

Fiindc’ apoi sfârșit vorbirii puse și dreapta ‘n sus și ‘n liniște stetea, cu voia dulcelui poet se duse.

Când d’alta ce din dosul ei venea spre vârfu-i fuse-atenția-ne ‘ndreptată prin sunetul confus care-l scotea.

Precum șicului bou, ce ‘ntâiași dată mugi cu plânsul cui l-a plăzmuit cu pila sa (și drept îi fu ca plată!).

Urla cu glasul celui chinuit, încât părea cuprins de suferință deși de-aramă ‘ntreg era cioplit,

astfel să iasă neavând putință, nici drum, din foc, cuvintele lui fură în felul său dintâi (doar străduință).

Când ele-apoi drum liber își făcură prin vârful ce le da vibrații clare cum limba lor le-o dete-odată ‘n gură,

cuvinte-am auzit: — „O, tu spre care vorbesc, tu cel care ‘n lombardul meu: Poți merge — ai zis — n’am altă-ce ‘ntrebare;

deși sosesc târziu, nu-ți pară greu să stai puțin și să-ți amâi plecatul, căci eu voi sta cu drag, și ard mereu.

De ești căzut de-acu ‘n întunecatul locaș aici, din dulcea țărișoară latină de-unde ‘ntreg îmi port păcatul;

au pace Romagnolii-ori iar s’omoară? eu fui din munții cei dintre Urbin și de-unde Tibru ca izvor scoboară.”

Eu stam plecat, de-atenție încă plin, când semn în coastă-mi dete-al meu părinte și-a zis: — „Vorbește tu, căci e Latin”.

Iar eu, având gătit răspunsu ‘n minte, n’am stat să preget și-am și zis îndată: — „O, duh ascuns în haina ta ferbinte,

în gândul celor tari n’a fost vr’odată și nu-i fără război Romagna ta. Dar n’am lăsat vr’o luptă declarată.

Ravena stă precum o știi că sta: vulturul din Polenta cuib și-o are, umbrind și Cervia sub aripa sa.

Cetatea cea cu lung asediu, care cumplit făcut-a ‘ntre Francezi măcelul o ține-un leu sub verzile lui ghiare.

Zavozii ‘n Rimini, și vechiul și cățelul, ce-au fost ai lui Montagna cruzi călăi, mai mușcă ‘n ce-au mușcat precum li-e felul.

Iar la Santerno și Lamone ‘n văi, din cuibul alb un pui de leu domnește, schimbând din vară ‘n iarnă soții săi.

Iar cea pe unde Savio șerpuește, precum ea stă ‘ntre munte și câmpie, așa ‘ntre sclav și liber stat plutește.

Te rog acum, și tu răspunde-mi mie, ce ai fost, căci toți mi-au spus, deci fă la fel, și faima ‘n lume-ani mulți s’o ai tu viie.”

în propriu-i mod bolborosi nițel ăst foc, bătând încolo ‘ntâi și ‘ncoace lungitu-i vârf, și-ăst glas a scos din el:

— „De-aș crede eu că ‘ndrept această voace spre-un viu ce se va ‘ntoarce ‘n lume-acasă, ăst vârf sbătut ar înceta să joace.

Dar, cum nu pot de-aici nicicând să iasă ființe vii, de-i drept ce-aud, să-ți spui, și-apoi că-i fi infam puțin îmi pasă.

Oștean dintâi, și-apoi călugăr vrui să ‘mpac prin sfoară ce-am greșit prin spadă, și ‘ntreg s’ar fi ‘mplinit ce eu crezui,

Dar marele păstor —pe cap să-i cadă! — din nou m’a ‘ntors în primul iad de culpe, iar cum și când, vreau duhul tău să vadă.

Cât timp eu trupul de oase și de pulpe, cum mama mi l-a dat, îl mai avui, n’am fost în fapte leu, ci-apururi vulpe.

Căci lațuri și-uneltiri astfel știui și-așa de meșter mă ‘nvârteam cu ele, că ‘ntr’astea cred că ‘ntâi ‘n lume fui.

Dar când simții c’ajung spre-al vârstei mele acel răstimp când cată fiecine spre-a’ntra în port să strâng ‘a lui vântrele,

de ce-avui drag dintâi m’a prins rușine, și ‘nchisei pentru lume ochii mei, și bine mi-ar fi prins, sărman de mine!

Dar Prințul nouăi lumi de farisei, având pe-atunci război la Laterani — și nu cu Saracini ori cu Iudei,

căci numai tot creștini i-au fost dușmanii, și nu de-acei ce s’au oștit la Acre sau fac negoț pe-unde domnesc Sultanii —

nici lui nu-și respectă precepte sacre și-oficiul’nalt, nici mie-acel capestru ce-adese face-atâtea trupuri macre,

ci, cum chemă Cesarul pe Silvestru dela Soract, de lepră ca să-l spele, așa el m’a chemat ca pe-un maestru,

să-l scap de-ale trufiei friguri rele. Dar eu tăcui, căci prea-mi păru că-i vinul ce-l face-a-mi cere atari (păreri) rebele.

Iar el atunci: „S’alungi din suflet chinul, căci iată te desleg, numai să-mi spui ce chip ar fi să spulber Prenestinul.

Tu știi, că pot să ‘ncui și să descui cu două chei, dar cel ce-mi fu ‘nainte le-avu degeaba toată viața lui.”

împins astfel de-așa de tari cuvinte, văzui c’aici e mult mai rea tăcerea, și-am zis: „Fiindcă tu mă speli, părinte,

păcatu ‘n care-acu-mi provoci căderea: promite tot și uit’apoi mereu, și-a ta va fi și gloria și puterea.”

Iar, când murii, veni Francisc al meu, ci-un negru heruvim în drum îi stete și-a zis: „Îmi faci nedrept! Să-l lași să-l ieu

să meargă ‘n Iad la servii mei, căci dete un sfat mișel în care-o fraudă sta, iar eu de atunci îi stau cu mâna ‘n plete!

Pe cel ce nu-i căit nu-l poți ierta, și-a se căi și ‘n rău păstrându-și placul nu poți că-i contradicția ‘n calea ta.”

Vai mie-atunci, cum am săltat, săracul! când el m’a prins zicând: „Tu n’ai gândit c’ar ști atâta logică și dracul!»

M’aduse-aici, iar Minos și-a ‘nvârtit de opt ori coada sa pe aspru-i spate mușcând apoi și ‘n ea de cătrănit:

— „E fur din cei pe care focu-i bate.” De-aceea’s unde vezi, un om pierdut, și plâng purtând atare haină ‘n spate.”

Iar când în urmă glasul i-a tăcut, pleca ducând cu el durerea-i plânsă prin cornu-i cel în multe părți sbătut.

Noi doi, Virgil și eu, trecurăm însă pe stâncă ‘n sus până pe puntea care e arc al bolgii unde-i gloata strânsă

acea, ce descărcând făcu ‘ncărcare.

Cântul XXVIII

Cercul al optulea. Bolgia a noua. Semănătorii de desbinări.

Deplin s’arate, chiar și ‘n proza lui și-oricât repovestind, cine-ar fi ‘n stare de-atâtea răni și sânge cât văzui?

Prea slab’ar fi o limbă orișicare, căci loc în ele-atât de mult a strânge nici mintea-ne, nici graiul nostru n’are.

Și chiar s’aduni pe câți avur’a plânge cândva ‘n Apulia ‘n țara cea ‘ncercată vărsat de oști romane atâta sânge;

pe toți și-acei ce ‘n lupta ‘ndelungată inele-au dat ca spolii fabuloase, cum Titu-Liviu negreșind ne-arată;

pe toți răpușii luptei dureroase ce ‘n drumul lui Guiscard au stat, pe-acei ce-arată și-azi la Ceperano oase

pe-un câmp pe care-Apulii-au fost mișei; și-acei ce-au stat la Talliacoz să ‘nfrunte pe-Alard cel vechi ce-a ‘nvins cu puțintei;

s’arate toți străpunse membre-ori ciunte; mizeria le-ar putea ‘nmiit să ‘ncapă spre a fi ‘n tabloul ăstei bolgii crunte.

Stricat la fund ori doage-un vas nu crapă, ca unul ce-l văzui cu răni cumplite crăpat din gură până p’unde-l scapă,

cu mațele ‘ntre glezne ‘mpleticite, cu coșul spart, și scos urîtul sac ce schimbă ‘n scârnă tot ce gura ‘nghite.

Iar el, văzând că fix acu-l atac, deschise ‘n piept o largă căscătură cu mânile și: — „Vezi cum mă desfac,

și vezi ce cazne Mohamet îndură! Ali e cel ce-mi plânge-aici în față cu cap crăpat din vârf până sub gură.

Și toți pe câți îi vezi aici, în viață rupturi urziră și scandal, și-atare scandal acum în trupuri au să-l pață.

Un diavol stă ‘n adânc acolo, care ne este-al nostru-atât de crud călău, (și ‘n spadă ia din nou pe fiecare)

când rana-și umple ‘ntregul drum al său, căci nu ne ‘ntoarcem să ne crape iară, decât când ni s’a închis întâiul rău.

Dar cine ești, că stai un pierde-vară pe zid, cătând s’amâi ori să râdici pedeapsa ce-acuzele ți-o dară?” —

— „El nici nu-i mort — a zis Virgil — și nici împins de culpe nu la caznă vine, ci numai spre-a cunoaște ce-i pe-aic.i, iar eu, ce-s mort, îl port prin Iad cu mine, din cerc în cerc, și-aevea e ce-ți spui pe cât de-aevea-i că vorbesc cu tine!”

Prin gropi mai mulți de-o sut’atunci văzui c’au stat și mă priveau ca pe-o minune, uitând de cazna lor, la vorba lui.

— „Deci, dac’o fi să ieși din Iad, tu-i spune lui Fra Dolcin, de nu vrea să-mi urmeze aci ‘n curând, provizii să-și adune,

ca nu cumva zăpezi ce-o să s’așeze să dea Navarei gloria de-a-l răpune, căci lesne-altfel el nici n’o să-l vâneze!”

‘Nălțase-al său picior, pe când ne-a spus acestea el, și-apoi în vânt rămasul picior l-a’ntins să calce, și s’a dus.

Și ras până ‘n sprâncene-avându-și nasul și gât străpuns, și-o singură amară de-ureche-având, un duh, oprindu-și pasul,

mirat și el ca mulți ce s’adunară, cu mâinile-a căscat gâtlejul său ce roș de sânge’ntreg era pe-afară,

și-a zis: — „Tu cel ne ‘mpins de niciun rău, și-mi pari știut din lumea cea rămasă, de nu mă ‘nșel prea mult în chipul tău,

pe Pier Catani nu-l uita pe-acasă, de-o fi să vezi iar vesela câmpie, ce din Vercel spre Marcabò se lasă.

Și ‚n Fano fă-i pe cei doi buni să știe, pe Meser Guido și Angelel, că ‘n van, de nu ni-e dat un văz a ce-o să fie,

svârliți vor fi la malul adrian, de gât cu piatră, de pe propria navă, trădați prin sila unui crud tiran.

Din Cipru până ‘n Gades o ispravă nici de Corsari și nici de ginți eline Neptun n’a mai văzut așa grozavă.

Acel infam c’un singur ochi, ce ține provincia, care-un soț aci ‘ntre noi să nici n’o fi văzut, ar vrea mai bine,

la sfat chema-i-va și va face-apoi că rugi și vot la stâncile Focarei să n’aib’-a face’n veci aceștia doi.”

Iar eu: — „Pe-acel cu clipele-amarei vederi, de vrei să-ți fac ce mi-ai cerut, declară-mi-l — am zis — și-arată-l care-i?”

Prinzând pe-un soț de falcă, l-a făcut să-și caște gura larg nenorocitul, și: — „Acesta-i — zise — dar aici e mut!

Un preget stinse ‘n Cezar, el gonitul, când spuse-așa că orice întârziere cu daune-o plătește pregătitul.”

Oh, ce ‘ngrozit părea ‘ntr’a sa tăcere ăst Curio, cu limba ruptă’n gură, el cel ce ‘n grai fu numai spini și fiere!

Cu mâni tăiete-atunci, prin zarea sură alt ins nălțându-și astfel ciotul lor încât de sânge-obrajii i s’umplură:

— „Vorbește și de Mosca ‘ntre popor, acel ce-am zis: „Să ‘ncepi, și ești pe cale, și-a multui rău fu ‘n Tosca ta izvor…”

— „Și moarte — adausei eu — familiei tale!” Și-amar atunci pe-amar văzui cum pune și trist s’a dus topit în el de jale.

Dar eu mai stetei spre-a privi ‘n genune, și-un fapt văzui pe care n’aș avea curaj, în lipsă de dovezi, a-l spune,

de n’ar sta martor conștiința mea, ăst sincer soț ce pe-om îl face tare cât timp se simte fără pată’n ea.

Văzui un trunchi fără de cap, și-mi pare că și-azi îl văd, și sigur îl văzui umblând și el ca și-alții orișicare.

Ținea de păr în mână capul lui, cum porți un felinar în mâna vie, iar capul ne-a văzut și-a scos un hui!

El singur își era a sa făclie: cum doi într’unul sta, și unu ‘n doi, o știe-Acel ce-așa voi să fie!

Când drept sub poala punții-a fost apoi, ne ‘ntinse capu ‘n mână ridicată spre-a-i face glasul mai vecin cu noi,

și-a zis: — „Privește groaznica răsplată, tu, cel venit pe-aici ca știri s’adune, și vezi de-a fost mai mare chin vr’odată.

De mine deci spre-a ști la vii ce spune, să știi c’am fost Bertrand de Born, acel ce rău imbold fu regelui cel june.

Rebel pe fiu, pe tat’a fi rebel așa-i făcui ca prin urzeli spurcate pe David și-Avsalon Ahitofel.

Fiindc’am rupt persoane astfel legate port capul despărțit, cum vezi tu bine de viața sa ce ‘n trunchi dincoace bate.

Și-așa s’observa contrapunctu’n mine.»

Cântul XXIX

Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.

De neamul mult și-atât de multul sânge aveam priviri atâta de’mbătate, încât doream să stau să’ncep a plânge.

Virgil însă mi-a zis: — „Ce gând te-abate? De ce mai zăbovești privind pe-acei ce triști (stau) cu trupuri mutilate?

Ai stat și ‚ntr’alte bolgi’ — așa? De vrei să-i numeri, află că-i rotunda vale de două ori zece mile ‚n lungul ei.

Iar luna e sub noi, și căii tale de-acum îi sînt clipitele puține, și multe-s încă de văzut pe cale.”

Iar eu: — „De-ai fi văzut și tu ca mine ce cauz’avui să văd așa cu zorul, tu timp mi-ai fi lăsat să văd mai bine!”

Pe când vorbeam, porni conducătorul și-urmai și eu; dar vorba ne’ mplinită mergând eu mi-o ‘ntregii: — „Aci’n ponorul

spre care-aveam privirea pironită eu cred că unul dintr’a noastră casă își plânge-o culpă foarte scump plătită.”

Maestrul meu atunci: — „Dar ce-ți mai pasă de el de-acum? — mi-a zis — tu ochii du-i, privește-acum altce, și-acolo-l — lasă.

Sub stâlpul punții-amenințând văzui cu degetul spre tine-un duh, și-i spuse Geri del Bel pe nume-un soț de-al lui,

dar sufletul atât de-atent îți fuse spre acel Bertrand cu-așa de tristă soarte, că n’ai privit spre el, și-așa se duse.»

„O, duce-al meu — am zis — cumplita moarte ce nu i-a răzbunat-o nimeni sus din toți câți au rușinea lui s’o poarte,

ea-l face mânios, și, căci s’a dus nevrând nici a-mi vorbi, dovadă-mi dete, și-acum spre milă-s și mai mult dispus!”

Așa vorbeam până pe-al punții spete de unde-al văii fund acum putea — dar prea era obscur — să ni s’arete.

Când cel din urmă schit acum stetea sub noi, al Malebolgii, și’ncepură călugării prin fund a se vedea,

pe-urechi îmi pusei mânile, căci fură atât de mari plânsori aici, cum poate n’o plânge’n Iad în veci mai tare-o gură.

Ce-amar ar fi când într’o vară toate spitalele sardinice și-acele din Val di Chiana și Maremme-ar scoate

afară ‘ntr’un ponor pe toți din ele, așa era și-aici, și-un rău miros cum dă ‘mpuțit puroiu’n bube rele.

Iar noi, spre stânga iar, mergeam în jos pe-a lungii stânci pe cea din urmă dună, și-acu ‘ncepui să văd mai luminos

cum serva celui ce’n etern răzbună, dreptatea făr ‘de greș, ia răzbunare bătând pe calpuzani ce-aci-i adună.

Nu cred c’ai fi văzut amar mai mare când toți bolnavi zăcut-au Aegineții din aerul stricat cc-a fost atare.

Că pân’la verme-orice suflare-a vieții peri’n ostrov, și-acele ginți antici, precum ne scriu ca sigur fapt poeții,

s’au renăscut din ouă de furnici; precum vedeai aci ‘n obscura vale zăcând grămezi bolnavii-aici și-aici.

Pe vintre-acesta, și pe-a altui șale zăcea alt ins, și-aici vr’un neferice târîndu-se pe brânci pe-amara cale.

Iar noi treceam încet, fără de-a zice nimic, privind la umbre târîtoare ce ‘n veci nu pot de jos să se ridice.

Și iată doi, făcuți răzimătoare, cum două țesturi la’ncălzit le pui, de lepră plini din cap până’n picioare.

Nicicând pe-un serv, purtând țesala lui, când domnu-i are zor, sau pe nevrute când stă veghind, mai harnic nu-l văzui,

decât cum ăștia doi cumplit de iute cu unghiile râia-și țeselau ce-așa-i mânca de n’aveau chip s’ajute.

A leprei scoarț’astfel o descojau cum razi cu vre’o custur’un crap sau pește de-acei ce solzii cei mai mari îi au.

— „Tu cela ce țesală-ți faci din dește — a zis Virgil spre unul dintre ei — iar uneori din ele-ți faci și clește,

să-mi spui de-i vr’un Latin pe-aci ‘ntre-acei de al vostru fel, și-acestei munci pe tine etern să ai tu unghii-oricâte vrei!”

— „Și noi, diformii-așa cum vezi tu bine, sântem Latini — plângând răspunse-un ins — — dar tu, acel ce’ntrebi acestea, cine?”—

Virgil atunci: — „Sânt unul ce-am descins cu-acest ce-i viu, și-astfel din gură’n gură îl port să vad ‘al Iadului cuprins.”

Cei doi comunul spete-l desfăcură, și’n tremur s’au întors spre mine-apoi cu mulți cari sunet prin ecou avură.

Virgil mă’mpinse-aproape acestor doi: , —„ Ce vrei — zicând— tu ‘ntreabă-i așa-dară! “ — Și-așa cum vru, am și’nceput: — „O, voi,

al vostru nume nu ‘n curând dispară din minți-umane ‘n prima lume-a lor (ci’n veac trăiască la lumină-afară),

să-mi spuneți cine-ați fost, din ce popor? (Nu vă silească să-mi dați știri reduse) al vostru chin și-urât și-obositor.”

— „Albert da Siena — zise-un duh — mă puse pe rug, pe mine, din Arezzo fostul, dar nu a morții cauză’n Iad m’aduse.

Glumind i-am spus: — „Adevărat, că rostul urcării’n aer ca să sbor îl știu,— iar el, un curios, și sterp ca prostul,

ceru o probă, și-ăst motiv hazliu că nu (putui) să-l fac Dedal să fie, m’a ars prin cel ce i se da drept fiu.

Ci-osând ‘aci ‘ntr’a zecea bolge mie mi-a dat Minos cel de-ori (ce) greș străin, fiindcă’n lume-uzai și de-alchimie.”

Iar eu către Virgil: — „Mai vanitos alt neam decât Sienezii se mai poate? Chiar cel francez cu mult e mai prejos!”

Dar alt lepros ce ne-auzi: — „Tu scoate pe Stricca dintre ei, căci cheltuind păstră măsura cea mai dreaptă’n toate;

și Nicolò, căci de șăfran știind, el primu-i cultivă picanteria în strat în care-asemeni plante prind:

și clubu’n care și-a păpat și viia și multele-i păduri D’Ascian, și’n care vindea ca spirite-Abagliat prostiia.

Spre-a ști cine te-ajută a spune-atare de neamul sienez, te-apleacă bine ca fața mea s’o vezi în linii clare,

și-astfel afla-vei pe Capochio’n mine, acel ce’n viață fals metal făcui, și bine știi, de nu mă’nșel în tine,

ce sprintenă maimuț’a firii fui.”—

Cântul XXX

Cercul al optulea: Bolgia a zecea. Falsificatorii.

Când pentru Baccus Juno ‘ntărâtată pe-al Tebei sânge-și răcorea mânia precum și-o răcori și de-altădată,

atâta ‘ntra ‘n Atamas nebunia încât, cu doi copii ai ei venind în brațe-i strânși, când își văzu soția

striga: — „Să ‘ntindem lațul ca să prind cu pui cu tot leoaica la intrare!” Cu mâni nelegiuite-apoi răpind

pe-un fiu numit Learh, pe cel mai mare, rotindu-l l-a strivit de-un zid, turbatul, iar ea fugind sări cu-al doilea ‘n mare.

Iar când Ursita răsturnă ‘ngâmfatul oraș troian ce totul îndrăznit-a și-a stins pe-un rege-alături cu regatul,

Hecuba tristă, roaba și-obidita, văzând și-al Polixenei trist omor, și ‘n stare-așa de jalnică ‘ntâlnit-a

pe-al mării mal ucis pe Polidor, ea voci a scos asemeni lătrăturii, de-amarul mult ce-i puse minții nor.

Dar nici în Troia, nici în Teba furii n’au rupt vr’odată atâta de ‘ndrăznețe nu membre de-om ci fiare-ale pădurii,

ca doi cari goi și cu scârboase fețe fugeau și se mușcau, și nu ‘ntr’alt mod cum fac doi porci scăpați de prin cotețe.

Sărind cu dinții-un duh a prins de nod de-al cefei pe Capochio și târîndu-l el burta-i sfâșia de-al văii pod.

Cel din Arezzo tremura, văzându-l și-a zis: — „E Giani Schichi-acel prăpăd și-alearg’așa, tot cercu ‘nspăimântându-l.”

Dar eu: — „De-ai altui dinți, că să răpăd pe tine-a te nhăța, de nu ți-e frică: ce duh e el? Să-l știu, cât timp îl văd!”

— „Stricatul duh al Mirhei, care-amică a tatălui său fu, dar nu eu-acel amor legal ce-l datorește-o fiică,

și-ajunse-așa până’n păcat cu el, luând prin fraudă chipul altei fete, cum celălalt turbat făcu la fel.

și’n patul morții el ca Buoso stete, testându-și Doamna turmei prin atari formule ‘ncât minciunii normă-i dete.”

Pierind turbații-aceia doi, la cari priveam să văd ce rele-au să mai facă, mă ‘ntorsei ca să văd și pe-alți tâlhari.

Și-un duh văzui părând o cobză, dacă tăiat sub vintre ți-l închipui de-unde al nostru trup devine ‘n jos o cracă.

Greoaia boală de-apă ce pătrunde prin trup cu zămuri în venin schimbate, așa că burții fața nu-i răspunde,

făcea să stea cu buzele căscate așa cum țin și ftizicii ‘nsetați căzut’ o buză, și-alta ‘n sus pe spate.

— „Ah, voi ce făr’ de-osândă văd că ‘ntrați, și nu știu cum — a zis — aci ‘n ponorul acest cumplit, priviți și vă mirați

(de maistru-Adam ce jindue izvorul)! Avui, trăind, ce-am vrut, și bani și bine, și-acum de-un strop de ap’ aici duc dorul.

Acele văi ce de pe verzi coline din Casentino ‚n Arno cad și-apar în albii moi, de-a lor răcoare pline,

mereu le văd în gând, și nu ‘n zădar, căci chipul lor cu mult mai rău mă doare decât acest al boalei mele-amar.

Dreptatea, vai, cumplit răzbunătoare, motiv ia locul crimei ce-o făcui, ca și mai iuți oftările să-mi sboare.

Acolo stă Romena, și bătui bani falși de-ai lui Ioan într’însa, până ce-acolo pus pe rug și ars eu fui.

Să-l am eu pe-Alexandru-o clipă ‘n mână, ori pe-alt mișel din trei, aș da, socot, cu drag ,oh, Brando, ‘ntreaga ta fântână.

Ăști doi turbați ce știu prin vale tot de nu mă mint, un frate-ar fi prin vale — dar greu așa cum sânt, eu ce să pot!

Să fiu ușor atâta numa ‘n șale să pot măcar o șchioapă s’o străbat în suta de-ani, demult, aș fi pe cale

aci ‘ntr’al sluților ponor să-i cat, deși-i de unsprezece leghe-ocolul și nu-i mai strâmt de-o jumătate ‘n lat:

căci numai pentru ei sânt eu în stolul cel slut de-aici, (și silnica lor trudă) m’a pus să bat de trei carate polul.»

— „Dar ăști doi nevoieși ce-văd c’asudă la dreapta ta — i-am zis — și aburi dau cum face mâna când pe ger ți-e udă?”

Iar el: — „Când am căzut, aici erau și stau așa și nu-și ‘ntorc nici țasta și ‘n veci ei poate-or sta cum vezi că stau.

Ea — cea ce mpinse pe Iosif năpasta, el falsul Sinon e, un Grec stricat, și scot din friguri iuți putoarea asta. «

Dar unul dintre ei fu ofensat că-i da recomandație-așa de-obscură și-i dete-un ghiont în burtă, și-a sunat

umflata burtă asemeni c’o tambură. Dar prompt Adam răspunse-atunci cu cotul și nu-mi păru mai slab în lovitură.

— „Să nu mă crezi — i-a zis — buștean cu totul, că, dacă-s greu din cauza boalei mele, am mâni destul de iuți să-ți radă botul.” —

— „Când te-au băgat în foc, n’ai fost cu ele — răspunse Grecu — așa de iute-a bate, ci-așa și mai, bătând monete rele.» —

Adam atunci: — „Aici cam ai dreptate, dar n’a fost tot așa de drept, vecine, ce-ai spus sub Troia celor din cetate!» —

— „Eu fals cuvânt, tu falși arginți, vezi bine! Eu sânt aici să-mi plâng o culp’ a mea, tu multe ‘ncât și dracii-au mai puține!” —

— „Să uiți do cal, sperjure, poate-ai vrea? răspunse cel cu burta numai apă, dar toți în lume-o știu, și ‘n gât să-ți stea!”—

— „Ba ție setea’n gât, că limba-ți crapă și-un turn până la gură ți se dete și tot n’au loc putorile să ‘ncapă.” —

— „Tot fleacuri spui — a zis cel cu monete — de câte-ori-ți caști (pliscul, secătură), căci apa ‘n turn de am și tot mi-e sete,

tu ai dureri de cap și ‘n tine-arsura, și nu ți-aș spune-o vorbă de pomană să pupi măcar al apei șes cu gura.” —

Steteam s’ascult ocara lor dușmană, când: — „Uite-aici —îmi zise-al meu părinte — e cât pe-aci să-ți fac acum dojană!”

Mânia deci văzându-i-o ‘n cuvinte, privii la el și-așa rușine-avui, încât de ea și-acu-mi aduc aminte.

Și ca și-un om, visând un rău al lui, dorește-a-i fi aceasta vis, și cere ce-aevea este-așa, și nu ce nu-i,

așa și eu, căci n’aveam glas, dar vrere aveam să mă scuzez; și mă scuza, și nu știam, nevruta mea tăcere.

— „Cu mult mai mari greșeli se pot spăla cu-o mult mai slabă probă de rușine! Alung’-acum orice mâhnire-a ta,

și ‘nchipue-ți că-s tot pe lângă tine oricând s’ar întâmpla să vezi că-și sar cu-atari cuvinte (‘n cap atari jivine).

A vrea s’auzi ce-și spun e gust vulgar!”

Cântul XXXI

Puțul giganților.

Aceeaș limbă ‘ntâi m’a mursecat încât crezui că foc pe-obraji îmi pune, și-apoi tot ea și leacul mi l-a dat.

Atare-o lance aveau, precum se spune, Pelops și-Ahil, că darurile sale cumplite ‘ntâi erau și ‘n urmă bune.

Iar noi ieșind din dureroasa vale treceam pe naltul mal ce-o ‘nconjura și fără de-a vorbi nimic pe cale.

Nici noapte-aici nici ziuă nu era, așa că ochii-aveau puțină zare, ci-un corn eu auzeam, ce-astfel urla

c’ar fi ntrecut și-un tunet cât de tare. Deci ochii-atunci spre sunet îndreptând urmai un drum opus cu-a lui cărare.

N’a plâns, în urma fugii triste, când pierdut-a Carol sfânta sa armată, Roland din bucium mai cumplit sunând.

Nu mult privii acolo și deodată păru că turnuri multe văd ivite și: — „Duce — am zis — ce țară ni s’arată?»

Iar el: — „Fiindcă ‘n zările-amurgite tu prea departe-ai vrea să cercetezi, te ‘nșeală deci vederi închipuite.

Când vom ajunge-acolo ai să vezi la mari distanțe simțul cum te minte, deci fă și tu mai iute să-mi urmezi.”

De mân’ apoi m’a prins vorbind cuvinte: „Spre-a nu-ți părea ciudat cu totul ce-i acolo ‘n fund îți spui mai dinainte

că nu sânt turnuri, ci giganții-acei ce stau în puț sub râpa ce-l rotește toți până la buric în malul ei”.

Așa precum când ceața se rărește treptat privirea tot mai clar răspică ce-ascuns e ‘n fum ce zarea ne-o ‘nvălește,

așa, distanț’ având mereu mai mică spre puț, prin negrul și ‘ndesitul fum, scădeam eroarea și spoream în frică.

Pe culmea sa rotundă ‘ntocmai cum Monteregion cu turnuri se ‘ncunună, așa, ca turnuri, până ‘n brâu acum

văzui sub mal stând cerc în văgăună cumpliți giganți, cui Joe furios și-acum le-asvârle-amenințări când tună.

Vedeam la unii și-al lor chip scârbos, și piept și umeri și din vintre-o parte, și brațele-atârnând pe coaste ‘n jos.

Cuminte-a fost că firea ăstei arte de-a naște-asemeni monștri-i puse-o fine, lipsind de-atari executori pe Marte,

balene însă și-elefanți de ține și-acum, cu mult mai dreaptă ea s’arată și și prudent oricui gândește bine,

căci unde sânt puteri și judecată cu vrere rea unite ‘ntr’o făptură, n’ai scut tu, oame, ‘ncontra-i niciodată.

Obrajii lungi și lați mi se părură cât pinul pe San Pietru, și ‘nclăiete el membre-avea cu fața-i pe-o măsură,

așa că malul cel ce i se dete drept sorț, lăsa văzut ochilor mei pe-atâta ‘n sus, și, că-i ajung la plete,

în dar s’ar fi fălit Frisoni chiar trei, căci bine-am măsurat treizeci de palme de sus de unde ‘n copci-o mantie-o închei.

— „Rafél mai améch izâbi zálme», așa’ncepu sbierând cumplita gură ce nu știa ‘ngăima decât sudalme.

Și-atunci Virgil i-a zis: — „Tu stârpitură! Rămâi la corn și ‘n el îți varsă focul, când ori mânie-ori alt imbold te fură!

La gât îți e, tu duh confus, la locul știut, cureaua; caută-ți-o nițel și vezi că ea-ți încinge larg mijlocul!» —

Spre mine-apoi: — „Ce-a fost, o spune el. Nimrod e, printr’a cărui nebunie nu toți vorbim în lume la un fel.

Dar să-l lăsăm, căci vorba ni-e pustie! Lui orice limb’ a orișicui îi pare ca nou’a lui, căci nime nu i-o știe.”

Nu mult am mers, vr’un drum, poate cât are săgeata’n sbor, spre stânga ‘ntorși, și-am dat de-un mult mai fioros gigant mai mare.

N’aș ști să spui ce maistru l-a legat, dar spui atât că brațul drept la spate, la piept cel stâng avându-l ferecat

c’un lanț, ce-avea de gât; el jumătate din trup, pe cât îl vezi, îl încingea cu cercuri mari de cinci ori repetate.

— „Cu Zevs, cu suveranul zeu, voia să ‘ncerce-acesta brațele-i trufașe, și plata care-o vezi acum și-o ia

Fialte-a fost, și lucruri uriașe cu alți giganți făcu ‘ngrozind pe Zei, ci’n veci de-acum va fi ‘ntr’aceste fașe.”

— „Aș vrea măestre—am zis—de poți și vrei, să văd și pe Briar nemăsuratul spre-a fi convins do el cu ochii mei”.

— „Vedea-vei tu ‘n curând pe nelegatul Anteu — mi-a zis — și poți să-i și vorbești, și el ne-o duce ‘n fundu-a tot păcatul.

Departe-i cel pe care tu-l dorești, la fel legat, la fel și ‘n celelalte, atât că-i mult mai groaznic să-l privești.”

Nu sgudue-un cutremur turnuri nalte nicicând așa cumplit, precum văzui că ‘n lanțuri scutur’ al său trup Fialte;

mai tari fiori că mor, nicicând n’avui, și ca să mor deajuns ei mă ‘nghețară, de n’aș fi fost convins de lanțul lui.

Plecând de-aci găsirăm așa-dară pe-Anteu, ieșit deasupra de colină cinci coți, fără de cap, din groap’afară.

— „Tu, cel ce ‘n valea cea de plânset plină, în care Hanibal ursit să cadă lăsă lui Scipio gloria deplină,

tu lei o miie ți-ai ucis drept pradă, și cel ce, de-ajutai și tu ‘n cumplitul război pe frați, și-azi pare să se vadă

că Zevs era să fie biruitul; tu du-ne jos, și nu cu greu s’o ‘nghiți, acolo unde-i ghiață ‘ntreg Cocitul.

La Tiziu-ori Tif să nu ne mai trimiți; apleacă-te spre noi și nu mai screme, și-acesta-ți poate da ce-aici doriți:

o faimă ‘n lume pe ‘ndelungă vreme, că-i viu și zile lungi i sânt menite, cu zile ‘n cer Cel sfânt de n’o să-l cheme.’’

A zis Virgil, și brațele-i cumplite de cari gemu Heracle, el spre noi, prinzându-l pe Virgil, le-a ‘ntins grăbite.

Și: — „Fă-te ‘ncoa să te cuprind”, — apoi a râs Virgil, când fu cuprins, și ‘ndată făcu să fim o sarcin’ amândoi.

Așa cum Garisenda ți s’arată, când stai sub ea și-un nor spre dânsa vine, că tot mai mult spre tine-o vezi plecată;

privind atent, așa-mi păru spre mine plecat Anteu, și-a fost și-o clipă când doream să ne fi dus pe-alt drum mai bine.

Ci ‘n fundul ce ‘nghiți pe Dis, el blând ne puse jos din brațe, și zăbavă plecat așa cum fu nemaifăcând,

se ‘ntinse drept ca și un catarg de navă.

Cântul XXXII

Cercul al noulea: Trădătorii. Caina, trădătorii de rude. Antenora, trădătorii de patrie sau de partid. Bocca degli Abati. Contele Ugolino.

Să am eu rime aspre-acum și amare cum se cuvin grozavei văgăune ce’ntregul iad pe ea, proptit îl are,

al gândului meu scos de plin l-aș pune în scrisul meu; dar nu le am și-astfel nu fără frică’ncep acum a spune.

se teme că vorbele ar suna prea dulce: nu cuvinte omenești, ci sunete aspre ca graiul demonilor, ca glasul lui Pluto, ar trebui pentru a zugrăvi fundul abisului infernal.

Căci nu e lucru de-a glumi cu el s’arăți-ce-ascunde’n centru-i universul, c’un grai ce’n vorbe-abia e’nvățăcel.

Ci-acele Zâne să-mi ajute versul cari Tebei zid i-au dat prin voci divine, să fiu pe-aproape de-adevăr cu mersul.

Din toate, o! neam, tu cel mai de rușine din locul ce-i amar și-a fi numit, voi capre de-ați fi fost și oi mai bine!

Cum stam acum în puțu-acel cumplit, stând sub giganți, mai jos de-a lor picioare, iar eu priveam pe sus la mal, uimit, ne-a zis un glas: — „(Te uită cum calci oare,) și fă ca talpa ta să n’o mai pui pe capete de frați sărmani, că-i doare.”

Privii sub mine-atunci, și-un lac văzui și-aici și’n jur, cui nu ca apei gerul, ci ca de-o sticlă linse fața lui.

Nu prinde văl mai tare-așa ca ferul, nici Dunărea din nord, ca ăst de-aici, nici Donul unde’n veci e’n neguri cerul.

Căci dac’ar fi căzut și Tabernici și Pietrapana peste ea, aș crede, că tot n’ar fi făcut la maluri crici.

Al broaștelor popor prin bălți cum șede cu botu-afară spre-a cânta, pe când țăranca ‘n visul ei tot holde vede,

așa-s mâhniții-aici în ghiață stând pân’unde roșul rușinării-apare, și’n dinți, ca berzele din cioc, bătând.

Cu fața ‘ntoarsă’n jos sta fiecare; de ger da gura mărturii durerii, iar ochii lor, de-a inimii ntristare.

Puțin deci dând ocol în jur vederii, văzui așa de strânși lipiți pe doi, c’aveau pe cap amestecați toți perii.

— „Voi strânși așa la piept, cine-ați fost voi?” Ei gâtu-atunci deodată și-l plecară, nălțându-și fața, însă ochii moi

întrânșii numai, pân’acum, vărsară pe gene’n jos, iar gerul le-a sleit vărsatul plâns și-așa-i închise iară.

Mai strâns nicicând o scoabă n’a’ngăldit un lemn de-alt lemn; și’n cap, atât le fuse de ciud’atunci, ca țapii s’au lovit.

Și-un duh fără de-urechi, căci le pierduse de ger, stând tot cu fața’n jos: — „În noi ce-ți faci oglind’atâta timp? îmi spuse.

Ori poate vreai să știi pe-aceștia doi? Fu mândrul loc unde-au văzut lumina al tatei lor Albert, și-al lor apoi,

și-au mam’ acelaș trup; dar în Caina tu nu-i găsi (de-ai scormoni-o toată) alt duh mai demn să’nfunde gelatina!

Nici cel cui pieptul și-umbra sa deodată străpunsu-le-a Artur c’un singur țel; Focacia nu, nici ăst cu ceafa’ntrată

în mine-așa că nu mai văd defel. și Sasol e numit, nesăturatul! De ești Toscan ai bune știri de el.

Și-acum, ca să te-astâmperi cu’ntrebatul, eu Pazzi sânt, să știi, ș’aștept să vie Carlin aici spre-a-mi descărca păcatul.»

Văzui urlând în ger mai mulți de-o mie, ș’așa făcuți, că reci fiori îi am de-al gheții vad, și-avea-i-voi în vecie!

Pe când acum spre centru’naintam, spre care ori de-unde-orice e greu ia sborul, și’n gerul cel de veci eu tremuram;

nu știu destin ori vrere-a fost, ori zorul, dar printre țeste-astfel trecând izbii puternic pe-una ‘n față cu piciorul.

Plângând strigă: — „Ce-mi faci? Dacă nu vii sporire pentru Monte-Apert a-mi face acestui chin, dece mă mai sfâșii?” —

Iar eu: — ,,Spre-a mi scoate un dubiu-aces! ce zace, aici, maestre, așteaptă-mă nițel, și-apoi de-aici m’aleargă cât îți place”.

A stat Virgil, și-am zis atunci spre cel ce ‘ntr’una blăstema cu-asprime mare: —„Tu cine ești că’njuri drumeții-astfel?”—

— „Și cine tu, fugând așa? Tu care loviri prin Antenora ‘n cap ne dai, că viu de-ai fi și tot ar fi prea tare!” —

— „Dar viu sânt eu, și poftă poate ai să-ți scriu — i-am zis — de vrei o faimă’n lume și numele-ți prin câte le ‘nsemnai.” —

Iar el atunci: —„Hai, pieri de-aici! Ce nume? Contraru-l vreu! Ce drac mi te trimite? Aci’ntr’acest ponor, te ții de glume?” —

În chica lui înfipt’o mână-mi stete;

— „Ori spui cum te numești — am zis— ori zboară întregul păr ce-l porți pe ceafă plete.” —

Răspunse (atunci):—„Că-l smulgi ca să mă doară, nu-ți spui (nici cine) sânt, nimic nu-ți spui, de-ai sta să mă chelești și-a mia oară.”

Sucit pe mână părul i-l ținui, și-i smulsei poate-un pumn (și chiar mai bine), dar el lătrând privea spre burta lui.

Când zise-alt duh:—„Hei, Bocca, nu ți-e bine? Tu n ai deajuns că dinții-i clănțănești, mai latri-acum? Ce diavol sburdă’n tine?” —

— „Acum, infame trădător ce ești, tu poți să taci! Voi scoate și nevrute de tine’n lumea-adevărate vești!” —

Iar el: — „E treaba ta! Dar numai du-te și nu cumva să uiți, ieșind la soare de-acest de-aici cu limb’atât de iute:

Argintul franțuzesc pe-acesta-l doare. Atâta zi: pe Buso l-am aflat cu alți mișei stând proaspăt la răcoare.

Și cine mai era, de-i fi’ntrebat, tu ai cu mine-alături pe Bechieri, pe cel ce-ai tăi de-o palmă l-au scurtat.

Și-o fi și Ganelon și Soldanieri pe-aici și Tribaldel, trădarea cui pierdu Faenza când dormeau străjerii.”

Eram de-aici departe, când văzui doi inși într’un ponor, și-un ins avându-l pe-al altui cap căciulă peste-al lui.

Cum vâră’n pâne dinții săi flămândul, așa cel dedeasupra-i înfigea în cap la ceafă celuilalt, rozându-l.

Și nu’ntr altfel cum tâmplele-i rodea Tideu lui Menalip, cum el în gură rodea și-al hârcei os și ce-i sub ea.

— „Tu, cel ce-arăți atât de-adâncă ură prin faptul bestial că-l rozi astfel, să-mi spui: dece? Cu-această legătură,

că, dacă tu pe drept te plângi de el, știind ce-ați fost și crima lui, voi trece în lume ‘ntre infami pe acest mișel,

de nu va fi ca limba mea să-mi sece.” —

Cântul XXXIII

Cercul al noulea: Trădătorii. Zona a doua. Antenora (trădătorii de patrie sau de partid). Contele Ugolino. Invectiva impotriva Pisei.

Lăsând scârbosu-i prânz acum acel mișel își șterse gura ‘nsângerată cu părul de pe capul ros de el.

— „Tu-mi ceri să re’nnoiesc o desperată durere — a zis — ce firea mi-o răpune gândind-o numai, nu și cuvântată!

Dar vorbele de-aș ști că pot s’adune rușine-acestui trădător pe care îl rod, atunci voi plânge și voi spune.

Nu știu nici cine ești nici felu’ în care scobori pe-aici; dar pari un Florentin, căci graiul tău te-arat’ a fi atare.

Să știi că f’ost-am contele Ugolin și-acesta e Rugieri lângă mine, și-ascult’acum dece-i sânt eu vecin.

Că el prin intrigi și minciuni meschine m’a prins deși ‚ncrezut amic al său, ș’apoi că m’a ucis, o știi tu bine.

Dar ce n’ajunse și ‚n auzul tău, ce crudă moarte-mi dete-adică mie, auzi și vezi de mi-a făcut el rău.

Un strâmt gâtlej din nalta colivie ce-a foamei pentru mine-i azi chemată, și ‘n care și-alții închiși au să mai fie,

am stat mai multe luni până ce-odată în zori de zi cumplitul vis ce-avui îmi rupse vălul sorții ce-mi fu dată.

Stăpân și domn pe-acesta mi-l văzui vânând un lup cu pui pe mândrul munte, ce- ‘nchide Pisei Luca ‘n dosul lui.

Iar pe Gualandi și Sismondi ‘n frunte i-a pus cu pe Lafranc, și-așa porniră cățele slabe-având și iuți și crunte,

și-acestea ‘n scurta goan’a lor trudiră pe lup și pui, și colți apoi păreau că-i spintecă și carnea le-o ‘mpărțiră.

Iar când m’am deșteptat în zori, plângeau copiii mei, și ei aci ‘n prinsoare, și pâne ‘n visul lor prin somn cereau.

Ah, crud ești tu, de nu simți că te doare presimțul sorții ce-o văzui în gând, și dac ‘acum nu plângi, când plângi tu oare?

Erau deștepți și ei și ‘n ceasul când veneau de-altădată pânea să ne-o sue, dar groaza pentru vis cu toți având.

Și-atunci la poart’am auzit că ‘ncue cumplitul turn și eu privii deodată la fiii mei, dar mut ca o statue.

N’am plâns, căci fui cu inima ‘nghețată, dar ei plângeau, iar Anselmucio meu: — „Dece te uiți așa? Ce-ai astăzi, tată?’»

Și tot n’am plâns, și ‘ntreaga zi mereu și ‘ntreaga noapte mut am petrecut-o; dar când veni și-alt soare ‘n cer, și eu

deodată ‘n zarea slabă ce-a făcut-o o rază scursă ‘n trista-ne ‘ncăpere, pe patru fețe, fața mi-am văzut-o,

mușcai în mâni și ‘n brațe de durere, iar ei, crezând că mușc fiindc’aș vrea mâncare-astfel, au rupt a lor tăcere

și-au zis: — „Mai lesne-am suferi de-ai vrea din noi să muști, căci tu ne-ai dat, părinte, ăst miser trup, deci rupe-ni-l și-l ia.»

Și m’alinai, spre-a nu-i mâhni ‘nainte. Și alte două zile-am stat tăcuți, oh, cum nu te-ai deschis atunci, păminte!

Și-a patra zi, ce ne găsi tot muți, întins căzut-a Gado lângă mine:

— „Vai, tată drag — strigând—tu nu-mi ajuți?”

Și-apoi muri. Și cum mă vezi pe mine văzui spre-a șasea zi care-și-care murind pe-alți trei, și orb de plâns, în fine

mergeam pe brânci cătând pe fiecare, și morți, trei zile-i tot chemai, și-apoi decât durerea foamea fu mai tare.”—

Zicând s’a ‘ntors și-a prins de dinapoi din nou scârboasa ceaf’ a căpăținii rozând în ea cu dinți ca de copoi.

— „Ah, Pisa, Pisa, mlaștin’a rușinii în mândra țară unde sună si! De-ți sânt sprea-a te stârpi târzii vecinii,

Caprara și Gorgona de-ar sosi s’astupe-odată Arnul tău la gură, să’nnece ‘n tine tot ce va găsi!

Că dacă de-Ugolin ei svon făcură, că el prin cetățui te-ar fi trădat, ce-aveai să pui copiii-așa ‘n tortură?

Scutea, tu, Tebă nouă, de păcat pe Briga și-Ugo frageda etate, și pe-alții doi pe cei ce i-am cântat!”

De-aici trecând la umbrele ‚ngropate cu toții ‘n ghiaț’ am dat de-un alt popor, și fața lor nu’n jos, ci-adânc pe spate.

Nu-i las a plânge-aici chiar plânsul lor, și drum prin ochi durerii i se neagă se’ntoarce ‘n ei făcând durerii spor.

Căci ca viziere de cristal se ‘ncheagă ori ce-ar fi plâns de ‘ntâi, așa că ele le umplu sub pleoape cupa ‘ntreagă.

Deși, ca și ‘n bătătorita piele, de ger perise-oricare simțământ din pelița ‘nghețat’a fetii mele,

părea că totuși simt c’ar bate-un vânt. Și-am zis: — „Cum poate-un vânt pe-aici pătrunde? Nu-i gol de-orice vapori acest pământ?” —

— „Ce cauză-l naște vei vedea tu ‘ndată, căci ai s’o vezi cu proprii ochi și deci vei ști pe-acel ce-l vântură să bată.» —

Și-atunci alt ticălos al crustei reci: — „Voi, suflete ‘ntr’atât de rele ‘n viață că ‘n cel din urmă Iad veți geme ‘n veci,

luați-mi asprul văl ce-mi stă pe față s’alin pe-o clip’ amaru’n care zac ‘nainte-a-mi pune geru-alt văl de ghiață.” —

—„Să-mi spui ce-ai fost, de vrei să ți-l desfac, și-apoi — i-am zis — de nu-ți voi face-un bine s’ajung în fundul ghieții-acolo ‘n lac.”

— „Eu, cel cu poama procletei gradine — răspunse el — sânt fratele-Alberic, și ‘n loc de nuci primesc acum smochine.” —

— „Ce spui? Ești mort?”—Așa ‘ncepui să zic. Iar el: — „Ce soartă trupul meu mai are în lume sus, eu nu mai știu nimic.

Favorul ăstei Ptolomei e-atare, că sufletul adese ‘n ea descinde ‘nainto ca-Atropos să-i dea mișcare.

Spre-a-ți fi cu mult mai drag deci a-mi desprinde din față plânsul ce ‘nsticlat vă luce, să știi că ‘n clipa ‘n care-un suflet vinde cum eu făcui, un demon se ‘ntroduce în trupul lui, și-acesta-l guvernează cât timp nu-i plin tot timpul ce-are-a-l duce.

Iar el aci ‘n ponor se ruinează și poate-așa și trupul va fi stând al umbrei cei ce ‘n dos aci-mi iernează.

Tu-l știi, de vii prin Iad de mai curând: Sir Branco d’Oria e, și ‘n crust’adâncă e’nchis cum vezi acolea, și de când!” —

— „Eu cred că tu mă ‘nșeli. Căci știu că încă nu-i mort sir Branco d’Oria — i-am răspuns — el doarme, bea, se ‘mbracă și mănâncă!” —

— „Mai sus, la Ghiare-rele unde-ascuns în groasa smoală-l mistuește focul, Michele Zanche nici n’a fost ajuns,

când și lăsă pe-un drac să-i ție locul în trup, și-așa și-o rud ‘a lui la fel, ce-acelei mari trădări i-a dat mijlocul.

Întinde-acum tu mâna puțintel să-mi rupi ăst văl!”— Dar nu l-am rupt anume, căci fui loial, sperjur fiind cu el.

Oh, neam străin de-orice virtute ‚n lume și de-orice viciu plin, Genov’ al tău! Nu cade-un foc din cer să vă consume!

În rând cu Romagniolul cel mai rău găsii pe-atare un genovez ce-și are, scăldat aci ‘n Cocit sufletul său,

iar trupu-i sus, la noi, ca viu îi pare.

Cântul XXXIV

Cercul al noulea: Zona a patra și ultima. Trădătorii.

“Stindardul Regelui din Iad e ‘n drum spre noi!» - Așa ‘ncepu Virgil cuvântul: “privește deci de poți să-l vezi de-acum”

Cum pare seara, când e sur pământul, sau când o ceață dă să se răsfire, departe-o moară ce-o ‘nvârtește vântul,

așa-mi păru că văd ceva clădire. Și-atunci după Virgil eu mă dădui, neavând de vânt alt loc de-adăpostire.

Eram și unde, și cu groaz’ o spui, stau umbro ‘n ghiaț’ adânc acoperite și-așa se văd ca ‘n geam un nod al lui,

o seamă drepte și-altele trântite, și multe ‘n creștet, sau cu chipul feții la tălpi adus, ca arcu ‘ncolăcite.

Sosind și undo-adânc pe câmpul gheții Virgil crezu că-i vreme-a-mi arăta pe cel ce-a fost o culme-a frumuseții,

m’aduse fața lui și ‘n față-mi sta și: — „lată Dis! Și iată punctu ‘n care cu mult curaj tu cat’a te ‘narma!»

De-a mea și mută și ‘nghețată stare să nu mă ‘ntrebi acum, și nici n’o scriu, căci nu-i cuvânt să poată spune-atare.

Eu n’am murit, dar n’am rămas nici viu: socoți, de ai vr’un strop de duh în tine, ce-am fost când fui cum n’aș mai vrea să fiu.

Stăpânul groazei cei fără de fine ieșea până’n buric din ghiața lui; iar eu c’un uriaș conviu mai bine

decât un uriaș c’un braț de-al lui; acum socoți tu ‘ntreaga lui făptură când totului asemeni părți îi pui!

De-a fost frumos cât azi e stârpitură de când privi dușman pe-al său părinte, din el se scurge-a lumii ‘ntregi ordură.

Ce-uimire-mi năvăli deodată ‘n minte văzând la el trei fețe-avându-i țeasta! părea de sânge cea de dinainte,

iar alte două ce s’uneau cu-aceasta pe umeri drept la mijloc le-a avut, și acolo se ‘ntâlneau unde-ar fi creasta

Între-alb și galben dreapta mi-a părut, iar cea din stânga ‘n felul cum o are un om de pe-unde Nilul ia ‘nceput.

Și-un rând de aripi avea sub fiecare cum n’am văzut pe mări mai mari vintrele, și nici ca Dis corabie-așa de mare.

Nu pene-având, ci lucie-atare piele cum vezi la liliac, și vânt stârnea în trei direcții când bătea cu ele,

și ‘ntreg Cocitu ‘n ghiață-l prefăcea. Din șase ochi, cu bale ‘nsângerate din guri, pe trei bărbii el plâns scurgea.

Cum rupe in o meliță ce-l bate, așa ‘n trei guri rupea și el pe trei, (și-i măcina pentru-ale lor păcate).

La ăst dincoa-i părea mușcarea ei nimic, în rând cu-acea sgârietură ce gol lăsa-l pe spete de-orice piei.

— „Acest cu-a muncii cea mai iute-arsură” mi-a spus Virgil — „e Iuda Scariotul, picioare-afar’ având și capu’n gură.

Din doi ce stau (cu) capu’n jos, din botul cel negru-al lui, atârn’afară Brut, și vezi-l cum se sbate mut cu totul.

Iar cel ce pare-așa de nalt crescut e Casius. Dar noaptea sue — ‘mi-zise — și-i timp de mers, căci toate le-am văzut».

L-am prins de după gât cum el voise, și loc pândind și clipă priincioasă când largi au fost aripile deschise,

Virgil s’a prins de coasta cea păroasă, și-apoi din păr în păr (mai cu folos), descinse printre peri și ghiața groasă.

Iar când era și unde-al coapsei os din grosul șold începe-a face șale, trudit Virgil întoarse capu ‚n jos,

cu mare greu, în locui tălpii sale, și prins de peri ca omul ce-ar sui credeam de el că iar mă ‘ntoarce ‘n vale.

Și greu suflând ca ‘n lipsa de puteri: — „Te ține strâns, căci n’avem altă scară — ieșind din lumea veșnicei dureri!” —

Ieșind prin gura unei stânci afară, m’a pus să șed pe-un mal apoi, și ‘n fine pe fix pământ și-a sale tălpi călcară.

Privii în sus, crezând să văd, vezi-bine pe Dis cum l-am lăsat, dar îl văzui cu tălpi în sus întinse, stând sub mine.

Cel gros de cap va crede-acum că fui năuc de-uimit, că ‘n el putință nu e de-a ști ce punct fu pe unde ou trecui.

— „Ridică-te — ‘ncepu Virgil să-mi spue — o drumul rău, și lung ‘a noastră cale, iar soarele spre-al terței miez se sue.”

N’am fost aici în vr’un palat cu sale, ci ‘ntr’un amurg și pe-un pământ eram cum e prin munți în peșteri naturale.

— „Maestre — am zis, pe când mă rădicam — ‘nainte ce să ies din Iad, mă ‘nvață și fă să pierd eroarea care-o am:

Cum șade-acesta ‘nfipt, făr’a fi ‘n ghiață, cu capu ‘n jos, și cerul cum ajunse așa ‘n curând din seară ‘n dimineață?” —

— „Te crezi și-acum dincolo — el răspunse — de centrul unde perii-i prinsei eu ai viermelui ce lumea ne-o străpunse.

Și-acum tu ești sub ceru-a cărui zare ne-acopere-acel mare loc uscat, pe-o culme-a cui muri cel cu născare

și cu viața om făr de păcat. Deci stai pe-opusa sfer’ a ‘ngustei mese, pe care tu ‘n Giudeca jos ai stat.

Când noaptea moare-aici, dincolo iese iar cel ai cărui peri ne-au fost urcării drept scări, stă ‘nf’ipt așa precum fusese.

Din cer căzu pe-această parte-a zării, și-acel pământ, ce fu pe-aici, și-a pus de spaima lui zăbranic apa mării,

și-a curs spre-al nostru emisfer opus și poate, spre-a fugi lăsă și-aceste deșerte locuri și-a sbucnit în sus.

Departe de Satan cam cât îi este mormântu ‘ntreg, e jos aici un loc dar nu văzut, ci dându-ți de el veste

un mic pârâu ce scoborînd pe-un scoc de dânsul ros prin stânci crăpate-avându-l, se pleacă lin în cotitoru-i joc.”

Pe-ascunsu-i drum intrarăm deci și urmându- (pornirăm să ieșim iar la lumină) și făr’a ne mai sta spre-odihnă gândul,

(urcarăm din adânca vizuină, și ‘ndată s’arătă privirii mele, ca printr’un ochi, a cerului grădină)

și-aici ieșirăm spre-a vedea iar stele.